În lume cât am colindat” (V. Nedelcu )
De curând, în anul 2023, a apărut în condiții grafice deosebite o carte scrisă cu mult suflet de doctorul veterinar Vasile Nedelcu, fiu al satului Tupilați din comuna Găgești, județul Vaslui, un îndrăgostit al melegurilor natale, stabilit de mulți ani în municipiul Călărași. A văzut lumina zilei la 12 august 1950, în această localitate vasluiană pe care o evocă atât de frumos în scrierile sale. În satul Tupilați a urmat cursurile primare și gimnaziale, iar cele liceale la Liceul Agricol din Podul Iloaiei, județul Iași. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu” din București. Este repartizat prin dispoziție guvernamentală la Circumscripția sanitar-veterinară Cavadinești din județul Galați, unde lucrează trei ani, fiind apreciat cu calificativul „excepțional”. Pentru întregirea familiei se transferă în interes de serviciu în județul Călărași. Prin muncă și seriozitate se remarcă în rândul colegilor, fiind ales pentru merite profesionale, președintele Societății de Medicină Veterinară, filiala Călărași. A fost numit prin concurs director executiv al Direcției Veterinare Călărași, funcție pe care o deține timp de 19 ani, până la pensionare. În 2001 devine doctor în medicină veterinară și a participat la diferite congrese internaționale. A absolvit cursurile Institutului de de Administrație Publică, fiind o perioadă și Consilier de Stat la Cancelaria Primului Ministru al României. Se implică și în viața cetății, având trei mandate de consilier județean, iar în anul 2008 este ales senator din partea PNL pentru județul Călărași în Parlamentul României.
Cartea de față, intitulată sugestiv „Tupilați – un sat de pe Valea Elanului”, file de istorie, are 554 de pagini și se dorește a fi un omagiu adus oamenilor locului, slujitorilor Bisericii și Școlii, fiilor și fiicelor satului. Autorul acestei monografii, atras de locurile copilăriei, consideră că lucrarea este mai degrabă o carte de învățătură, îndemnând pe consătenii săi la neuitare și la păstrarea valorilor perene ale acestei mici așezări de pe Valea Elanului, fiind un sat cu un trecut etnografic remarcabil. „Locuind departe de satul meu, am fost vitregit de multe evenimente în anii din urmă, cunoscând doar în treacăt câte ceva, atunci când veneam pe la părinți în concediu, ori, în ultimii ani, să aprind o lumânare”. Aceste afirmații sunt însușite pe deplin și de semnatarul acestor rânduri, trăitor de o jumătate de secol în orașul Vaslui, dar departe de meleagurile natale.
Volumul monografic cuprinde trei părți, la care se adaugă un capitol cu Anexe , cu un Glosar de termeni folosiți în lucrare, însemnări de pe cărți vechi, fotocopii de pe documente și fotografii de epocă, unele inedite.
Cartea se deschide cu un Cuvânt înainte al lui Lucian-Valeriu Lefter, cunoscut cercetător vasluian. Acesta relevă faptul Valea Elanului a intrat de multă vreme în scrierile istoricilor, îndeosebi ale lui Gheorghe Ghibănescu și mai nou, în cercetările regretatului învățător, Marin Rotaru, care a și editat și o revistă „Elanul”. Între așezările acestei văi se află și satul Tupilați, o așezare cu un nume greu de identificat, menționat, probabil, pe vremea lui Vasile Lupu (1634-1653). Istoria proprietății nu poate fi urmărită ,, mai mult de 400 de ani”. Prima mențiune documentară datează din 1 iunie 1672, când, după Lucian Lefter, Lazăr Moșuleț și fiii săi, răzeși din sat, au dăruit ,, comisului Ștefan Cerchez partea lor de moșie din Tupilați ”, de pe apa Elanului. Mai târziu, moșia este stăpânită de familia Costăcheștilor, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printre cei care au stăpânit-o s-au numărat tatăl și fratele marelui mitropolit Veniamin Costachi. La anul 1816, moșia era administrată de Șerban Costache zis Negel, fratele mitropolitului și în această perioadă, după istoricul Gh. Ghibănescu, au fost colonizați aici găgăuzii, un grup etnic vechi de origine turcică, întrucât vechile sate fuseseră depopulate de epidemii, în special de holeră ( p. 8).
