(Mihail Kogălniceanu )
Ziua de 24 ianuarie este sărbătorită ca un eveniment de referință în istoria românilor. O perioadă, a fost şi zi naţională până la venirea pe tron a regelui Carol I. Se realiza atunci un vis secular pentru îndeplinirea căruia şi-au dat obolul de suferinţă şi sânge multe generaţii. Unirea avea la bază originea, istoria, limba , obiceiurile, idealurile şi aspiraţiile românilor de pretutindeni . La 1600, Mihai Viteazul o înfăptuia pentru scurt timp şi rămânea ca un ideal care se va împlini peste trei veacuri.
Revoluția de la 1848 a adus la ordinea zilei marile probleme ale regenerării naționale și a arătat că unirea românilor este posibilă, pe etape, într-un context favorabil, mai întâi, a Moldovei cu Valahia. Prin urmare, Unirea românilor s-a realizat în epoca modernă, treptat, în cadrul unui proces îndelungat, început la 1859 cu dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al meleagurilor vasluiene. A continuat prin proclamarea Independenţei de stat a României la 9 mai 1877 şi unirea Dobrogei cu Țara la 14 noiembrie 1878, pentru a se încheia la sfârşitul Primului Război Mondial.
Unul dintre reprezentanții de frunte ai generației Unirii au fost Alexandru Ioan Cuza și viața sa politică s-a împletit cu marile evenimente de la mijlocul secolului XIX . Descendent dintr-o veche familie moldovenească cu tradiții revoluționare, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, după cei mai mulți istorici la Bârlad, între care, amintim pe A.D.Xenopol și Constantin C. Giurescu, iar după alții ( Ion Lupașcu, Nicolae Iorga, Lucia Borș), la Huși, sau chiar la Galați, după I.G. Valentineanu . Tatăl viitorului domnitor a fost în câteva rânduri ispravnic de Fălciu și Galați, deputat de două ori în Obșteasca Adunare a Moldovei. După terminarea cursurilor primare, Alexandru Ioan Cuza este trimis la Iași, la pensionul francez condus de Victor Cuenim, unde are colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. Între ei, se va lega, mai târziu, nu numai o statornică prietenie, dar și comunitatea ideilor revolutionare puse în slujba propășirii patriei.
Alexandru Ioan Cuza își continuă studiile la Paris, în anii 1834-1839. Se întoarce în țară cu promovarea examenului de Bacalaureat în litere și cu titlul de membru al ,, Societății economiștilor din Paris”, fără a-și termina studiile juridice. La Paris, cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele Principate, însușindu-și ideile înaintate ale epocii. Aveau în comun studiile la renumite universități din Franța și Germania, contactul cu lumea occidentală, cu dezbaterile vremii și imaginarul politic din acel timp. În Occident, intelectualii români au descoperit o lume nouă , fiind fascinați de personalitățile întâlnite, de ideile naționalismului și liberalismului. Ei ajung la concluzia că se poate organiza o societate pe principii diferite și că e datoria lor ca întorși acasă să pună în practică aceste idei.
În toamna anului 1837, Cuza intră în armată cu gradul de cadet. Aparținând clasei tradiționale de
, primește o educație europeană și devine
în armata moldovenească. S-a căsătorit cu
-Solescu, în aprilie
, ceremonia religioasă având loc la biserica din Solești, județul Vaslui.
Revoluția de la 1848 din Moldova îi prilejuiește lui Alexandru Ioan Cuza afirmarea în arena luptei politice. Este alături de membrii mișcării naționale din Moldova, cerând – la întrunirea de la Hotelul ,,Petersburg” din Iași – înfăptuirea reformelor din ,, Petiția-Proclamație”, redactată de poetul Vasile Alecsandri. După înăbușirea mișcării a fost arestat, împreună cu alți revoluționari, Cuza urmând să fie trimis în exil, în Turcia. Reușește cu sprijinul soției, să obțină pașaport austriac, trece în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3-5 mai 1848.
