cu 5 minute in urma
2 mai 2025
Vocea unui episcop în fața rușinii: Preasfințitul Ignatie și asumarea rănii morale a unei eparhii rănite
După decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a condamnat la închisoare cu executare doi dintre cei mai compromițători slujitori ai Bisericii – fostul episcop Corneliu Onilă (8 ani) și fostul arhimandrit Sebastian Jitaru (14 ani) – o voce s-a ridicat dintre ruinele morale ale unei eparhii încercate: cea a Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor.
Într-o declarație de o forță spirituală și onestitate rară, Ignatie a vorbit despre suferință, rușine, compasiune și speranță. A rostit ceea ce mulți prelați evită să spună în public: adevărul dureros despre păcatele săvârșite sub acoperișul unei instituții sacre, fără a se eschiva, fără a căuta vinovați în altă parte.
„În contextul în care justiția umană a făcut lumină definitivă în privința abuzurilor comise de cei doi condamnați, ca episcop al locului, total străin de cele întâmplate și de situația Episcopiei Hușilor până în octombrie 2017, nu cred că îmi poate fi imputată vina pentru simplul fapt că sunt succesorul fostului episcop Corneliu, așa cum unii, din păcate, au tendința să o facă.”
Este o delimitare clară și fermă de faptele rușinoase ale celor care, îmbrăcați în haine preoțești, au batjocorit nu doar trupuri nevinovate, ci și întreaga autoritate morală a Bisericii. Preasfințitul Ignatie recunoaște gravitatea situației și nu se ascunde în spatele funcției sau al unei tăceri convenabile.
„Sunt trist și regret faptul că un loc sacru și încărcat de istoria frumoasă a trăirii credinței în aceste ținuturi moldave […] a fost pângărit de păcatele abominabile ale unor slujitori ai Bisericii noastre.”
Este rar ca un ierarh ortodox să exprime atât de limpede durerea și dezgustul pentru păcatele altora. Dar poate tocmai acest curaj și această claritate dau forța mărturisirii sale. Ignatie nu se limitează la reacții de circumstanță, ci merge la rădăcina problemei – lipsa de reacție a celor care știau și au tăcut.
„Sunt trist și revoltat că cei care au auzit, fie chiar la nivel de zvon în acea vreme, nu au făcut nimic pentru a-i apăra pe acei adolescenți și tineri de mințile și apucăturile păcătoase ale unor pângăritori de suflete nevinovate.”
În aceste cuvinte se simte nu doar durerea unui păstor responsabil, ci și mustrarea profetică a celui care cere dreptate nu doar de la sistemul juridic, ci și de la conștiințele celor care au privit în altă parte.
„Adevărul și dreptatea făcute victimelor și sufletelor părinților acestora […] se datorează în primul rând Sfintei Mucenițe Chiriachi, căreia m-am rugat încă de la întronizarea mea ca episcop al Hușilor să scoată la iveală, în mod clar și cert, tot adevărul.”
Această trimitere la ocrotitoarea Eparhiei Hușilor este mai mult decât simbolică: este expresia credinței că dreptatea divină lucrează prin timp, prin oameni, prin rugăciune. Onilă, cel care ani la rând s-a folosit de numele sfintei pentru a strânge bani, fără a-i cinsti moaștele cu o raclă nouă, a fost în cele din urmă demascat. Iar Ignatie, cel care a îndrăznit să-i ofere Sfintei Chiriachi cinstea refuzată de predecesorul său, vede astăzi cum se face lumină.
„Justiția omenească […] este de cele mai multe ori, în plan mundan, premergătoare celei divine.”
Un text duhovnicesc, aproape omiletic, scris cu sufletul apăsat. Ignatie cere iertare în numele unei instituții care, deși nu este vinovată în mod direct, decontează moral rușinea trecutului.
„Cer iertare victimelor abuzate, părinților, precum și tuturor celor care s-au smintit pe bună dreptate […] cu nădejde că prin pocăință, autocritică și asumarea greșelilor săvârșite, Dumnezeu […] își va întoarce fața spre noi.”
Este vocea unui episcop conștient de responsabilitatea grea pe care o poartă – nu pentru fapte săvârșite de el, ci pentru vindecarea unei comunități rănite. Mai mult, are curajul să rostească ceea ce prea puțini în Biserică spun deschis:
„Condamn fără niciun echivoc atât abuzurile săvârșite, cât și păcatul homosexualității care trebuie denunțate și extirpate, ca orice păcat și rău.”
Ignatie vorbește nu din ură, ci din convingerea că păcatul trebuie numit și înfruntat, nu ascuns sub straie sfințite. Este un discurs dur, dar evanghelic. Un discurs care nu cade în liberalism moral, dar nici în tăcere convenabilă. E vocea unui păstor adevărat.
Și totul culminează cu o rugăciune care ar trebui rostită în fiecare parohie:
„Iartă-ne, Doamne, pentru toate cele cu care Te-am supărat, pentru toate cele prin care i-am smintit pe semenii noștri, dar și pentru faptul că nu am făcut pocăință și nu am asumat deplin și la vreme potrivită toate greșelile făcute!”
PS Ignatie nu se ascunde. Nu se justifică. Nu manipulează. Ci mărturisește. Cu tristețe, cu curaj, cu credință. Iar acest cuvânt – spus azi, în plin scandal, când era mai ușor să tacă – este începutul unei vindecări reale. Nu doar a unei episcopii, ci a unei Biserici care are nevoie de mai mult adevăr, mai multă asumare și mai multă lumină. Și poate, într-adevăr, așa cum spunea Părintele Rafail Noica, „nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica să se spele de toată necurăția ei.” Ignatie a început. Să nu-l lăsăm singur.