Urmează Argumentul autorului în care se arată motivația demersului și dificultățile cercetării, cartea fiind împărțită în trei părţi . În partea I sunt informaţii din actualitate despre satul Tupilaţi, cu limitele sale geografice şi legăturile cu satele din împrejurimi, invitând cititorul la o călătorie interesantă pe Valea Elanului.
A doua secțiune din carte este cea mai consistentă, aici fiind inserate informații despre istoria satului de la începuturi până în actualitate și câteva date despre satele componente ale comunei Găgești. În această parte a demersului monografic sunt referiri despre formarea satului Tupilați, despre biserică, școală, cultură, sănătate, viața cotdiană și alte aspecte ale vieții sociale și politice.
Partea a-III-a cuprinde o imagine a timpului, cu date biografice inedite asupra oamenilor de vază ai satului pe care autorul i-a cunoscut personal, fiind contemporan cu mulți dintre ei. Autorul a dorit să scrie o carte plăcută, fără a renunța la rigoarea științifică. Numai prin cunoașterea oamenilor și a locurilor din care ne tragem, ne dăm seama ,, câtă sudoare au adunat moșii și strămoșii noștri pentru ca noi să avem un rost” (p. 19). O trăsătură importantă a cărții este a aceea de a prezenta viața și activitatea consătenilor văzută prin prisma autorului pornind de la evenimentele majore din viața comunității, cu tradițiile, bucuriile și necazurile lor, cum ar fi participarea tinerilor la război, eroii, văduvele de război, decorații ale sătenilor etc. Sunt referiri interesante asupra instituțiilor locale: biserica, școala, căminul cultural, postul de jandarmi.
Satul Tupilați este situat într-o o zonă colinară încărcată de istorie care a dat Țării Moldovei două familii domnitoare, cea a Cantemireștilor și cea a Cuzeștilor și mulți dregători de țară. Astăzi, este parte componentă a a comunei Găgești, situată pe Valea Elanului, fiind o așezare umană rurală compactă de pe pârâul Tupilați care se varsă în râul Elan. Solurile satului sunt din categoria cernoziomurilor cu unele specii florale protejate cum ar fi bujorul de stepă. Ocupațiile locuitorilor sunt legate de agricultură și creșterea animalelor. În vechime sătenii așezați între cele două dealuri cu păduri de ștejar și fag erau nevoiți să se ,,tupilească” ( să se pitească ) din calea năvălitorilor (p. 32). Localitatea este ferită de inundații, are pământ și pășune pentru creșterea animalelor în semi – libertate. Curțile sătenilor cuprind casele de locuit, construite din paiantă și vălătuci (pământ amestecat cu paie) și datează de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, la care se adaugă anexele gospodărești și grădina. Satul nu are încă rețea de alimentare cu apă și canalizare.Este electrificat în totalitate abia în 1974. Datorită numărului redus de elevi, în sat funcționează o școală modernă, numai cu clasele primare în sistem simultan și o grădiniță situată în incinta școlii. Se depun acum eforturi pentru alimentarea cu apă potabilă și amenajarea unei rețele de canalizare pentru oprirea depopulării totale a satului și dispariția sa. După 2020 străzile satului au nume ce reflectă în mare parte istoria satului Potrivit legendei păstrată în memoria colectivă din moși strămoși, satul ar fi fost înființat de de un grup de turci răzlețiți din timpul năvălirilor turco –tătare, pe la anul 1475, în vremea lui Ștefan cel Mare. Însă, documentul de bază al atestării satului Tupilați este cel din din 1 iunie 1672. După unii, numele de Tupilați ar veni de la faptul că primii locuitori ai satului s-au tupilat , pitulat, așezat între cele două dealuri pentru a se feri de năvălirile barbare. O altă variantă ar fi că toponimul de Tupilați consemnat în hărțile vechi ar deriva de la conviețuirea dintre românii autohtoni și populația turcomană pripășită în zonă (p. 90) .
