Se întâmplă rar ca un ierarh al Bisericii să vorbească despre lumea de azi fără să pară nici că o condamnă de pe un amvon îndepărtat, nici că îi face concesii ca să fie pe placul ei. *Prezentul văzut prin vitralii*, cartea apărută în 2026 la Editura Spandugino, face exact acest lucru — și tocmai de aceea merită citită. Autorul ei este Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor. Un om care, la 49 de ani, a adunat deja o biografie neobișnuită: s-a născut într-un sat din Harghita, Bilbor, a studiat teologia la Alba Iulia, București și Atena, a slujit ani buni comunitățile românești din Marea Britanie, Irlanda și Islanda, iar din 2017 este episcop la Huși. Între timp, a devenit una dintre cele mai prezente voci bisericești în spațiul public românesc — la televiziuni, în conferințe, pe rețelele sociale.
Cartea de față strânge tocmai aceste ieșiri „în cetate”. Dar nu este o simplă antologie de intervenții. Este, așa cum observă Sever Voinescu în prefață, „chipul interior” al autorului — un autoportret organizat în trei părți prin care episcopul ne spune, pe rând, **cine este, cine nu este și ce speră**.
De ce titlul acesta?
Un vitraliu nu e o fereastră obișnuită. Lasă lumina să treacă, dar o transformă — o colorează, o așază în povești, o face să vibreze. Exact așa privește Preasfințitul Ignatie actualitatea: nu o ignoră, nu o respinge, dar nici nu o ia ca atare. O trece prin filtrul credinței și ne-o dă înapoi altfel — mai bogată, mai tulburătoare, mai vie.
Câteva pagini care te prind
Despre tinerii care au murit în decembrie 1989, autorul scrie o frază care îți rămâne: pentru ei, regimul comunist putea fi învins doar printr-un „tratament chimioterapic, alcătuit din libertate și credință”. Nu e o formulă pioasă. E o privire politică în sensul cel mai nobil al cuvântului.
Despre iubirea lui Hristos, episcopul spune ceva tulburător: Dumnezeu ne-a iubit cel mai mult exact atunci când noi i-am întors spatele, când L-am tratat „ca pe departele nostru, iar El ne asuma pe noi ca fiind aproapele Lui”. E genul de propoziție pe care o subliniezi și la care te întorci. Și mai e un text despre Bilbor, satul copilăriei — o pagină de o frumusețe aproape literară, despre un loc în care „Dumnezeu a așezat tot ceea ce are El mai frumos și mai minunat”. Aici nu mai vorbește teologul, ci omul. Și se vede diferența.
Pentru cine e cartea
Pentru oricine a mai stat vreodată pe marginea întrebării dacă se mai poate crede astăzi fără să devii nici naiv, nici fanatic. Pentru cine vrea să audă o voce bisericească ce nu evită subiectele grele — comunismul, suferința, ura, ingratitudinea, moartea, speranța. Și, la fel de mult, pentru cititorul laic care se ferește în general de literatura religioasă, pentru că o bănuiește de retorică goală: aici nu va găsi așa ceva.
304 pagini, copertă cartonată, scrise îngrijit, cu argument și cu inimă. E cartea unui intelectual — Sever Voinescu îl numește „elegant și ferm” — care se întâmplă să fie și episcop. Sau poate invers. Oricum, o lectură care nu te lasă la fel.