De către
15 decembrie 2023
,,Veșnicia s-a născut la sat”
(Lucian Blaga)
Recent, în vara acestui an, a apărut în condiții grafice deosebite o carte scrisă de doi fii ai comunei Zăpodeni, îndrăgostiți de meleagurile natale, absolvenți ai învățământului superior tehnic, stabiliți de mulți ani în Capitală: Constantin Bârlădianu (director la diferite întreprinderi bucureștene, renumit inventator) și Viorel-Petru Trifan (cu doctorat la Universitatea Politehnică București, unde a fost și profesor asociat). Volumul Am fost ZĂPODENI și vom fi . Preliminarii la istoria școlii. Fiice și fii ai comunei, apărut la Editura bucureșteană Paul Edition, a beneficiat de sprijinul consătenilor, îndeosebi a lui Ion N. Trifan și Lucian-Valeriu Lefter, cărora autorii le aduc mulțumiri. Lansarea cărții a avut loc la 9 septembrie 2023, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Zăpodeni.
Prin cele 500 de pagini, cartea se dorește a fi un omagiu adus slujitorilor Școlii din Zăpodeni, unora dintre fiii și fiicele comunei. De-a lungul existenței de aproape două secole, școala a avut străluciţi dascăli, care au sădit în inimile elevilor dragostea de muncă, cultură, adevăr şi frumos. Bogatele tradiţii ale şcolii se încadrează armonios în istoria comunei și autorii prin acest demers lansează o provocare pentru scrierea unei monografii a Școlii din Zăpodeni. Ne aflăm la confluenţa trecutului cu prezentul și viitorul, care a dat valori durabile.
Autorii, în Cuvântul înainte , evidențiază dorința de a pune, o ,,cărămidă” la neuitarea locurilor natale și a oamenilor, de reînviere a mândriei comunei, printr-o mândrie cumpătată, stimulativă și nu una păguboasă care să ducă la îngâmfare, aducând recunoștință înaintașilor comunității (p. 2). În sprijinul acestei afirmații sunt amintiți câțiva oameni ai locurilor care au sporit faima culturii românești, precum inventatorul Theodor Dragu, care a contribuit la modernizarea locomotivei cu abur ,,Pacific”, întâlnită pe drumurile de fier din perioada interbelică, a preoților Paul Potorac și Constantin N. Moisiu, a Eleonorei Petrov, secretara particulară a lui Nicolae Iorga, a profesorilor universitari Leonid Ababei (biochimist), Mitachi Strat (fizician), Ștefan Pruteanu (economist), Dorina Sălăvăstru (psiholog), Gh. Cotruț (chimist), a generalului Constantin Antip (primul director al revistei ,,Magazin istoric”), a medicilor Gioconda Dobrescu (profesor universitar. la Iași), Nicolae Astratinei, Nicolae Bîrlădeanu (director al Direcției Județene de Sănătate Vaslui), Maria Pantea (renumit cardiolog la Spitalul Județean Vaslui) etc.
Includerea în lucrare a biografiei lui Zizi Lambrino, prima soție a lui Carol al II-lea, care și-a petrecut copilăria la conacul familei de la Chioaia, lângă Butucăria, sat component al comunei, are menirea de a salva acest monument istoric, aflat în ruină, și a-l promova în circuitul turistic (p. 6).
În primele capitole ale cărții sunt inserate informații pertinente asupra așezării geografice a comunei Zăpodeni, situată la 16 km nord de Vaslui, pe valea pârâului Telejna, din Podișul Central Moldovenesc. Aproape în toate reorganizările administrativ-teritoriale, satul Zăpodeni a fost centru de comună (cu excepția anilor 1875-1876, când a făcut parte din comuna Telejna), iar în perioada 1908-1911 a existat în organizarea județului Vaslui și plasa cu numele Zăpodeni (p. 9).
Urme de locuire sunt din preistorie, amintindu-se că pe Dealul Satului s-au efectuat cercetări arheologice în anii 1959 și 2002, care au scos la iveală fragmente ceramice aparținând epocilor pietrei, eneolitică (cultura Precucuteni și Cucuteni A) și epocii metalelor, cu morminte de incinerație sau de inhumație, din secolul al IV-lea. Pe același loc, documentele istorice atestă existența unei mănăstiri sau schit cu cimitir în anul 1533, care a dăinuit până în secolul al XVIII-lea. Așezarea din jurul lăcașului, aflat pe pârâul Telejna, a fost strămutată spre Nord-Est, în sus, spre coama dealului, într-o zăpodie (poiană) din mijlocul unei păduri, zonă ferită năvălirilor, unde localnicii, în jurul anului 1770, au ridicat o biserică din lemn cu hramul ,,Sfântul Nicolae”, inclusă pe Lista monumentelor istorice, alături de care s-a format vatra satului Zăpodeni (p. 10).
Satul face parte din categoria așezărilor de deal și este conform clasificărilor geografice un sat răsfirat. Autorii consideră că numele de Zpodeni provine de la cuvântul zăpodie de origine slavă, care în română înseamnă platou, vale lungă adăpostită de dealurile înconjurătoare, dar și poiană, strâmtoare sau ascunziș, oferind în epoca medievală mai multă siguranță locuitorilor (p. 14).