Potrivit unor hărți militare austro-ruse din secolele XVIII –XIX, satul Tupilați, deși nu era de mare importanță strategică, se afla la intersecția unor drumuri comerciale între Crimeea și Orient, cele mai importante fiind drumul Brăilei și drumul Bârladului. Pământul este bunul cel mai de preț al unui neam și de aceea în istoria românilor lupta pentru pâmânt a fost o permanență, culminând cu reforma agrară din 1864, având drept umare dispariția a două clase fundamentale: boierii și clăcașii.
Satul Tupilați, ca și alte sate din Moldova, a avut aceeași organizare administrativă, stăpânirea pământului făcându-se în devălmășie , toți locuitorii satului muncind în comun pământul disponibil. Acesta era un sat relativ mic, cu o obște țărănească și o conducere proprie, aleasă dintre bătrânii satului, condusă după obiceiuri străvechi. Pământul obștii era împărțit în două : vatra satului cu casele sătenilor, în jurul unui teren limitat, și hotarul satului. Cel din urmă cuprindea terenul agricol, împărțit în fâșii egale, lungi din deal în vale, pe bătrâni, numit în Moldova și delnițe ce corespundeau fiecare la o casă de țărani ( p. 103).
În hotar se mai găseau pășunile, fânețele, pădurile, apele și vadurile de moară, folosite în comun de membrii obștei. Mai întâi, moșia Tupilați a fost stăpânită în totalitate de marele boier Ștefan Cerchez timp de zece ani (1690-1700) și parțial de rudele sale, ca apoi să fie stăpânită mult timp de familia Costăcheștilor, cea mai mare personalitate din rândul ei fiind Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi .
În Moldova, proprietatea asupra pământului are o istorie tumultoasă. Până în secolul al XIX-lea, pământurile Principatelor Române se aflau sub jurisdicția domnitorului, fiind date boierilor împreună cu satele aparținătoare. Doar o mică parte din terenuri aparțineau țăranilor liberi. Ocupația de bază în lumea satelor era agricultura, țăranul având un rol important în dezvoltarea social-economică și politică a statului. Frământările din rândul țărănimii se țineau lanț în secolul al XIX-lea și se impunea o reformă agrară asupra proprietății. Cea din 1864 din timpul lui Cuza s-a făcut prin împroprietărirea țăranilor pe pământurille legiuite în funcție de numărul de vite, prin răscumpărare și eșalonarea plății pe 20 de ani cu o dobândă de 5%. În Moldova loturile de pământ erau mai mari față de Muntenia. Majoritatea locuitorilor din Tupilați erau țărani clăcași de pe la sfârșitul secolui XVII, când cei mai mulți răzeși din sat au donat sau au vândut proprietățile comisului Ștefan Cerchez și timp de două secole țăranii au muncit pământurile boierilor care au stăpânit moșia Tupilați. Așadar, în urma legii rurale din 1864, clăcașii existenți atunci au fost împroprietăriți cu pământ, locuri de casă și grădină pe amplasamentul actual al satuluui și pe vechea moșie Tupilați. Aceste locuri de casă și grădini se regăsec în parte și astăzi la unii moștenitori. Efectele pozitive ale legii rurale din 1864 au dus la accelerarea procesului de modernizare a statului, dar nu a rezolvat deplin problema pământului. Din cauza despăgubirilor, a sporului demografic, precum și a împărțirii și reîmpărțirii pământului în parcele prin moșteniri a făcut ca problema agrară să se acutizeze, ceea ce a dus la frământări și răscoale țărănești, culminând cu răscoala din 1907.
O nouă reformă a pământului se impunea după Marele Război, promisă oștenilor pe front de Regele Ferdinad, în 1917, fiind înfăptuită în 1921. Noua lege rurală prevedea exproprierea suprafețelor agricole de peste o sută de hectare, cu excepția pădurilor, viilor, livezilor și lacurilor. Era cea mai largă din S-E Europei, expropriindu-se în jur de 6, 3 milioane ha. În vederea reîmproprietăririi, locuitorii satului au fost împărțiți pe categorii sociale, primind o suprafață de pâmânt cuprinsă între 1 și 5 ha. Procesul de expropriere a continuat în lumea satelor prin a treia reformă agrară din 23 martie 1945, înfăptuită de guvernul dr. Petru Groza prin care se se expropriau terenurile mai mari de 50 ha, lichidându-se marile proprietăți funciare. Pentru satul Tupilați s-au împroprietărit soldații de pe front și cei concentrați cu câte 1/2ha ( p. 143).