De la Blaj pleacă în Bucovina, unde face parte din Comitetul revolutionar moldovean împreună cu Costache Negri, Vasile Alecsandri, Petrache Cazimir ș.a., susținând cererile lui Mihail Kogălniceanu din ,, Dorințele partidei naționale din Moldova ”, care era un adevărat program de luptă pentru desființarea robiei, a boierescului și împroprietărire a țăranilor, de abolire a privilegiilor boierești, de egalitate în drepturi a locuitorilor, un guvern reprezentativ, constituțional, iar Unirea Moldovei cu Țara Romanească era considerată ,,cheia bolții fară de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
După o călătorie la Viena, Paris și Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza se întoarce în țară împreună cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, numit în locul domnitorului Mihail Sturdza. În 1849, era numit președinte al Judecătoriei Covurlui, funcție pe care o deține până în anul 1851, când devine director în Ministerul de Interne din Iași și peste puțin timp pârcălab de Galați. În aceste demnități s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară, meritele sale ca judecător și administrator fiind apreciate public de către domnitor.
După încetarea domniei lui Grigore Ghica, Cuza este îndepărtat din funcția de pârcălab de caimacamul Teodor Balș, adversar al unioniștilor. Însă, Mihail Kogălniceanu, i-a replicat acestuia importanța unirii moldovenilor cu muntenii: ,, Poate să crească troscăt pe străzile Iașilor, numai unirea să se facă”. Noul caimacam, Nicolae Vogoride era și el împotriva Unirii, dar vrând să-și facă partizani, îl numește din nou pe Cuza pârcălab de Covurlui cu reședința la Galați. Pentru a-l apropia și mai mult, îl reintegrează în armată ca sublocotenent. După patru zile devine căpitan și apoi maior după numai cinci zile. Era o ridicare meteorică, o înaintare în grad cu totul excepțională, în afara oricăror reguli, care a stârnit vâlvă și comentarii în epocă. Vogoride își închipuia că, promovându-l pe Cuza atât de rapid în grade superioare, și-a asigurat în persoana acestuia un om devotat. S-a înșelat, deoarece Cuza, nu înțelegea să renunțe la convingerile sale unioniste, de dragul unor avantaje materiale, pentru care luptase în 1848, ceea ce duce la îndepărtarea lui din Galați, tocmai în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc.
Izbucnirea războiului Crimeii, între Rusia și Turcia ( 1853-1856), încheiat cu Congresul de Pace de la Paris din martie 1856, internaționalizează problema Unirii Principatelor. În acest areopag european, se pune pentru prima dată chestiunea unirii românilor de către Franța prin ministrul de externe, contele Walevski, nepotul lui Napoleon I. Ca urmare a opoziției Austriei și Turciei, se trece la consultarea românilor prin înființarea de adunări ad-hoc unde intrau pentru prima dată reprezentanții țăranilor, precum Ion Roată și Tănase Constantin. Aceștia, înțeleg importanța solidarității naționale, în detrimentul problemelor sociale. Totodată, Principatele treceau sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, înlăturându-se protectoratul singular al Rusiei, dar se menține suzeranitatea otomană. Alegerile pentru adunările ad-hoc sunt falsificate în Moldova de caimacmul Nicolae Vogoride cu sprijinul Porții Otomane și Austriei. În semn de protest față de măsluirea alegerilor, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab și prin intermediul Cocuței Vogoride, soția caimacamului, este publicată corespondența cu Austria privind falsificarea lor în Moldova. Se crease o criză pe plan internațional. De aceea, în august 1857 are loc o întrevedere între împăratul Franței, Napoleon al – III- lea și regina Angliei, Victoria, ajungându-se la un compromis: Anglia acceptă anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franța se mulțumește doar cu o unire formală. La insistențele Franței și Angliei, Turcia este nevoită să anuleze alegerile. Noile alegeri din Moldova au ca rezultat formarea unei majorități unioniste în divanul ad-hoc de la Iași.
În anii 1856-1859 se intensifică lupta pentru unire a celor două Principate, forțele principale fiind intelectualii și masele populare. Se accentuează divergențele dintre unioniști și separatiști. La Iași și București se înființează Comitetele Centrale ale Unirii, care coordonau activitatea comitetelor unioniste din județele și ținuturile celor două țări. În această perioadă frământată, Alexadru Ioan Cuza îndeplinește diverse funcții militare: colonel, hatman al miliției, iar în preajma Unirii, este numit comandantul întregii armate moldovene. Ales deputat în septembrie 1857 din partea orașului Galați în Adunarea ad-hoc, Cuza, patriot cu idei înaintate, face diverse propuneri cu privire la desființarea privilegiilor, cerând egalitate și accesibilitate a funcțiilor statului etc.
