Duminică, 27 Iulie 2025
Duminică, 27 iulie 2025, când Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bogdănița, cu prilejul hramului sfântului așezământ.
Din soborul slujitorilor au făcu parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele inspector bisericesc Dragoș Trofin și părintele stareț Timotei Condurache.
În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic, Ierarhul Hușilor a vorbit despre virtutea discreției:
«Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie» (Matei 9, 30)
Fragmentul evanghelic ne relatează despre două minuni pe care le-a săvârșit Domnul Hristos. Prima dintre ele a fost vindecarea a doi orbi, cărora le-a redat vederea și i-a ajutat să se bucure de tot ceea ce se desfată ochii noștri. A doua minune este cea prin care un om mut, posedat de un duh rău, și-a recăpătat graiul.
Celor doi orbi pe care i-a vindecat și care au cerut cu insistenţă dezlegare de suferinţa lor, Domnul Hristos le-a poruncit „cu multă asprime” să nu spună la nimeni nimic. Acest termen – cu multă asprime – are drept echivalent expresia „cu multă convingere” și cu o dorinţă fierbinte, expresă, foarte explicită a sufletului, de a respecta această cerinţă.
Cu alte cuvinte, Domnul le-a spus celor doi orbi care au beneficiat de această lucrare tainică pe care a săvârșit-o asupra ochilor lor, să nu spună nimănui nimic, să nu îndrăznească a vorbi despre această bucurie enormă care s-a instalat în sufletul lor, în urma vindecării primite.
Așa cum este firesc, când un om trăiește o stare de plinătate sufletească sau atunci când găsește sensul vieţii, se bucură în mod natural, trăiește o stare de expansiune a sufletului; această trăire lăuntrică se revarsă în afară și simte nevoia să o împărtășească celor foarte apropiaţi.
Acest lucru s-a întâmplat și cu acești doi orbi vindecaţi, care au primit darul vederii. În Evanghelie ni se spune că ei au plecat de la Iisus, Tămăduitorul, Doctorul prin excelenţă, și au vestit tuturor, adică au împărtășit celor din acel ţinut experienţa pe care au trăit-o, o experienţă unică, la care nu se așteptau.
Așa trebuie să procedăm toţi cei care beneficiem de binele pe care ni-l face cineva, de bucuria pe care o primim, de dragostea pe care ne-o împărtășește cineva, de ajutorul pe care ni-l acordă. Avem datoria și dreptul de a fi recunoscători – să simţim că este un drept al nostru și să luptăm pentru acesta.
De obicei, noi luptăm pentru drepturile care sunt în favoarea noastră, prea puţin avem în vedere drepturile care îi privesc pe cei din jurul nostru sau în relaţie cu semenii noștri.
Unul dintre drepturile despre care nu prea se vorbește este dreptul la recunoștinţă al celui care beneficiază de binele săvârșit, iar nu cel care face binele să cerșească recunoștinţa.
Domnul Hristos nu ne învaţă să cerșim recunoștinţa sau să credem că noi, cei care facem binele, avem dreptul la recunoștinţă, ci invers – cel asupra căruia se răsfrânge binele (beneficiarul), iar nu cel care face binele (emiţătorul) are datoria și dreptul să fie recunoscător.
Când facem binele, când acordăm ajutorul cuiva și suntem binevoitori, buni cu inima, Domnul Hristos ne învaţă să fim foarte discreţi – în această logică trebuie să înţelegem acest îndemn cu foarte multă forţă pe care l-a adresat celor doi orbi: „să nu spuneţi nimănui nimic”.
Cu alte cuvinte, ori de câte ori facem binele sau ajutăm pe cineva, să rămânem într-o stare de discreţie . Este așa de străină această virtute, pentru mulţi dintre noi. Tendinţa noastră este să cerșim recunoștinţa. Ne îmbufnăm în momentul în care nu ni se mulţumește, când nu primim laudele pe care le așteptăm, care să ne gâdile, într-un fel, egoismul și mândria.
Când un om mulţumește, nu o face pentru că aceasta ar vrea să audă urechile celui care a făcut binele, ci pentru că el – cel care este în stare de mulţumire – conștientizează că nu i se cuvine nimic. Acesta este sensul real al mulţumirii, nu să satisfacem orgoliul și pofta de mândrie a cuiva care face binele, să ne audă mulţumindu-i la infinit.