Începând cu anul 1951 sunt introduse cotele fixe, obligatorii, ce reprezentau între 20% și 60% din produsele agricole obținute de țărani, ceea ce au produs nemuțumiri în rândul sătenilor. Erau mai scăzute pentru cei săraci și mai mari pentru țăranii mijlocași și chiaburi. Ele au fost desființate în 1957. În 1949 începe procesul de colectivizare care se desfășoară treptat, mai întâi printr-o formă de muncă intermediară de muncă în colectiv și anume întovărășirea . La Tupilați întovărășirea din 1956 s-a numit „Agricultura Nouă”. Procesul de colectivizare se încheie în comuna Găgeși în 1962 prin munca de lămurire a sătenilor, președintele comitetului de inițiativă de formare a Gospădăriei Agricole Colectivă (G.A.C. „23 August”) din satul Tupilați, fiind Nedelcu I. Gh. Ion.
După 1989, retrocedarea terenurilor agricole preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist, s-a făcut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 pentru întreaga suprafață de teren, pe vechile amplasamente ale propreietarilor și moștenitorilor legali. Astăzi, satul Tupilați este o așezare rurală cu peste 50% din forța de muncă concentrată în agrigultură. Se impun însă ample măsuri de aplicare a unor politici de dezvoltare a satului românesc, pentru nu dispărea în timp din cauza declinului demografic și depopularea totală a comunității prin realizarea unei infrastructuri moderne cu drumuri asfaltate, apă, rețea de canalizare, încurajarea turismului rural și transformarea bisericii Sfântul Dumitru (biserica veche), în clădire de patrimoniu ca muzeu sătesc etc.
Primele unități administrative din Moldova au fost ținuturile. Unul dintre ele a fost și ținutul Fălciu care cuprindea partea de răsărit a actualului județ Vaslui. Fălciul era împărțit în patru ocoale. Din ocolul Roșiecilor făcea parte și satul Tupilați, condus la începutul secolului XIX de un vornic. După reforma administrativă din timpul lui Cuza din 1864 apare în locul ținutului, județul condus de un prefect, iar în locul ocolului, plasa condusă de un subprefect. Ele vor funcționa până în 1950. Prin aceeași reformă apar pentru prima dată comunele rurale și urbane conduse de un primar. Satul Tupilați fiind o așezare realtiv mică, mai izolată nu a fost reședință de comună. A fost arondat comunei Mălăești sau comunei Vutcani, iar din 1950 a fost trecut la comuna Găgești. La ultimul recensământ al populației din anul 2021, satul avea doar 298 persoane, fiind într-o scădere accentuată după 1990.
Biserica satului are hramul ,, Sfântul Mare Mucenic Dumitru” și a fost sfințită în 1866. În curtea lăcașului de cult se află Cimitirul eroilor satului căzuți în cele două războaie mondiale. În biblioteca vechii biserici se află multe cărți religioase cumpărate de Costache Șerban Negel, cel care a a fost proprietarul moșiei Tupilați timp de peste 30 de ani, iar altele au fost donate de enoriașii satului. În anul 2004 a început construirea unei noi biserici cu ajutorul financiar important al autorului acestei lucrări. Biserica nouă are două turnuri și hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
În Capitolul intitulat sugestiv „Istoria Educației” se arată că școala a apărut în tinda bisericii încă din epoca medievală, preoții și dascălii învățând pe copiii sătenilor bogați doar scrisul, cititul și socotitul. Abia în secolul al XIX-lea școlarizarea devine disponibilă, mai întâi în marile orașe și doar pentru cei care-și permiteau. Începând cu reforma lui Cuza din 1864, s-a generalizat în România învățămâmntul obligatoriu de patru clase, un lucru rar pentru Europa acelor vremuri. În anul 1899, 85% din populația țării, inclusiv în satul Tupilați era analfabetă și prima școală menționată în localitate datează din anul 1905 și a funcționat la început în diferite case ale sătenilor. Înainte de înființarea școlii de la Tupilați cei care aveau posibilități se duceau la Vutcani, acolo fiind școală primară încă din 1864. În anii 1913-1915 s-a construit prima școală primară din satul Tupilați cu două săli de clasă și o cancelarie, localul existând până în anul 2004. Sunt menționați unii învățători din satul Tupilați precum primul învățător Constantin Neștian, apoi Mihai Cosma, Popa Marin. Prima grădinuiță s-a înființat în 1959. După anul 1945 s-au reînființat cursurile pentru alfabetizarea adulților, iar în perioada 1960-1984 a funcționat în sat și o școală gimnazială, mai întâi de 7 și apoi 8 clase. În anul 2001 s-a construit un nou local de învățământ, școala fiind oglinda comunității, dar numărul elevilor este mic , punând în pericol existența acestei așezări rurale de pe Valea Elanului din cauza migrării tinerilor către oraș și lipsa unei perspective reale în sat.
