NASTEREA COLECTIVIZÃRII… În primii ani de dupã al Doilea Rãzboi Mondial, lumea satului românesc a fost zguduitã de o transformare brutalã, instaurarea comunismului. Procesul de colectivizare, anuntat la Plenara Comitetului Central din 3‑5 martie 1949, avea ca obiectiv „înlãturarea exploatãrii omului de cãtre om” si modernizarea agriculturii, dar în realitate a transformat sute de mii de gospodari în tinte ale represiunii. Termenul de „chiabur”, preluat din Rusia sovieticã, a fost folosit pentru a desemna tãranii mai înstãriti, considerati de propagandã drept exploatatori ai celorlalte clase sociale. În judetul Vaslui, unul dintre cei vizati de aceastã campanie a fost Vasile Bourceanu din comuna Berezeni, un tãran harnic cu o gospodãrie modestã. Întâmplarea sa depãseste granitele unei drame personale si devine un exemplu prin care poate fi înteleasã logica represivã a colectivizãrii si nemernicia regimului comunist.
Decizia de a confisca pãmânturile tãranilor a fost adoptatã în sedinta plenarã a Partidului Muncitoresc Român din 3‑5 martie 1949, moment considerat „data de nastere” a colectivizãrii. Liderul Gheorghe Gheorghiu‑Dej anunta atunci mãsurile ce urmau sã fie aplicate la nivel national. Dobrogea a fost prima regiune experiment, iar în scurt timp campania s‑a extins în întreaga tarã. Propaganda oficialã glorifica sistemul colhozurilor sovietice si îi stigmatiza pe chiaburi, acuzati cã aveau o „mentalitate burghezã” si cã se opuneau progresului. Chiaburii erau oamenii muncitori, care prin sacrificii si multã muncã reuseau sã detinã mai mult decât majoritate. Majoritatea celor clasificati drept chiaburi erau tãranii care detineau 4-5 ha de pãmânt sau mai mult, însã acest pãmânt, în mai toate cazurile, fusese obtinut pentru sacrificiul tãranului pe front. Notiunea de chiabur a fost definitã de Gheorghiu‑Dej printr‑o serie de criterii: suprafata de pãmânt detinutã, numãrul si tipul mijloacelor de productie, dacã persoana folosea fortã de muncã salariatã si dacã „exploata” pe altii. În practicã, eticheta era aplicatã arbitrar. Pentru a înfrânge rezistenta, autoritãtile au întocmit liste cu chiaburi, iar „îngrãdirea economicã” s‑a fãcut prin cote si impozite mãrite; cine nu le putea plãti era acuzat de sabotaj, iar averea îi era confiscatã, urmând condamnarea la închisoare sau deportarea. În judetul Alba, de exemplu, aproape 6.000 de tãrani au fost condamnati în primii ani de colectivizare. Ca strategie represivã, comunistii au preferat sã „loveascã acolo unde îi durea pe tãrani”, în avutul lor, stiind cã lichidarea câtorva mii de familii înstãrite îi va demoraliza pe ceilalti. De fapt, colectivizarea a vizat întreaga populatie ruralã, care reprezenta majoritatea covârsitoare a tãrii.
Un om respectat transformat în „dusman al poporului”
În 1949, familia Bourceanu era consideratã una dintre cele mai înstãrite din Berezeni. Martorii îsi amintesc cã Vasile Bourceanu si sotia sa aveau în jur de 50 hectare de pãmânt, 150 de oi, sase vite si doi cai. Toatã aceastã agonisealã fusese adunatã prin muncã proprie, fãrã a exploata pe nimeni. Când activistii au început sã strângã semnãturi pentru formarea unei gospodãrii agricole colective (GAC), Bourceanu a refuzat. Potrivit relatãrilor din sat, el considera injust sã‑si cedeze pãmântul pentru o „proprietate a nimãnui” si a spus cã nu intrã „de bunãvoie” în colectivã. Refuzul l‑a transformat peste noapte în „dusman al poporului”. Propaganda comunistã l‑a acuzat cã „saboteazã colectãrile” si cã nu a predat nici a treia parte din cota de cereale impusã. În 1952, o echipã de militieni si activisti a organizat o razie în curtea lui Bourceanu. Filmul de propagandã realizat de comunisti aratã cum militarii descoperã saci cu grâu ascunsi în soproane, un butoi cu 200 litri de gaz, floarea‑soarelui si porumb. În episoadele de „demascare”, locuitorii erau convocati sã asiste la perchezitie, iar bunurile confiscate erau purtate prin sat pentru a stârni ura colectivã. Curând dupã razie, un soi de judecatã popularã a fost organizatã la primãrie; mai multi sãteni au fost selectati pentru a‑l înfiera pe Bourceanu. Potrivit martorilor, multe dintre acuzatii erau inventate sau exagerate. În documentarul Sahia se poate vedea cum monologurile acuzatorilor, prezentate cu numele lor real, au fost introduse în comentariul filmului pentru a da impresia de autenticitate. Propaganda îl portretiza pe tãranul vasluian drept o „nãpârcã nesãtulã” care ascundea grânele si jefuia satul. În realitate, rezistenta sa era motivatã de teamã si neîncredere. Pânã la acel moment, statul îi luase 50 hectare de pãmânt, animalele si grânele; i se impuseserã cote greu de plãtit; în fiecare sãptãmânã militia fãcea controale prin gospodãrie. Toate discutiile sale ajungeau la urechile Securitãtii.