Generaţia Unirii e unică în istoria noastră. Este generaţia paşoptistă, care a participat la trei momente importante ale emancipării naționale: 1848, 1859 şi 1877. În fruntea ei s-a aflat mari personalităţi: Mihail Kogălniceanu, Alexandu Ioan Cuza, Ion C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Costache Negri ş.a. Unioniştii au depus jurământul pe Biblie şi pe icoana Sfintei Treimi, pentru că se avea în vedere unirea celor trei Ţări Româneşti. Dintre personalităţile vasluiene care au participat la aceste măreţe evenimente menționăm pe Manolache Costache Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Lupu Costache, Mihail Jora, Petrache Mavrogheni, Andrei V. Ionescu etc. La 28 decembrie 1858 are loc adunarea electivă a Moldovei unde Cuza este ales vicepreședinte și la 3 ianuarie 1859 este trecut pe lista candidaților la domnie. În ziua de 5 ianuarie 1859, în ajunul Bobotezii, Adunarea electivă a Moldovei îl alege ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unioniștii repurtând astfel un strălucit succes.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii în unanimitate a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, evidenția importanţa momentului de început al unei etape de modernizare a statului : „… Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce Țara dorește : la legi noi, oameni noi … Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi linguşire…”.
La 24 ianuarie 1859, Vaslie Boierescu, unul din fruntașii politici din Țara Românească, elogia exemplul moldovenilor, arătând că „Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm singuri ” și muntenii l-au ales domn tot pe Cuza, punându-se Marile Puteri în faţa faptului împlinit . Acest act politic a fost considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul acelei înţelegeri nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite. A urmat o stăruitoare luptă diplomatică dusă de Cuza cu Marile Puteri pentru recunoaşterea unirii Moldovei cu Ţara Românească. A fost în mod clar un proiect comun între moldoveni care au dat Domnul şi munteni, care au dat Capitala. Dubla alegere a lui Cuza reprezenta un pas înainte către unirea completă a Principatelor Române. Votul de la 24 ianuarie 1859 a fost încununarea victorioasă a atâtor secole de lupte, a însemnat exprimarea năzuinței întregii națiuni, biruința progresului asupra regimului feudal, învechit, semnul emancipării sociale și politice, actul energic de naștere a României moderne prin punerea în practică a „ politicii faptului împlinit ”. Atunci, liderii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul Alexandru Ioan Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar.
Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței Marilor Puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit. Ea a avut un mare ecou în Europa, însuși Ludovic Kossuth , conducătorul revoluției maghiare de la 1848, afirma: ,, un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să o recâștige”. Cuza devine, astfel, simbolul Unirii și al speranțelor într-o Românie modernă. Era considerat un om moderat, de bine, care poate fi manevrat ușor. Dar, în timpul domniei a arătat o nouă fațetă a personalității sale, fiind un om hotărât și bun patriot.
,, Politica faptului împlinit ” a mai fost practicată de români și a dat, în general, roade. Actul de la 1859 este prima manifestare din secolul al XIX-lea a acestei politici. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza a fost artizanul desăvârșirii unirii. Pregătirea militară l-a ajutat mult pe domnitor în structurarea noului stat, iar spiritul lui de cinste și dreptate a fost receptat de popor prin formularea „ocaua lui Cuza”. Noul principe a avut de îndeplinit trei obiective principale de-a lungul domniei: recunoașterea internațională a dublei sale alegeri, desăvârșirea unirii și modernizarea țării prin marile reforme. Primul cbiectiv a fost îndeplinit, cu mult tact, printr – o diplomație de nivel european, cu sprijinul Franței, începând cu anul 1859. Al doilea obiectiv a constat în unificarea rapidă a principalelor instituții ale statului: armată, administrație, biserică, justiție, guvern, parlament. Conducerea țării era extrem de dificilă pentru domnitor, cu două guverne, două armate, două capitale și două adunări.
În urma unei vizite la Poartă , în 1860, domnul român a fost primit cu toate onorurile unui suveran, refuzând să pupe papucul sultanului. Conferința de la Constantinopol a Marilor Puteri europene din 1861, a recunoscut unirea deplină, însă numai pe timpul domniei lui Cuza, domnitorul proclamând la 11 decembrie: ,, Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie” . La 22 ianuarie 1862 , s-a format primul guvern unic , în frunte cu liderul conservator Barbu Catargiu și la 24 ianuarie se întrunește prima Adunare unică, stabilindu-se capitala la București.