Mediul natural-geografic este prielnic cultivării cerealelor, viței de vie, precum și creșterii animalelor, pomiculturii și albinăritului. De-a lungul istoriei, Zăpodeni a fost un sat de răzeși, stăpâni ai pământului moștenit de la un străbun comun, cu tradiții și obiceiuri străvechi. Case din secolul al-XVII-lea cu pereți din bârne și acoperiș din stuf, există în zilele noastre la Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti” din București, la Compexul Muzeal Golești, județul Argeș și la secția de etnografie a Muzeului ,,Ștefan cel Mare” din Vaslui.
Tradițiile religioase și laice cu inventarul etnografic lumii satului s-au păstrat, dar ele sunt în declin. Amintim în acest sens, un dans popular bărbătesc specific locului, ,,Hora de la Zăpodeni”, care se dansează la nunți și hore, pe muzică de fanfare (p.21).
Primele școli au apărut în tinda bisericii, a mănăstirilor, numite de marele istoric Nicolae Iorga, școli de chilie , iar evoluția lor este în strânsă legătură cu dezvoltarea societății românești. Odată cu afirmarea iluminismului în secolul al XVIII-lea și dezvoltarea industriei în veacul al XIX-lea, al modernității, s-a impus emanciparea oamenilor prin educație și alfabetizare, într-un învățământ particular și public, de stat, în orașe și sate, începând cu domnia reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza, prin cunoscuta lege a învățământului din 1864. Marele poet național, Mihai Eminescu, în calitate de revizor școlar, prefigura o viziune înaintată a învățământului rural înainte de Spiru Haret. Acesta, într-un raport de inspecție din județul Vaslui, sublinia că ,,școala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, învățătorii pedagogi, când școala va fi școală, statul stat și omul om, precum e în toată lumea”, iar ministrul Spiru Haret arăta că menirea școlii este de a ,,forma buni cetățeni” (p. 41). După Marea Unire din 1918, școala se adaptează noilor realități ale României întregite, prin noua Lege a Învățământului din 1924 a ministrului C. Angelescu, care extinde rețeaua școlară, făcându-se mari eforturi pentru școlarizarea copiilor și diminuarea analfabetismului.
După al Doilea Război Mondial, prin reforma învățământului din 1948, se înlătură Religia din școală și sistemul este îndoctrinat cu noua ideologie comunistă. Se iau măsuri pentru eradicarea analfabetismului prin înființarea de ,,case de citit”, de introducere a învățământului obligatoriu de șapte și opt de clase, prin ,,integrarea învățământului cu producția și cercetarea”. Acum, copiii din mediul rural au acces la toate formele de învățământ, crescând rolul școlii, inclusiv în comuna Zăpodeni. În anii de după 1989, legislația școlară a suferit multe modificări printr-un nou Curriculum Național și folosirea manualelor alternative, la care se adaugă introducerea învățământului obligatoriu de 10 clase, repartizarea admiterii computerizată la licee și școli profesionale etc.
În condițiile generale succint prezentate, în 1830 se înființează la Zăpodeni o Școală dăscălească, prima de acest fel la nivelul județului Vaslui, învățător fiind dascălul Enache Bălăuță. Primul învățător al școlii înființate la 1865 provenea din aceeași familie, preotul Ion Bălăuță. Școlile au purtat diferite denumiri, de-a lungul vremii fiind trei localuri în satul Zăpodeni. Apariția Școlilor de Pe Margine (din Vale), Din Sus și Din Deal , cu locuința directorului, în primele decenii ale secolului XX, avea să răspundă cerințelor impuse de întinderea satului și creșterea numărului de locuitori (p. 56).
Din cauza depopulării localității după 1990, aceste școli sunt abandonate și chiar demolate, precum Școala Din Deal . Noul local din centrul comunei a fost dat în folosință până în 1975 (primul corp), ulterior Școala Gimnazială purtând numele marelui poet național Mihai Eminescu, pentru care a fost realizat și un bust al acestuia de Cristian Pîntea. În ultimii ani, această școală a fost reabilitată și modernizată, dată în folosință în toamna anului 2023.
Evoluția școlilor din comună este văzută prin „ochii” revizorilor școlari, prin prisma proceselor verbale de inspecție, în care se urmărea infrastructura școlară, frecvența elevilor, programele de studii, calitatea demersului didactic și oamenii școlii (p. 65-164). Sunt consemnate succinte biogarafii ale directorilor școlilor din comună, dintre care amintim pe învățătorul Constantin Ciureanu, care l-a primit în inspecție pe poetul Mihai Eminescu, în august 1875. În raportul de inspecție, acesta consemna că localul este ,,nesuficient”, iar învățătorul văzuse în revizor un sprijin real, în rezolvarea problemelor școlii (p. 167). Se continuă cu învățătorul Gheorghe Alexandrescu, care a construit în 1905 o școală ,,stil Spiru Haret” , în mijlocul satului și cu învățătorul. Gheorghe Trifan, care a avut ambiția să facă din Zăpodeni un sat modern, prin construirea de școli și revigorarea activităților culturale, înființând Biblioteca ,,Cașin”, (purtând această denumire în amintirea bătăliilor purtate de batalionul 1 Vaslui în Războiul de Întregire Națională) și un Cămin Cultural, unde l-a propus ca director pe învățătorul Constantin Oțel, dar adevărații animatori ai vieții culturale din anii interbelici au fost învățătorii Veronica Trifan și Ion Căpățână.
