Joi, 5 Iunie 2025
Joi, 05 iunie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica „Vovidenia” din Municipiul Bârlad. La slujbă au participat preoții din cuprinsul Protopopiatului Bârlad, care apoi s-au întrunit în prima conferință semestrială din acest an.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat în ce fel prezența lui Hristos în viața oamenilor este resursa cea mai autentică în depășirea suferințelor și provocărilor:
«Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veți avea; d
ar îndrăzniți, Eu am biruit lumea»
(Ioan 16, 33)
Fragmentul evanghelic rânduit ca să fie citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii, ne încredințează despre trăirea Apostolilor, despre experiența acestora că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul întrupat, este Dumnezeu desăvârșit, deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Hristos, în urma acestei experiențe mărturisite a Apostolilor, le spune că vor avea pace doar dacă vor fi în comuniune cu El; pacea în Hristos este corelată cu un cuvânt și o realitate pe care noi le trăim la modul cât se poate de limpede: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”(Ioan 16,33).
Hristos nu ne vinde iluzii , nu este unul dintre „terapeuții” care să ne spună că totul în viața aceasta este fără niciun fel de obstacol, încercare, sau tentație.
Dimpotrivă, Hristos ne spune că în lumea aceasta sunt multe necazuri, multe încercări, atât la nivelul vieții personale, cât și la nivelul vieții comunitare, atât la nivel micro, în interiorul vieții noastre, cât și la nivel macro, adică la nivelul vieții acestei lumi.
Putem birui și să trecem peste încercările care vin în viața noastră doar dacă le asumăm. Acest lucru înseamnă „îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, adică să nu ne fie frică indiferent cât de multă simțim impactul negativ a ceea ce poate să ne zdrobească, să ne strivească.
Cuvântul acesta al lui Hristos este foarte frumos asumat de către unul dintre neurocercetătorii care ne spun că o suferință psihică, spirituală, sau fizică, odată asumată este ca și biruită. Este ca și cum nu o mai ai, chiar dacă-i simți, într-un anume fel, energia.
Cu cât te vei opune încercărilor care sunt inerente vieții acesteia cu atât le vei depăși mai greu. Cu toții am întâlnit oameni bolnavi, suferinzi de boli incurabile, dar care aveau o seninătate și cu stare de liniște indiscutabilă. Logic și firesc ar fi fost ca cineva să se revolte, să pună întrebări de genul „de ce a îngăduit să vină o astfel de suferință?”, însă oamenii care își asumă suferința și au conștiința faptului că este parte din constituția vieții lor, o pot depăși altfel și-i înțeleg sensul altfel.
Este exact ca în situațiile când cineva se confruntă cu gânduri negative pe care nu le poate controla, nu le generează el ci sunt generate de mintea lui pentru că ceva devine disfuncțional. Și cu cât se împotrivește mai mult gândurilor negative, cu atât ele prind rădăcină mai multă în minte și vor genera frică, stări de anxietate și de depresie.
Există o diferență între gândurile negative și gândurile rele. Gândurile rele sunt cele care țin de partea spirituală, de germenii păcatului care se nasc în mintea noastră. Trebuie să încercăm să ne împotrivim acestor gânduri, dar împotrivirea față de ele trebuie să fie una conjugată cu încrederea că Dumnezeu, cu harul Său, este Cel care ne ajută să le depășim și să le scoatem din capul nostru.
Preasfinția Sa a afirmat că potrivit spiritualității ortodoxe, cultivarea permanentă a gândurilor bune este arma cea mai eficientă împotriva gândurilor negative:
Tradiția filocalică, Părinții care s-au ocupat de tot ceea ce înseamnă lupta împotriva gândurilor, ne învață că această împotrivire nu înseamnă neapărat un refuz al acestor gânduri, ci a pune altele în locul lor .
Avem un exemplu la Evagrie Ponticul, un mare ascet, în lucrarea intitulată „Antiretice” – adică lucrarea de împotrivire a gândurilor prin versete biblice. Evagrie Ponticul ia exemplul unui anumit păcat, tristețea sau desfrânarea de pildă, și înșiră un evantai de citate biblice, versete pe care să le asume omul în mintea lui, atunci când se luptă împotriva acestor patimi.