Al treilea obiectiv, de modernizare a statului, a fost mai dificil și a însemnat aplicarea, în anii 1863 – 1865, a altor puncte din programul Revoluției de la 1848 pentru organizarea României după modelul democrațiilor occidentale. Firește, a fost complicat, iar secularizarea averilor mănăstirești, a permis legiferarea reformei agrare, împroprietărindu-se țăranii cu pământ, aceștia devenind cetățeni, cu o patrie nouă de apărat. Și astăzi, se mai văd în casele unor țărani, icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe, alături de tabloul lui Cuza cu sfetnicii săi, la lovitura de stat din 2 mai 1864. Prin „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris”, urmat de un plebiscit, de o nouă reformă electorală, de înființare a Senatului, creștea puterea Domnului, acțiunile sale curajoase stârnind multe controverse și opoziții, în interior și în exterior. Nu întâmplător,în urma legii rurale, Cuza l-a cinstit pe moș Ion Roată, jignit de boier, spunând : ,, unde a scuipat boierul, a sărutat Domnul”. Cu multe opreliști, principele Cuza a mers înainte pe drumul reformelor, reușind să facă în șapte ani de domnie mai mult decât alți domnitori în zeci de ani, însă era un echilibru fragil între opoziție și putere, accentuându-se treptat confruntarea dintre conservatori (,, albii” ) și liberalii (,, roșii ”) , legată de ritmul de aplicare al noilor legi. Îndepărtați de la guvernare, conservatorii se aliază cu liberalii și alcătuiesc, în ianuarie 1863, monstruoasa coaliție, al cărei scop era detronarea lui Cuza.
Domnia scurtă a lui Cuza a reprezentat un exemplu de urmat în politică: identificarea cu interesele neamului. A fost plină de reforme în toate segmentele societăţii, aducându-i sintagma de ctitor al României moderne . Nu este domeniu social – economic, politic și cultural-religios în care domnia lui Cuza să nu-și fi pus amprenta. S-au modernizat vechile instituții și s-au creat altele noi în administrație ( înființarea consiliilor comunale, județene și prefecturile), justiție ( Codul Penal și Civil), armată, învățământ ( școli, învățământ primar obligatoriu și gratuit de patru ani, universități), poliție, jandarmerie, finanțe, cultură (Academia Românâ) și biserică. Marile reforme îi devin ostile și nemulțumirile cercurilor politice românești față de regimul autoritar al principelui cresc în intensitate, începând cu anul 1865. Era de așteptat să fie răsturnat de la putere, mai ales că se despărțise de cel mai bun sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, acela care visa și făcea reforme democratice, dar le voia „fără pripeală”, adică temeinice. Prin urmare, Alexandru Ioan Cuza și generația lui se cuvin prețuiți, simbolizând Renașterea României , a afirmării conștiinței naționale. Nu există sector al societății în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. Niciodată n-a abdicat de la ideile sale patriotice. El ,, și-a ținut întotdeauna cuvântul” și ,, era gata să sacrifice tronul, persoana sa, numai să apere țara de orice pericol”.
Atunci, când situaţia economică internă şi cea internaţională devine nefavorabilă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu dezinvoltură, renunţă la putere, considerând că i s-a încheiat mandatul, spunând la abdicarea silită de la la 11 februarie 1866: „ Să-i fie Țării mele mai bine fără mine, decât cu mine”. Cuza părăsește țara și după plecarea sa se formează o locotenență domnească, fiind adus principele Carol I, care continuă politica de modernizare a statului. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în exil, murind la Heidelberg, în Germania. La înmormântarea sa, în 1873, la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu evidenţia faptul că domnia sa a fost una luminoasă în istoria neamului: „ Cât va avea Țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan Cuza”…. „ Nu greșelile l-au îndepărtat, ci faptele sale mari”.