Condamnarea si anii de muncã silnicã la Canal
„Judecata” popularã s‑a soldat cu o sentintã exemplarã. Dupã ce bunurile i‑au fost confiscate, Vasile Bourceanu a fost condamnat la închisoare grea pentru sabotaj. A fost închis la penitenciarul Poarta Albã, iar mai târziu a fost trimis la santierul Canalului Dunãre-Marea Neagrã, unde a executat aproximativ doi ani si jumãtate de muncã silnicã. În lagãr era însotit de mii de detinuti politici, membri ai partidelor istorice, preoti, tãrani care nu îsi plãtiserã cotele sau tineri arestati doar pentru cã ascultau posturi de radio occidentale. Conditiile de la Canal erau deosebit de grele. Potrivit unei note informative din 1951 pãstratã în arhivele Radio Europa Liberã, majoritatea prizonierilor trãiau în bordeie sau barãci; nu aveau puturi si erau obligati sã bea apã din râu; munceau peste zece ore pe zi pentru 100 lei, în timp ce un kilogram de pâine costa 80 lei. Febra tifoidã, icterul si tuberculoza erau larg rãspândite; zilnic mureau 30‑50 de oameni. Detinutii erau bãtuti si fortati sã lucreze si la temperaturi negative. Decretul nr. 6 din ianuarie 1950, care prevedea înfiintarea lagãrelor de muncã, permitea internarea pentru pânã la cinci ani a oricãrei persoane considerate un „element dusmãnos” fãrã sã fi comis vreo infractiune. La Canal a existat cea mai mare concentrare de fortã de muncã dintre colonii, iar mii de oameni nu stiau nici mãcar de ce au fost internati. Bourceanu a povestit dupã eliberare cã l‑a cunoscut în lagãr pe Corneliu Coposu, liderul tãrãnist, si cã, pentru a supravietui, fãcea norma altor detinuti pentru a primi mâncare. Conditiile mizere de la Canal sunt confirmate si de mãrturia fostului detinut politic Octav Bjoza, care îsi amintea cã programul de muncã era „zi luminã”, fãrã sâmbãtã si duminicã, cã oamenii trãiau înghesuiti în barãci murdare si cã în sase luni muriserã zece colegi de lângã patul lui. În astfel de conditii, Bourceanu a reusit sã reziste aproape trei ani. A fost eliberat în urma decretelor de gratiere din 1953, însã libertatea nu i‑a adus linistea.
Prigoana copiilor de chiaburi
Pentru regimul comunist nu era suficientã pedepsirea „chiaburului”, familia trebuia de asemenea „reeducatã”. Vasile Bourceanu si sotia sa aveau zece copii; toti au devenit tinte ale activistilor de partid. Dupã arestarea tatãlui, copiii au fost respinsi de licee pe motiv cã nu aveau „origine sãnãtoasã” si au fost trimisi sã munceascã pe santiere. Fiica sa Viorica îsi amintea cã militia venea la câteva zile sã perchezitioneze casa si sã confiste tot ce gãsea, iar atunci când plecau la scoalã copiii erau huiduiti de colegi si li se aruncau pietre. În final, doar bãietii au reusit sã urmeze o formã de scolarizare prin seral. Discriminarea copiilor de chiaburi era o politicã generalizatã. O mãrturie publicatã de Cooperativa Gusti aratã cã „copiii de chiaburi erau marginalizati” si „nu puteai sã mergi la scoalã” decât cu mari eforturi; fratii erau nevoiti sã urmeze scoli serale si sã munceascã în paralel. Aceeasi sursã povesteste cã familiei i‑au fost confiscate grãdinile pline de pomi, iar copiii au trebuit sã învete sã se întretinã singuri. Întocmirea listelor de chiaburi era adesea subiectivã; partizanii de partid erau presati sã declare cât mai multi „dusmani de clasã”. În Mures, rezistenta a fost înãbusitã cu executii: patru tãrani considerati chiaburi au fost împuscati în 1949‑1950. Un raport din arhivele Securitãtii descrie perchezitii similare cu cea suferitã de Bourceanu: la Berezeni, în decembrie 1951, comisia de colectare a confiscat zeci de kilograme de orz, porumb si floarea‑soarelui de la un tãran care avea doar 9 hectare; evenimentul a stârnit neliniste în rândul tãranilor mijlocasi, care se temeau cã perchezitiile vor ajunge si la ei. Prigoana generatiei tinere avea un scop clar, de a distruge modelul de tãran‑proprietar care se opunea colectivizãrii. Efectele se resimt pânã azi; multi dintre copiii de chiaburi au povestit cã au trãit toatã viata cu teama de a vorbi despre comunism si cã au fost obligati sã accepte locuri de muncã inferioare sau munci fizice, desi ar fi putut urma studii superioare.