La fel și cu gândurile negative, nu trebuie o împotrivire, ci trebuie doar așezat altceva acolo în locul lor și asumate în felul în care vin ele. Doar în felul acesta vom birui așa cum ne încredințează Hristos. Doar cu El putem avea pacea cea adevărată. Din păcate, căutăm surogate ale păcii, ale liniștii, substitute din lumea aceasta și constatăm, într-un oarecare fel, trecând prin experiențe nefaste, că pacea nu ne vine din nimic din ceea ce ține de lumea aceasta . Și dacă o simțim, este una temporară, care dispare, este efemeră. Pacea veșnică, care dă bucurie în inima omului, vine de la Hristos Însuși, Cel care este Pacea desăvârșită, absolută. Cu această pace în suflet, omul poate să răzbată prin încercările vieții care vin în mod inevitabil.
Din păcate și noi, ca slujitori ai Bisericii, sau ca părinti față de copiii noștri, îi învățăm doar să fie oameni de succes, să creadă că viața aceasta înseamnă doar biruință sau triumf.
Nimeni, și acest lucru îl subliniază atât de sugestiv filosoful Constantin Noica, nu ne învață cum să ne gestionăm eșecurile, încercările care vin în viață. Una dintre cheile de care să ținem cont, în ceea ce privește biruința și capacitatea aceasta de a răzbate prin noianul de încercări care se năpustesc asupra noastră este să avem îndrăzneala de a le asuma, de a le înfrunta și accepta așa cum vin ele. Din fiecare în parte extragem câte ceva de foarte mare folos pentru sufletul nostru și pentru viața noastră.
Tot ceea ce Domnul Hristos le-a grăit Apostolilor de fapt ne grăiește nouă, și ni se împlinește și nouă.
Hristos le spune Apostolilor că „voi vă veți risipi fiecare la ale voastre și pe Mine Mă veți lăsa singur”.
Și continuă Hristos că de fapt „nu sunt singur ci cu Tatăl Meu
Sunt atâtea momente din viața noastră în care Îl abandonăm pe Hristos, Îl lăsăm singur pentru că suntem prea acaparați, captivați și hipnotizați de interesele noastre, de egoismele noastre, de răutățile noastre, de calomniile pe care le aruncăm asupra celor din jurul nostru.
Îl lăsăm singur pe Domnul Hristos în sensul că noi, ori de câte ori, ne dezicem, prin faptele noastre, de iubirea față de aproapele, de fapt ne dezicem și de iubirea față de Dumnezeu. Expresia cea mai înaltă și mai profundă a iubirii este să-ți iubești vrăjmașii, pe cei care ne fac rău
Noi din nefericire, facem rău, calomniem, jignim, murdărim identitatea unui om chiar dacă acesta ne face bine. Când avem un asemenea comportament, de fapt, iertați-mă că spun, suntem niște diavoli. Diavolul are drept îndeletnicire să facă rău cu orice preț, indiferent cât bine sau câtă frumusețe ar emana sufletul unui om, el face permanent rău.
Dacă intrăm în acest carusel al răului, de fapt, renunțăm la iubire. A renunța la iubirea față de aproapele, înseamnă a renunța la iubirea față de Hristos. În aproapele nostru este chipul lui Hristos.
Din păcate, de multe ori, toate acestea sunt vorbe goale și pentru noi preoții. Nu am ajuns la acea măsură încare să simțim că este o dramă și o tragedie ori de câte ori ne dezicem, prin faptele noastre, de iubirea pe care Hristos a avut-o față de noi, oamenii.
Adevărata pace o câștigăm în Hristos, pace pe care nimeni nu o poate lua de la noi.
Având această pace în sufletul nostru vom putea răzbate, și încercările care sunt inerente în viața noastră. Însuși Hristos este Cel care ne încredințează de acest lucru.
După Sfânta Liturghie a urmat Conferința semestrială, în Sala de ședințe a Protopopiatului Bârlad.