Preasfinția Sa a arătat că prin recunoștință dobândim virtutea smereniei:
Cel care mulţumește conștientizează că nu i se cuvine nimic și că nu merita acel lucru – ajutorul, dragostea împărtășită, bunăvoinţa, îngăduinţa și tot ceea ce ţine de frumuseţea sufletului nostru.
Însă noi nu suntem familiarizaţi cu o asemenea abordare, ci fie suntem în ipostaza de a cere în continuu recunoștinţa și de a reproșa celor care nu ne mulţumesc pentru binele pe care l-am făcut, fie ne hrănim în mod patologic sufletul și îl otrăvim cu mulţumirile pe care le așteptăm de la cei din jur.
Este absolut firesc ca noi, cei care beneficiem de binele primit, să mulţumim.
Societatea în care trăim și căreia îi suntem parte cu toţii are tendinţa de a statua, atât la nivelul vieţii particulare, cât și la nivelul vieţii publice, faptul că totul ni se cuvine. Am denumit această atitudine prin două cuvinte îngemănate – „misecuvenism”.
Atitudinea de „misecuvenism” trădează o lipsă devastatoare de discreţie . Cât de frumos este omul discret, omul care cumpănește foarte bine când să vorbească, ce să vorbească și ce să împărtășească.
Discreţia are multiple fațete, prin faptul că niciodată nu vom devoala taina fratelui sau a prietenului nostru, ci vom rămâne fideli faţă de ceea ce ne va spune, indiferent de viforniţele care pot apărea între noi – rămânem aceiași oameni discreți.
De fapt, examenul discreţiei ni-l dăm tocmai în acele vremuri sau situaţii în care suntem în conflict cu prietenul nostru; nu-l trădăm, ci rămânem în continuare discreţi – așa este prietenia adevărată.
Discreţie înseamnă și faptul de a face binele, de a ne bucura și, mai ales, de a avea conștiinţa că nouă ni se face un privilegiu atunci când facem binele; este o șansă extraordinară pentru noi să fim în ipostaza celui care împărtășește binele.
Aţi auzit vreodată pe cineva mulţumind celui căruia i-a făcut bine, în felul acesta: „Îţi mulţumesc că mi-ai dat șansa să fac acest bine”? Nu avem acest curaj, pentru că ni se pare că este periculos și că este ca și cum i-am sugera astfel: „Nu este nevoie să fi recunoscător. Stai liniștit. Eu sunt cel care beneficiez de o bucurie imensă când fac acest bine”. Ne este frică pentru că îndărătul unei asemenea mentalităţi este mult orgoliu.
Observaţi că oamenilor cărora le dăruim cel mai mult, toată fiinţa noastră, în mod dezinteresat, fără calcule meschine sunt cei care, din păcate, ajung să se comporte, în relaţie cu noi, adoptând această atitudine pe care am numit-o „misecuvenism”.
Se întâmplă aceasta pentru că nu suntem suflete delicate, nobile, pline de aristocraţie morală, care să ne ajute să avem conștiinţa că nimic din lumea aceasta – nici binele pe care îl primim, nici iubirea care ne este împărtășită – nu merităm. De fapt, nu merităm nimic din lumea aceasta. Nu este o gândire negativistă, ci una extraordinar de frumoasă, care scoate la iveală un suflet plin de nobleţe.
De aceea trăim această degringoladă și răsturnare a ierarhiilor în lumea de astăzi, la nivelul vieţii sociale sau la locul de muncă – fiecare se crede superior, că are numai drepturi, nu și responsabilităţi pe care trebuie să le pună în mișcare. Acesta este motivul pentru care unii se revoltă, caută tot felul de tertipuri, prin mijloace mai puţin cinstite, să își maculeze superiorii, și viceversa – superiorii se comportă ca niște dictatori care cred că în mâinile lor este absolut totul, inclusiv vieţile celor care sunt în subordinea lor.
Părintele Episcop Ignatie a arătat că una din sursele stării de nemulțumire și de tensiune dintre oameni o reprezintă lipsa discreției în privința vieții personale a celuilalt:
Trăim o întreagă învălmășeală la nivelul relaţiilor dintre noi, pentru că nu mai avem discreţie – discreţia de a nu intra în viaţa privată a unui om.
