UN MONUMENT… În Corni-Albești, aproape toată lumea știe unde locuiește doamna Lidia Zlatan. Nu doar pentru că a fost dascălul a zeci de generații de copii ai satului, ci și pentru că gospodăria ei pare, din primăvară până toamna târziu, o adevărată florărie. Dincolo de poarta casei sale, printre flori îngrijite cu răbdare și migală, trăiește o femeie care poartă în memorie aproape un secol de istorie: războiul, foametea, anii grei ai comunismului și munca neobosită de la catedră. Născută la 16 aprilie 1937, Lidia Zlatan a educat, începând din 1958 și până la începutul anilor 1990, generații întregi de copii din Corni-Albești, lăsând în urmă nu doar lecții de carte, ci și lecții de viață. Povestea ei este, de fapt, povestea unui sat, a unei epoci și a unei vocații îndeplinite cu demnitate până la capăt.
COPILĂRIA ȘI RĂZBOIUL… Lidia Zlatan avea șapte ani când în satul Corni‑Albești au apărut militarii. În 1944, după ce sovieticii au lansat ofensiva Iași-Chișinău, armata germană a fost învinsă, iar România a rupt alianța cu Berlinul. Trupele germane s‑au retras în grabă, iar armata sovietică a ocupat satul. Familia Lidiei a fost anunțată să se refugieze; s‑au ascuns în zona „Rădăcini” împreună cu alte familii. „Nemții ne dădeau ciocolată, iar rușii ne‑au scos cartofii din grădină, ne‑au tăiat cârlanii și i‑au mâncat. Mă rog, era un comportament deosebit al nemților, dar rușii erau needucați, barbari. Rușii erau oameni reci, duri, dacă aveau nevoie de ceva luau, dar nemții dădeau la schimb ce aveau pentru mâncare, mai erau nemți care ne luau în brațe și ne mângâiau. Între ei era o diferență mare de educație, nemții erau foarte aprovizionați, aveau cămară la noi și era plină de sus până jos de conserve”, își amintește doamna Lidia. Curtea părintească a fost transformată temporar în popotă (cantină militară). După intrarea sovieticilor, un tanc le‑a dărâmat gardul. Lidia își amintește că a găsit patru soldați germani morți în curte: „Rușii au omorât mulți nemți, la mine acasă erau patru nemți morți, iar unii i-au dezbrăcat și le-au luat hainele de pe ei, erau umflați butuc. Pe Vale, noi aveam vie și erau numai cadavre, numai cadavre și de nemți și de ruși. Mâncau păpușoi cruzi săracii, au adus rușii doi nemți acolo unde aveau popotă, aveau doi știuleți în mână și desfăceau câte un grăunte și-l mâncau. Mama a vrut să le dea o bucățică de mămăligă, dar rușii i-au făcut semn să nu. Au vrut să-i împuște acolo, lângă sobă, dar tata a zis «Nu aici, să nu vadă copiii», noi eram patru copii acolo. I-a scos din ogradă în drum și am auzit poc-poc și așa i-a omorât pe marginea drumului”.
Foametea din anii 1946-1947
Valul războiului a adus nu doar frică și distrugere, ci și foamete. În anii 1946‑1947, provincia Moldova a fost lovită de o foamete cumplită cauzată de secetă, distrugerile de război, livrările de alimente impuse prin armistițiu și prezența Armatei Roșii. Țăranii au fost nevoiți să își vândă covoarele și obiectele de preț pentru a obține câteva banițe de grăunțe; unii au murit încercând să își potolească foamea cu ciuperci otrăvitoare. Lidia își amintește că, în timpul foametei, la cantina școlii, primea o cană de ceai și o felie de pâine pe zi. Tatăl, pentru a salva familia, a luat două covoare țesute de bunica și le-a dus până în Oltenia, unde le-a schimbat pe trei banițe de porumb. Pentru un copil, imaginea unui tată care pleacă cu covoarele ca să obțină mâncare și revine cu sacii de grâne era sfîșietoare. Astfel de imagini i-au rămas adânc întipărite în memorie: „Pe timpul foametei tata a luat două covoare tare frumoase de pe perete și s-a dus cu trenul în Oltenia să le dea la schimb. Și a dat alea două covoare pe trei banițe de grăunțe. Covoarele erau frumoase, țesute de mama când avea 10 ani și așa le-a dat. După un timp, s-a făcut cantină la școală și ne dădea o cană de ceai cu o felie de pâine. Asta era mâncarea noastră toată ziua. După școală, erau puse bănci și învățătorii făceau mâncare. Dădeau la oameni mâncare, venea fiecare cu câte un castron, le punea câte un polonic de zeamă lungă și o bucățică de mămăligă. Era unul Gheorghe Cucu (stătea lângă Onilă Roni) și venea la domnul primar «Domnule, mai dați-mi o bucată de pâine», dar îi dădea doar câte un castron de borș. Au murit oameni de foame, unii de ai lui Topalea, în vara aia au ieșit multe ciuperci chiar dacă nu a plouat. S-au dus la pădure de au cules ciuperci, dar nu le-au cunoscut și au murit doi din familia lor. A lui Dumitru Țancă și cu fratele lui au fost duși în Oltenia ca să nu moară, unul dintre ei nu avea un ochi de la o schijă de la o bombă”.