Dupã 1989: lupta pentru dreptate
Dupã eliberare, Vasile Bourceanu s‑a întors la Berezeni, dar securistii îl urmãreau constant. Desi a primit amenintãri si a fost santajat sã semneze cererea de intrare în colectivã, nu a cedat. În 1989, la cãderea regimului comunist, avea 86 de ani. A murit în 1995, la vârsta de 92 de ani, dupã ce a vãzut atât instaurarea, cât si prãbusirea sistemului care îl condamnase fãrã motiv. Copiii sãi au încercat sã recupereze pãmânturile confiscate. Potrivit relatãrilor, în registrele Primãriei Berezeni figura doar cu 34 hectare de teren, desi familia sustinea cã a detinut 50. În timpul colectivizãrii, activistii au ridicat si contractele de vânzare‑cumpãrare care dovedeau proprietatea, astfel cã o parte din suprafatã a dispãrut din evidente. Legea 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate a fost aplicatã neuniform, iar o parte din pãmântul familiei a fost atribuitã altor tãrani. Dupã decenii de procese, urmasii lui Vasile Bourceanu au reusit sã recupereze doar o parte din teren, restul rãmânând pierdut în documente si litigiile fãrã de sfârsit. Singura „compensatie” pe care statul i-a oferit‑o a fost o diplomã de luptãtor anticomunist.
Semnificatia cazului Bourceanu si memoria colectivã
DECLINUL SATULUI ROMÂNESC SI COLECTIVIZAREA … Cazul chiaburului Vasile Bourceanu ilustreazã modul în care colectivizarea a distrus nu doar proprietatea, ci si demnitatea si structura socialã a satului românesc. Procesul era prezentat de propagandã drept un pas spre modernizare, însã în realitate a fost un mecanism de control si teroare. Filmul de propagandã în care Bourceanu era umilit în public aratã puterea imaginii de a transforma un tãran respectat într‑un „dusman al poporului”. Aceastã metodã de stigmatizare a fost folositã în toatã tara: la Bacãu s‑au înregistrat revolte reprimate sângeros; la Vadu Rosca nouã tãrani au fost împuscati; mii de oameni au fost deportati în Bãrãgan sau trimisi la Canal. Rapoartele securitãtii demonstreazã cã perchezitiile, denunturile si confiscãrile vizau nu doar marii proprietari, ci si tãranii mijlocasi. La nivel national, colectivizarea s‑a încheiat oficial în aprilie 1962, dar consecintele sale au fost profunde. Categoria tãranului‑proprietar a dispãrut, înlocuitã de „colectivistul” dependent de stat. Propaganda spunea cã „proprietatea tuturor” va aduce prosperitate, dar în practicã a apãrut furtul din avutul comun si o lipsã generalã de motivatie. Satele au îmbãtrânit si s‑au depopulat; multi tineri au plecat la oras, iar unii au rãmas cu traume transmise generatiei urmãtoare.
Cazul familiei Bourceanu nu trebuie uitat, mai ales de simpatizantii comunismului
STUDIU DE CAZ … Cazul Bourceanu trebuie privit dincolo de stereotipurile propagandei si a recuperãrii demnitãtii unei familii si a unei comunitãti. Acest caz ne ajutã sã recunoastem faptul cã un sistem politic poate crea dusmani imaginar prin simpla condamnare a celor care gândesc diferit. Astãzi, când nostalgia pentru comunism pare sã cîstige teren, mãrturii precum cea a familiei Bourceanu amintesc de pretul plãtit de cei care au refuzat sã renunte la libertatea de a-si lucra pãmântul.
În Vaslui, au fost zeci de cazuri asemãnãtoare cu cel al lui Vasile Bourceanu
ÎN LOC DE CONCLUZII … Vasile Bourceanu nu a fost singur. Mii de gospodari din judetul Vaslui si din întreaga Românie au fost etichetati chiaburi, li s‑au confiscat pãmânturile si au fost trimisi în închisorile sau lagãrele de muncã ale statului. Copiii lor au fost marginalizati, iar comunitãtile lor au fost obligate sã participe la ritualuri de demascare menite sã rupã solidaritatea. Dupã decenii de tãcere, aceste istorii ies la luminã prin documente, interviuri si investigatii jurnalistice. Ele ne aratã cã adevãrata modernizare a satului românesc nu poate fi bazatã pe violentã si minciunã, ci pe respectarea demnitãtii fiecãrui om. Cazul Bourceanu este, în acelasi timp, un avertisment si o lectie: avertisment, pentru cã aratã cât de rapid poate fi demonizat un om atunci când puterea are nevoie de tapi ispãsitori, lectie, pentru cã demonstreazã importanta memoriei si a justitiei în reconstruirea unei societãti.