Din păcate, și acest lucru este încurajat de mentalitatea lumii căreia îi suntem parte – exhibăm absolut totul, intrăm în viaţa privată a celor din jurul nostru, inclusiv prin întrebări foarte banale de multe ori; nu mai avem delicateţea de a cumpăni foarte bine unde sunt limitele și până în ce punct ne este permis să pătrundem în viaţa celuilalt. Acel punct este libertatea celui din faţa noastră – nu avem voie să trecem bariera libertăţii celui din faţa noastră și a structurii sale sufletești.
Noi, oamenii, suntem atât de diferiţi – fiecare are sensibilităţile lui și propria viziune de a se raporta la viaţă – iar noi trebuie să ţinem cont de aceste lucruri. Nu trebuie să ne comportăm cu cei din jurul nostru ca și cu niște roboţi, sau să-i tratăm ca pe niște fiinţe standardizate, cifre sau – iertaţi-mă – mormane de carne. Fiecare suntem o sumă a unor caracteristici, a unor specificităţi, a unor aspecte care ne definesc personalitatea.
Astfel, fiecare dintre noi avem ceva aparte, special, și trebuie să ţinem cont de aceste lucruri. Așa cum suntem atenţi, când iubim pe cineva, la toate nuanţele, la tot ceea ce i-ar putea deranja și nu am vrea să-l supărăm cu ceva. De exemplu, când ne planificăm să-i facem un dar unei persoane care ne este dragă, unica grijă, căreia îi sunt subordonate alte nuanţe sau faţete, este să-i cumpărăm ceva de care știm că se bucură foarte mult – dacă coincide și cu ceea ce are nevoie, dar mai ales dacă îi place, facem tot posibilul să îi dăruim acel lucru. În afară de situaţia în care un om este meschin, cinic, răutăcios, nu am auzit ca cineva să cumpere cuiva un lucru care știe că nu-i place sau pe care îl detestă.
În acest fel ar trebui să se manifeste, la nivelul relaţiilor interpersonale, și discreţia – faptul de a fi atent și a analiza limitele, structura și ceea ce îl odihnește pe cel de lângă noi. Nu reușim acest lucru, începând cu mine. De multe ori depășim aceste limite și intrăm cu bocancii în sufletul celui de lângă noi și am vrea să îl subordonăm, să îl controlăm, chiar să îl manipulăm prin ceea ce facem.
Sigur că pot fi și situaţii în care cel care beneficiază de binele făcut nu are comportamentul cel mai adecvat – este ingrat, nerecunoscător și crede că i se cuvine totul.
Dacă ne-am pune, într-un exerciţiu de imaginaţie, în ipostaza lui Hristos, să avem puterea de a face minuni, câţi am spune ca Domnul Hristos: „Nu spune nimănui nimic despre binele pe care ţi l-am făcut!”. Şi era o minune, nu un simplu gest pe care îl putem face celor din jurul nostru, ca expresie a bunătăţii noastre – să le dăruiești unor orbi vederea, pe un om mut să-l faci să grăiască, prin puterea ta de a-l vindeca.
Una dintre trăsăturile fundamentale ale sfinţilor – urmăriţi acest lucru ori de câte ori citiţi viaţa unui sfânt – este discreţia . Sfântul se șterge pe sine însuși, nu se pune niciodată pe el în prim-planul vieţii, nici în relaţie cu cel de lângă el, dimpotrivă – este într-un plan secund, lăsând faptele lui să vorbească.
Însuși Domnul a fost judecat, pentru că sunt unii care pervertesc binele. Cărturarii și fariseii I-au spus: „Tu cu domnul demonilor faci minuni – ai dat acestor doi orbi vederea și l-ai făcut pe acest om mut care era posedat de un duh necurat să vorbească”. Implicit, e ca și cum ar fi spus – e greu să rostesc acest cuvânt și Îl rog pe Domnul să mă ierte – că Domnul are un pact cu cel rău. Câtă orbire duhovnicească!
Să ne învrednicească Domnul de multă discreţie, pentru că este nevoie, într-o lume în care căutăm să exhibăm totul și să trăim totul sub lumina reflectoarelor, într-o lume în care invadăm sufletul celui de lângă noi și nu avem reflexul de a respecta, cu delicateţe, cu înţelepciune și cu mult discernământ structura sufletului celui de lângă noi.
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Xenofont Horhotă, viețuitor în cadrul Mănăstirii Bujoreni, Protopopiatul Bârlad.