Drumul spre învățământ
După război, viața a trebuit să reînceapă. Lidia a crescut într‑o familie de învățători; mama ei, Natalia, preda la școala din Corni‑Albești, iar unchiul era învățător la Vaslui. Această tradiție familială a educației i-a modelat drumul. „Tot timpul mama ne vorbea despre școală; învățătura era un altar la noi acasă”, povestește Lidia. În ciuda lipsurilor materiale, părinții au găsit resurse pentru a-i asigura școlarizarea. În 1952, a intrat la liceul teoretic din Vaslui, prima promoție cu 10 clase. Parcurgerea liceului în acei ani nu era simplă: manualele erau puține, elevii locuiau adesea la rude și mâncau cu porția. La internat, fetele trebuiau să facă de serviciu, să măturile curtea sau să spele rufele pentru colegii mai mici. Serile și le petrecea citind la lumânare sau repetând cântece pentru corul școlii. Lidia își amintește că se întreba ce va face cu viața ei după liceu. Mama a îndrumat-o către Institutul de Învățători din Bacău. Cum familia nu-și permitea să o întrețină la zi, a urmat cursurile la fără frecvență. Învățătoarea tânără mergea la Bacău doar pentru sesiuni, în rest studia acasă, la lumina lămpii, în timp ce ajuta la munca în gospodărie. Debutul pedagogic a avut loc în 1958 la Mânjești, sat aflat în apropierea Vasluiului. Acolo i s-a încredințat catedra de matematică pentru clasele V-VII. Un an mai târziu a revenit acasă la Corni‑Albești. Aici a predat limba rusă, chimie și, mai târziu, a trecut la ciclul primar. Pentru o vreme a fost și educatoare la grădiniță. În acei ani, clasele aveau peste 30 de elevi și se formau două sau trei clase paralele.
Viața de dascăl sub regimul comunist timpuriu, când abuzurile erau la ordinea zilei
„ERAM O SLUGĂ…” După 1947, instaurarea regimului comunist a adus transformări radicale în viața la sat. Pentru a compensa lipsa de alimente și a plăti despăgubirile de război, guvernul a introdus sistemul cotelor: țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă din producția lor, rămânând adesea doar cu grâul de sămânță. Cotele erau obligatorii și nu se limitau doar la cereale. Țăranii trebuiau să predea și lână, ouă, lapte, carne, iar Decretul 64/1951 stabilea cote pentru cereale, oleaginoase și legume. Prețurile plătite erau derizorii; pentru un kilogram de cartofi, țăranul primea doar 5 % din prețul pieței. Neîndeplinirea cotelor era sancționată prin amenzi, confiscări sau chiar închisoare. Învățătorii au fost transformați în „funcționari ai regimului”: erau trimiși prin podurile oamenilor pentru a face contabilitatea cotelor, participau la verificarea podurilor pentru a descoperi grânele ascunse și trebuiau să îi convingă pe săteni să își predea pământul CAP-urilor. Dincolo de cote, regimul a impus numeroase sarcini suplimentare cadrelor didactice: munci agricole, întreținerea viermilor de mătase, activități culturale, propagandă etc. Doamna Lidia ne povestește: „Comuniștii ne obligau pe noi învățătorii să mergem cu ei în sat pentru a face contabilitatea pentru cote, ne suiam la oameni în pod să căutăm cereale și ce se mai dădea. Învățătorii erau tratați de stat ca un fel de slugi ale regimului și ale primăriilor. De exemplu, s-a făcut o ieftinire la produse, materiale pentru haine, a venit de la primărie la ora 3.00 noapte și m-a luat pentru a merge la magazin să facem reducerile de preț, contabilitatea, pentru ca a doua zi de dimineață să fie vândute cu noul preț. Vara, la recoltat, eram pe câmp, eu făcusem cursuri sanitare și mă obliga să fiu voluntar sanitar și cât