În ce privește activitatea culturală s-a bucurat întotdeauna de sprijinul autorităților locale, cu ajutorul școlii înființându-se încă din anul școlar 1907-1908 șezători culturale, formații artistice și cercuri culturale organizate de învățători. În anul 1938 în Parohia Tupilați funcționa Căminul Cultural, cu numele „Constantin și Aglaia Corbu ”, iar la nivelul comunei Găgești era înființată în satul Peicani, în 1933, Societatea Cuturală „Virgil Caraivan” , sub patronajul scriitorului cu același nume, format din învățători, preoți , săteni și studenți. Primul aparat de radio în satul Tupilați a fost în anul 1944 și primul televizor a apărut în anul 1960, în casa învățătorului Mihail Cosma.
În trecut la sate igiena și sănătatea nu reprezentau o problemă importantă pentru populație și ea se realiza precar, neexistând specialiști și nici o dorință prea mare din partea sătenilor. Existența spitalului de la Mălăești înființat la sfârșitul secolului XIX în apropierea satului a rezolvat unele probleme de sănătate și în satul Tupilați. În perioada Primului Război Mondial în Moldova a apărut tifosul exentematic, inclusiv în satul Tupilați. În perioada interbelică cele mai frecvente boli erau tuberculoza, malaria și pelagra (roșeață) , aceasta din urmă din cauza consumului excesiv de mămăligă și a lipsei de alimentelor de bază. În anul 1950, prin înființarea raionului Murgeni, au apărut și primele Circumscripții sanitare umane în zonă, iar în 1960 și în comuna Găgești. Îmbolnăvirea unui animal de muncă, a porcilor sau păsărilor în lumea satului era o adevărată tragedie, afectând grav hrana și alimentația țăranilor.
Satul Tupilați are o lungime de 1, 5 Kilometri și o lățime de 500 metri. Casele sunt de suprafață fiind construite din vălătuci și în ultimul timp din cărămidă sau BCA. Acoperișul a fost la început din paie sau coceni, apoi din stuf, iar ulterior din tablă și țiglă. Majoritatea caselor erau construite în patru ape, cu două camere și o tindă. Toți membri familiei dormeau iarna în aceeași cameră, iar vara se dormea pe prispa casei ori în coșar sau prin căsoaie. A doua cameră era pentru oaspeți, dar în general nu avea sobă.
Viața cotidiană decurgea în funcție de calendarul religios și de cel agricol, întreruptă uneori de anumite evenimente care aveau loc în sat : nunți, botezuri, înmormântări. Ea gravita în jurul familiei formată din 2-3 generații, iar modul de viață era unul de subzistență, din cauza năvălirilor barbare sau a birurilor impuse de boierii locului. Satul Tupilați a fost dintotdeauna o localitate eminamente agricolă, predominând activitățile legate de cultivarea cerealelor, creșterea animalelor pe islazul comunității, la care se adaugă meștșugurile conexe: fierărit, dulgherit, rotărit etc. Carele de transport cereale erau trase de boi și mai puțin de cai, întrucât erau mai puțin rezistenți iarna în zonă de deal, boii fiind mai puternici pe drumurile pline de noroi. Mămăliga era alimentul nelipsit de pe masa oricărui țăran acum o sută de ani. Comerțul se făcea cu cereale și animale vii, cu vin și rachiu la târgurile din zonă. În sat funcționau și magazinele sătești, un fel de băcănii unde se vindeau de toate. Meșteșugurile din sat erau legate de nevolile casnice, practicându-se țesutul, torsul și împletitul de femei, iar de bărbați cele legate de muncile agricole.
