O povestire despre o minune a sfântului Spiridon spune că, mergând sfântul Spiridon la sfântul sobor cel dintâi, de a toată lumea, din Niceea, şi rămânând la o gazdă oarecare, arienii au tăiat noaptea în taină capetele celor două animale de călărie, un cal alb şi un măgar negru, pe care îi avea pentru drum. Aproape de ziuă, văzând argatul răutatea ce se făcuse, a spus sfântului Spiridon. Iar el nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la trupurile lor. Argatul, făcând degrabă cele ce i se poruncise, a potrivit capul calului din greşeală la măgar iar capul măgarului la cal. Şi îndată au înviat animalele şi au sărit în picioare nechezând. Şi a continuat sfântul Spiridon cu dânşii pe drumul său; iar poporul se mira văzând un lucru ca acela, cum măgarul negru are cap de cal alb iar calul alb are cap de măgar negru. Văzând această minune ereticii mult s-au ruşinat. Aşa întâmplare a făcut pe Maica Domnului să râdă, când a văzut calul cu urechile de măgar. De atunci ar fi caii tărcaţi şi ar fi apărut şi catârii.
El a fost ales episcop al cetăţii Trimitunda, din apropierea oraşului Pafos, şi a participat şi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, unde s-a dovedit un fervent apărător al dreptei credinţe, împotriva ereticilor lui Arie, care luptau împotriva Sfintei Treimi. Aici a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toţi cei prezenţi la Sinodul de la Niceea. Fiind întrebat de păgâni că cum crede el în Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh, ca fiind tot una şi aceeaşi fiinţă nedespărţită, el a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi ţinând în mână o cărămidă şi spunând simplu că este formată din trei elemente esenţiale şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii şi a început să curgă apa din partea de jos. După cum cărămida e făcută din pământ, apă şi foc ce alcătuiesc unul şi acelaşi lucru, aşa şi Dumnezeu e arătat prin cele trei feţe ale sale. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae. Între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică. Sfântul a murit în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Trimitunda.
În anul 1453, Moaştele Sfântului Spiridon au fost duse în Serbia, iar apoi au fost mutate în insula Corfu din Grecia, unde se afla şi astăzi. Sfântul Spiridon ajută pe oamenii care îl cheamă prin rugăciune, cu evlavie.
Potrivit tradiţiei populare, moaştele sale ar dispărea din când în când din biserica din Corfu, pentru a-i ajuta pe credincioşii aflaţi la ananghie, iar la reapariţie ar fi calde şi prăfuite, iar încălţările sunt tocite sau murdare. Ele sunt schimbate în fiecare an de către preoţii de la catedrala din Corfu, pe data de 12 decembrie, ca mai apoi să fie dăruite mănăstirilor ortodoxe din întreaga lume. De aceea, Sfântul Spiridon a fost denumit şi ,,Sfântul călător”.
Această sărbătoare e rea de înţepături. În tradiţia populară se crede chiar că sfântul, lucrând, s-a înţepat cu sula în ochi şi de atunci el supraveghează asupra lumii, spre a prinde dacă cineva lucrează în această zi şi să-l înţepe. Ca să îmblânzească mânia sfântului, lumea şi mai ales cizmarii, tăbăcarii, al cojocarii dar şi al dulgherilor, î-l cinstesc prin petreceri şi prin voie bună, fără excese bahice. În timpul acestei petreceri, cizmarii se roagă să dea o ploaie mare şi noroaie, ca să se rupă pingelele. Se spune că în noaptea aceasta sfântul Spiridon umblă foarte mult, până când rupe încălţările din picioare.
În credința populară bătrânii povestesc că cu mult timp în urmă, un făcător de rele ar fi intrat prin fereastră în biserica Sf. Spiridon spre a jefui. Când a voit să iasă tot prin fereastră, a fost prins de fiarele ferestrei împreună cu argintăria furată şi a stat până la ziuă, când lumea, privindu-l, cădea în genunchi, rugându-se Mântuitorului şi mulţumindu-i pentru săvârşirea acestei mari minuni.
În ziua de Sf. Spiridon se duc colaci la biserică şi se face agheasmă, utilizată pentru alungarea bolilor primejdioase. Sf. Spiridon se ţine, că el face multe minuni, şi bune şi rele. Astfel că cei ce îl ţin capătă numai bune, iar cei ce nu-l ţin capătă minuni rele. Sf. Spiridon îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe cei bolnavi. Sărbătoarea se ţine pentru sănătatea întregii familii, pentru câştig şi pentru spor în casă, păzirea casei de foc şi pentru sporul câmpului şi să nu să nu se nască monştri: viţei cu două capete, copii îngemănaţi etc. Sf. Spiridon este păstrătorul tuturor bolilor pentru oameni şi animale. Şi-i poceşte şi-i schimonoseşte pe cei ce înjugă vitele. Sf. Spiridon se ţine fiindcă e rău de lovituri şi izbituri, aduce pagube în casă, de arsuri, rău de înec, pentru cădere din pomi şi de animale sălbatice.
În ziua praznicului nu se prestează munci în gospodărie: nu se coase, nu se toarce, nu se spală rufe şi nu se deretică; în mediul rural nu se înjugă vitele pentru că este rău de pagubă; în această zi şi animalelor de tracţiune li se dă să mănânce fânul din mână precum în ziua Sfântului Nicolae.
Din această zi credința populară spune că brăzdează soarele la deal adică începe ziua pregătirile pentru a se mări. De la Sf. Spiridon potrivit credinţei populare ar sta ziua şi noaptea pe loc până de Ignat când începe ziua a se mări.
La mulţi ani tuturor ce poartă numele Spiridon!
Dan HORGAN
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.