La începutul anilor 60 ai secolului trecut, a fost director al Școlii Zăpodeni profesorul de română și latină Emil D. Arhip (1957-1958 și 1962-1966). Ulterior, a fost inspector școlar și director adjunct al Școlii nr. 5 ,, Ștefan cel Mare” din Vaslui. În ultimele decenii, înainte de Revoluția din decembrie 1989, s-au remarcat ca directori Petru Ignat, profesor de matematică, recent trecut la Domnul (7 mai 2023) și Constantin Gavril, profesor de limba română și franceză, aceștia din urmă fiind și primari ai comunei, contribuind la modernizarea localității. Ultimii directori ai școlii menționați în lucrare au fost Ion N. Trifan, profesor de biologie (1995-2009), în timpul căruia s-a dat numele școlii de Mihai Eminescu și unitatea de învățământ s-a aflat sub patronajul Postului de Radio Iași, timp de cinci ani elevii participând la emisiuni ale acestuia. Ultimii directori ai școlii menționați în carte sunt Zenovia Anton, Maricica Diaconu, Maria Diaconu, încheind cu actualul manager Cătălin-Liviu Mocanu, profesor de educație fizică.
Cartea se continuă cu biografiile unor dascăli ai școlii (peste 28), dintre care amintim învățătoarele Ecaterina Mitru, Ecaterina Potorac, înv. Emil Chiratcu, prof. Pavel C. Pavel, Florinel Moraru, Emilia Mărăndescu și 27 de fii ai comunei, precum ing. Teodor Dragu, preoții Constantin Moisiu, Paul Potorac, prof. Pavel Țuchendrea, numeroși profesori universitari și cercetători amintiți mai sus, din Zăpodeni și din satele compnente.
Un rol aparte în carte este acordat și Căminului Cultural ca instituție de propășire a neamului, de păstrare a tradițiilor rurale, după modelul lui Dimitrie Gusti, cu programe culturale variate. În cadrul acestuia, un rol însemnat îl aveau învățătorii și preoții ca apostoli ai neamului în răspândirea științei, credinței și a dragostei față de valorile perene ale românilor.
Apariția acestei cărți reprezintă un eveniment editorial pentru comunitate și nu numai. Scrisă cu pasiune și suflet ca o poveste de dragoste pentru locurile natale, față de dascăli și fiii comunei, lucrarea prezintă istoricul școlilor din comună, cu unele obiceiuri locale. Istoria școlilor se identifică cu cea a comunității, fiind o istorie zbuciumată, cu eforturi măreţe, cu suişuri şi coborâşuri, însoțind lupta pentru știința de carte a sătenilor. Școala, precum Armata şi Biserica, a fost alături de poporul român atât în zile de bucurie, cât şi în momente de încercări şi restrişte. Ea a sprijinit, prin cuvânt şi faptă, luptele şi jertfele românilor.
Încercarea de a reface drumul parcurs de școală de la înființare și până astăzi, a constituit o experienţă interesantă, inedită. Sunt , însă, destule dificultăţi, generate de volumul şi de valoarea inegală a surselor privind diferite momente şi etape din viaţa școlii. Faţă de bogăţia şi consistenţa fondului arhivistic din perioada interbelică şi din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documentele referitoare la perioada următoare sunt mai puţin relevante, ca urmare a contextului politic în care au fost întocmite, iar anii după Revoluţia din decembrie 1989 se înscriu, prin înlăturarea regimului totalitar, într-o nouă traiectorie a societăţii româneşti.
S-a evitat, pe cât a fost cu putinţă, aprecierile globale, nediferenţiate, care ar fi putut crea o imagine deformată, unilaterală, a instituţiei, a corpului profesoral, a procesului didactic şi, nu în ultimul rând, a rezultatelor obţinute de elevi. Dar ca orice demers uman şi întreprinderea autorilor este perfectibilă.
Aşadar, să ne bucurăm de fiecare dată când apare o carte pe această temă, lucrarea fiind incitantă, oportună, onestă în mediul istoriografic local şi nu numai. Apreciem strădania autorilor în apariţia cărţii, eforturile susținute în relatarea unor evenimente inedite din istoria locală și o recomandăm călduros. Încheind aceste rânduri, avem convingerea că o nouă ediţie a ei, bazată şi pe sugestiile cititorilor, cărora se adresează, va putea acoperi mai bine întreaga problematică a evoluţiei școlii de-a lungul a două veacuri de existenţă. Această carte este un dar prețios, asemenea unei raze de lumină, din prinosul inimii și ostenelii, iar cititorii resimt bucuria regăsirii și trăirii vieții Zăpodenilor de altădată.
Prof. dr. Nicolae IONESCU