Tradițiile și obiceiurile din satul Tupilați sunt numeroase și asemănătoare cu cele din spațiul moldav, în special. Aspectele etnografice ale zonei sunt legate de portul popular, de hora satului, de leacuri și superstiții, de obiceiurile legate de ciclul vieții : nașterea, botezul, înmormântarea sau de tradițiile legate sărbătorile de iarnă: Crăciunul și Anul Nou. Și astăzi mai este tradiția în sat de a da noului născut numele după cel al nașilor. Cele mai cunoscute nume din sat date la botez erau cele de Ion și de Maria. Sunt și astăzi nume de familie și porecle specifice acestei comunități rurale. Chiar și animalele din gospodărie au nume aparte, obicei întâlnit la numeroase familii din zonă și din țară.
La capitolul „Evenimente care au marcat Satul Tupilați”, autorul relevă aspecte ale Foametei din anii 1946-1947 ca urmare a secetei cumplite din acești ani, ceea ce a dus la o criză alimentară severă la care se adaugă distrugerile din agricultură provocate de război și livrările mari de cereale impuse României de URSS prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, toate acestea au afectat întreaga țară, dar în special Moldova. A avut de suferit întreaga populație din zonă și îndeosebi copiii din vremea foametei. În acest scop s-au înființat cantine la Vutcani și prin organizația „Salvați Copiii”, s-au adus alimente chiar din Suedia în sat, dar acestea nu erau distribuite corespunzător, acordate mai mult pe criterii politice. Unii copii erau dați spre îngrijirea unor familii din alte zone din țară afectate mai puțin de secetă, producându-se adevărate drame sentimentale. Mai mulți locuitori din sat s-au deplasat cu trenul în județul Teleorman după cereale, așa numiții „trăistari” și de multe ori sacii erau confiscați de autorități.
După Al Doilea Război Mondial s-a trecut la intensficarea alfabetizării sătenilor prin înființarea de „Case de Citit” la școală sau la Căminul Cultural, un rol important în această direcție avându-l învățătorii, mulți tineri absolvind clasele primare, apoi școala generală, iar alții au urmat școlile profesionale, liceul și diferite facultăți. În sat apare prima Cooperativă de Consum și în 1975 a intrat în exploatare prima cursă regulată de autobuz, între Bârlad și Tupilați. S-au înființat treptat primele servicii de poștă și telefonie, localitatea fiind racordată la mijloace de comunicare moderne.
În perioada interbelică cele mai importante partide politice din lumea satelor erau PNL și PNȚ. În fruntea organizațiilor politice din sat se aflau învățătorii și preoții, iar după anul 1945 în Tupilați se pun bazele primei celule locale a PCR. La alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 Blocul Partidelor Democratice în frunte cu PCR , avea ca siglă electorală „Soarele”, iar PNȚ avea ca siglă ,,Ochiul”. În satul Tupilați a ieșit câștigător Partidul Frontul Plugarilor cu peste 55% din voturi. Multă vreme pe casele și gardurile din Tupilați s-a menținut sigla „Soarele”, a BPD. În timpul regimului comunist activitatea politică și social-politică, ca în întraga țară, era controlată de PCR prin organizațiile politice locale din sat, precum Șoimii Patriei, Organizațiile de pionieri și Uniunea Tineretului Comunist. După 1990, organizațiile politice au devenit mai numeroase în satul Tupilați , dar primar din cadrul micii localități nu a fost ales până în prezent.
Din sat au participat la cele două războaie mondiale mulți tineri soldați și rezerviști. Unii au căzut pe câmpul de luptă, iar alții au devenit prizonieri de război și au fost trimiși în lagăre de muncă din Siberia și munții Urali. Dintre combatanți câțiva prizonieri au supraviețuit captivității și s-au întors în diferite etape. Pe baza istoriei orale, autorul îi menționează succint în carte. Înainte de 1989 erau apreciați veteranii care se remarcaseră în războiul antihtlerist, iar după revoluție și veteranii care au luptat la Cotul Donului și Stalingard, primind și pensie de veteran. Pe raza localității Tupilați și a comunei Găgești sunt monumente bine întreținute, care glorfică eroii din zonă căzuți pentru patrie.