Așadar , Cuza Vodă devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului, un exemplu de curaj și voință politică. A fost un ziditor de țară și neam, unul dintre cele mai iubite personalități, fapt reieșit și dintr-un recent sondaj în rândul românilor. Eminent om de stat, militant neobosit al luptei pentru făurirea statului național român modern, inițiator a numeroase reforme social-economice și culturale, cu un profund caracter progresist, Alexandru Ioan Cuza, se înscrie printre voievozii de primă mărime din țara noastră, intrat chiar din timpul vieții în legendă.
Unii consideră că unirea și modernizarea statului s-a făcut în detrimentul moldovenilor, noua Românie fiind centralizată la București, supărarea unor moldoveni auzindu-se încă din acei ani. Desigur, un act precum acesta – ca toate marile înfăptuiri ale istoriei românilor – a stârnit și unele nemulțumiri. Domnul Cuza și Mihail Kogălniceanu, ambii moldoveni, au căutat să mențină un echilibru (domn moldovean – capitală munteană; prima universitate modernă la Iași – a doua la București etc.), dar nu a fost unul perfect și nici nu a durat foarte mult. Înalții funcționari din Moldova, își vedeau posturile reduse sau amenințate, „Iașii vechilor zidiri”, unde Vasile Lupu construise biserica „Trei Ierarhi” și unde Dimitrie Cantemir – primul mare român de anvergură internațională – îl primise pe Petru cel Mare, devenea un oraș de provincie. Și apoi, tradițiile de autonomie ale Principatului Moldovei se topeau în instituțiile croite după reguli noi și amplasate în capitală, la București. Și, totuși, la scara istoriei, pentru binele națiunii române, dincolo de moldoveni, munteni sau ardeleni, actul a fost drept și necesar. În aceste locuri, de la marginile Europei civilizate, de interferență între Occident și Orient, o Românie cu statutul de „Principatele Unite”, cu instituții paralele la București și Iași, fără o putere centralizată, nu avea nici o șansă de dăinuire. Dovada este că România creată atunci și consolidată prin actele de la 1877 și 1918 există (cu rășluirea de după Al Doilea Război Mondial) și astăzi.
Momentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost o unire importantă, de bază, cum subliniază Preafericitul Patriarh Daniel, al Bisericii Ortodoxe Române, nu „mică”, cum o consideră unii în zilele noastre. Ideea de „unire mică” este recentă, după 1989. Înainte, în timpul comunismului, nu se prea zicea „ Marea Unire” și nici „România Mare” sau România Întregită, întrucât erau considerate expresii „burgheze”. Nu este bine să ierarhizăm evenimentele capitale în existența românilor și dacă zicem „Unirea cea Mare”, nu înseamnă că unirile celelalte au fost mici. Fără 1859, nu se poate imagina nici 1918. Unirea din 1918 a fost numită „mare” nu fiindcă cea de la 1859 ar fi fost „mică”, ci pentru că a fost pasul final al încununării unui proces, care, ca printr-o minune, s-au unit la Vechiul Regat, provinciile românești încă ocupate de străini. Așadar, pentru România Întregită la 1918, a fost nevoie de o politică îndelungată de emancipare națională contra unor imperii asupritoare, iar provinciile românești înstrăinate reprezentau mai mult, ca suprafață și populație, decât România Regală. Barbu Ștefănescu Delavrancea, într-un discurs din timpul Prumului Război Mondial, arăta că : ,, noi nu ne croim o nouă patrie, ci ne întregim” .
Astăzi, însă, în România patriotismul este în declin și în Europa se vorbeşte tot mai mult de inutilitatea unităţii naţionale. De aceea, într-o lume agitată, dezbinată, aflată în criză, afectată de războiul din Ucraina și Orientul Mijlociu, este necesar ca marile momente din istoria neamului să fie pilde de urmat pentru tineri, să ne dea încredere în viitor, iar spiritul unirii de la 1859 să nu fie înstrăinat.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! .
Bibliografie selectivă
– XXX, Cuza Vodă, In memoriam, ( Culegere de de studii cu ocazia împlinirii unui secol de la moartea domnitorului), Editura Junimea, Iași, 1973.
– Bogdan Dan, Știrbu Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza , Editura Sport-Turism, București, 1985.
– Codreanu Theodor, (coord.), Istoria Hușilor , Editura Porto-Franco, Galați, 1995.
– Giurescu, C. Constantin, Viața și opera lui Cuza Vodă, Ediția a -II-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1970.
Prof. Nicolae Ionescu