ținea aria trebuia să fiu acolo, dacă cineva se accidenta să dau primul ajutor. Eram tratați ca niște slugi, așa mă simțeam. Ne duceam la strâns spice cu toată școala, scriam pe garduri lozinci „Spic cu spic patriei snop” și am adunat spice săptămâni întregi și le predam. Eram obligați să mergem cu copiii la adunat borcane pe râpe și le predam că era cotă, adunam plante medicinale pentru că fiecare clasă avea cotă de adunat plante, le uscam și le predam. Munceam de dimineață până noaptea. Aveam viermi de mătase, eram sluga viermilor, era o sală plină cu viermi, culegeam frunze de agud cu sacul, a fost o perioadă foarte grea, munceam precum slugile. La căminul cultural, trebuia să mergem în fiecare seară, dar în fiecare seară, făceam dansuri, piese de teatru, mergeam prin tot județul. Ne duceam prin județ și noaptea trebuia să dormim prin școală pe bănci, nu era ușor”.
Ultimele generații de elevi în comunism erau extrem de silitoare
ȘI PĂRȚI BUNE … Pe măsură ce anii treceau, doamna Lidia a văzut schimbarea generațiilor. În anii 1960 și 1970, clasele erau mari, cu peste 30 de elevi, dorința de a învăța era mare. La serbările de final de an, câte 10-15 elevi din fiecare clasă erau premiați pentru rezultate deosebite. În anii 1980, a observat o schimbare: ultima generație de elevi din perioada comunistă era extrem de silitoare. Mulți dintre acești copii au ajuns apoi să ocupe posturi importante: avocați, doctori, patroni de firme. Întâlnirea cu foști elevi a rămas mereu emoționantă: „Mă mai întâlnesc cu foști elevi. M-am întâlnit odată cu un fost elev din primul meu an ca învățătoare, când eram la Mânjești pe catedra de matematică. Era un elev foarte bun și i-am pus 4 pentru o temă nefăcută și m-am întâlnit cu el după mulți ani și ajunsese profesor de matematică și mi-a spus că datorită acelui 4 s-a încăpăținat să învețe și s-a îndrăgostit de această materie. Acum s-a modernizat școala s-a dezvoltat; și pe timpul meu se făcea școală, dar și acum se face, totul depinde de elevul care dorește să muncească și să învețe pentru a avea rezultate. Dacă elevul nu are dorința de a căpăta cunoștințe este un elev prost, indiferent de timpuri”. În 1991, după 36 de ani de muncă, Lidia Zlatan a ieșit la pensie. S-a folosit de un decret care permitea pensionarea anticipată pentru persoanele care îndepliniseră stagiul de muncă.
Destinul a decis pentru Lidia Zlatan o viață „cu de toate”: de la război la comunism și apoi înapoi la capitalism
REFLECȚII ȘI CONCLUZII … Povestea Lidiei Zlatan este o oglindă a secolului al XX-lea trăit la țară. Generațiile care au trecut prin al Doilea Război Mondial, foamete, colectivizare și anii comunismului au învățat să supraviețuiască prin solidaritate și muncă. Ca învățătoare, doamna Lidia a fost martoră și parte activă la transformarea comunității sale. De la război și foamete până la clasele pline de copii, de la cotele de cereale la dansurile de la cămin, viața i-a oferit un spectru larg de experiențe. În ciuda constrângerilor impuse de regimul comunist, ea a reușit să își păstreze demnitatea și să își îndeplinească vocația. De fiecare dată când un fost elev îi spune „Sărutmâna, doamna Lidia”, învățătoarea simte că a meritat să treacă prin toate greutățile. În curtea plină de flori, memoria întâlnește prezentul. Amintirile grele din timpul războiului, foametei și comunismului coexistă cu bucuria de a fi educat zeci de generații de copii. Povestea ei ilustrează rezistența oamenilor simpli într‑o Românie marcată de convulsii istorice.