În a treia secțiune a cărții sunt descrise pe baza istoriei orale oameni și fapte deosebite ale unor locuitori de seamă din sat, care prin activitățile lor obștești și culturale s-au implicat în viața comunității, dovedind că „veșnicia s-a născut la sat”. Din tolba de amintiri reiese nostalgia autorului față de locurile natale, dorul față de oamenii locurilor, de sărbătorile de altădată, de Crăciun, de Paște și de hramul satului…
Satul Tupilați a fost totdeauna un sat de oameni gospodari, așezat între dealuri, pe Valea Elanului, la „margine de lume”, cu frica lui Dumnezeu. Deși este o localitate mică, departe de oraș, oamenii de aici au avut îndeletniciri diverse și amintiri frumoase, ieșite din colbul uitării prin investigațiile autorului, de a prezenta crâmpeie de viață inedite despre oamenii satului.
De-a lungul existenței sale, școala a avut străluciţi dascăli, care au sădit în inimile elevilor dragostea de muncă, cultură, adevăr şi frumos. Bogatele tradiţii se încadrează armonios în istoria comunității și autorul prin acest demers perfectibil, lansează o provocare pentru revitalizarea lor, într-o lume secularizată, în schimbare, nu neapărat în bine. Ne aflăm la confluenţa trecutului, care a dat valori durabile, cu prezentul și viitorul imprevizibil.
Autorul, evidențiază dorința de a pune, o „cărămidă” la neuitarea locurilor natale, a oamenilor și de reînviere a mândriei satului dintre dealuri, printr-o mândrie cumpătată, stimulativă și nu una păguboasă, care să ducă la îngâmfare, aducând recunoștință înaintașilor comunității, evidențiind faptul că tradițiile religioase și laice cu inventarul etnografic lumii satului s-au păstrat, dar în vremea noastră ele sunt în declin.
Apariția acestei cărți reprezintă un eveniment editorial pentru comunitate și nu numai. Scrisă cu pasiune și suflet, ca o poveste de dragoste pentru locurile natale, față de dascăli și fiii comunității, lucrarea prezintă tradițiile și unele obiceiuri locale. Istoria bisericii și școlii se identifică cu cea a satului, fiind o istorie zbuciumată, cu eforturi măreţe, cu suişuri şi coborâşuri, însoțind lupta pentru învățătură a locuitorilor. Școala, Biserica și Armata au fost alături de poporul român, atât în zile de bucurie, cât şi în momente de încercări şi restrişte. Ele au sprijinit, prin cuvânt şi faptă, luptele şi jertfele românilor.
Încercarea de a reface drumul parcurs de satul Tupilați, de la înființare și până astăzi, a constituit o experienţă interesantă, inedită. Sunt, însă, destule dificultăţi, generate de volumul şi de valoarea inegală a surselor privind diferite momente şi etape din viaţa comunității. Faţă de bogăţia şi consistenţa fondului arhivistic din perioada interbelică şi din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documentele referitoare la perioada următoare sunt mai puţin relevante, ca urmare a contextului politic în care au fost întocmite, iar anii după Revoluţia din decembrie 1989 se înscriu, prin înlăturarea regimului totalitar, într-o nouă traiectorie a societăţii româneşti.
S-au evitat, pe cât a fost cu putinţă, aprecierile globale, nediferenţiate, care ar fi putut crea o imagine deformată, unilaterală, a instituţiilor din cadrul comunitățiii şi, nu în ultimul rând, a rezultatelor obţinute de oamenii locului.
Aşadar, să ne bucurăm de fiecare dată când apare o carte pe această temă, lucrarea fiind incitantă, oportună, onestă în mediul istoriografic local şi nu numai. Apreciem eforturile susținute în relatarea unor evenimente inedite din istoria locală și strădania autorului în apariţia cărţii. Ea este un dar prețios, adus consătenilor, asemenea unei raze de lumină, din prinosul inimii și ostenelii,, iar cititorii resimt bucuria regăsirii și trăirii vieții satului Tupilați de altădată.
Prof. dr. Nicolae IONESCU