Vineri, 15 August 2025
Vineri, 15 august 2025, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Moreni, Protopopiatul Vaslui, cu prilejul hramului sfântului așezământ.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Adrian Chirvasă, și părintele Meletie Mercaș, duhovnicul mănăstirii.
Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că, în fapt, Adormirea Maicii Domnului înseamnă intrarea sa în Împărăția luminii:
«Să nu caute nimeni numai ale sale ci fiecare și ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus, Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om» (Filipeni 2, 4-7)
Biserica ne dă această șansă binecuvântată de a o cinsti pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu ca Om în lumea aceasta, cea care L-a adus pe Cel care este însăși iubirea, însăși pacea, însăși lumina ipostatică.
La sărbătorile Maicii Domnului este rânduit să fie citit un text din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Acest fragment poartă denumirea generică de „imn hristologic”, adică imnul în care în mod concentrat avem învățătura despre ceea ce Domnul Hristos a săvârșit pentru noi.
În aparență, am putea gândi că nu are niciun fel de legătură cu Sărbătoarea Maicii Domnului. Ni se vorbește de Domnul Hristos care, Dumnezeu fiind în mod desăvârșit, Își ascunde slava Sa, lumina Sa ființială pentru a veni și a Se întrupa din pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Adică a luat chipul de rob –așa suntem noi în raport cu Dumnezeu, robii Lui, suntem cei care Îi slujim lui Dumnezeu.
Hristos Se face asemenea nouă, oamenilor, ca Cel care, în contrast cu noi, Se smerește pe Sine, Se face ascultător până la moarte, dându-Și viața pentru noi ca să învingă moartea pe Cruce, gustă din ea ca pe noi să ne facă părtași vieții veșnice.
Acest fragment debutează cu un îndemn al Sfântului Apostol Pavel, care din păcate nu este rânduit să fie citit: „nimeni să nu caute numai ale sale ci fiecare și ale altuia”.
La modul excepțional, covârșitor, făptura umană care L-a avut ca model pe Domnul Hristos, în smerenie și ascultare, a fost Maica Domnului.
Maica Domnului a trăit într-o discreție pe care noi, cei de astăzi, nu o putem înțelege. Pentru oamenii acestui secol impregnat de tehnologie și ahtiați de faptul de a fi cât mai vizibili, de a căuta cât mai multă afirmare, cât mai mult prestigiu, este greu atunci când nu sunt în centrul atenției, când nu le sunt recunoscute calitățile, multe dintre ele iluzorii.
Maica Domnului este cea care a trăit la modul foarte propriu și autentic acest text din Epistola către Filipeni. Așa se explică de ce Biserica a rânduit să fie citit în sărbătorile dedicate ei.
Maica Domnului este făptura omenească care devine părtașă a ceea ce Însuși Domnul a biruit prin Învierea Sa. Moartea nu mai este un motiv de frică, de groază, ci unul de unire deplină cu Dumnezeu. Sau, așa cum se exprimă foarte frumos unul din teologii contemporani, părintele Alexander Schmemann – un teolog rus care a trăit multă vreme în Occident, în Franța și mai apoi în America spre sfârșitul vieții lui – această realitate a morții este similară cu faptul că suntem puși în situația de a deschide niște uși și dintr-o dată suntem inundați de lumină. Și ușile acelea sunt ușile morții și întrezărim, deschizând aceste uși, vedem cum ne inundă lumina cea veșnică a Învierii.
Acest adevăr este foarte frumos surprins în icoana Adormirii Maicii Domnului. O vedem pe Maica Domnului așezată într-un sicriu, de jur împrejur apostolii care sunt triști și deasupra Maicii Domnului, care stă cu trupul ei așezat pe acest sicriu, Domnul Hristos ținând în brațele sale un copilaș îmbrăcat în alb – este sufletul curat al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și vedeți cât de frumos iconografia Adormirii Maicii Domnului îngemănează adevărul, că moartea este unire cu Hristos, este acces la lumina dumnezeiască . Maica Domnul stă moartă, adormită am spune noi, mai degrabă – că moartea este o adormire și de aceea și sărbătoarea ei se numește Adormirea Maicii Domnului – , dar în același timp această adormire este intrarea ei în Împărăția luminii , în brațele Celui care este lumina ființială, ipostatică, Iisus Hristos.
Dacă la Naștere Maica Domnului este cea care Îl ține în brațe pe Fiul ei, la adormirea acesteia, Domnul Hristos o ia în brațe pe Maica Sa, sufletul Său. Și așa putem noi înțelege acest text frumos și profund din epistola către Filipeni: Domnul Hristos este smerenia absolută, Cel care a făcut ascultare de voia Tatălui ceresc, Și-a dat viața pentru noi ca să ne facă părtași vieții veșnice, să biruiască acest intrus al existenței noastre care este moartea. Și Maica Domnului este cea care a luat aminte la modul atât de frumos și autentic la ce înseamnă să fii smerit și ascultător.
Preasfinția Sa a arătat că sursa principală a neliniștilor din viața oamenilor este mândria:
Noi trăim într-o lume agresivă, mândră, orgolioasă, toți caută să facă foarte mult caz de pretenții. Indiferent unde ne uităm toată lumea este animată numai de pretenții. Toți sunt umflați numai de pretenții pe care le impun celor din jur fără să se gândească că avem și multe responsabilități și nu doar pretenții orgolioase.
Un om pretențios, plin de mândrie, nu poate să aibă în sine smerenia, nu caută întâi ale celuilalt ci numai ale sale. Este omul narcisist, care se uită doar la ale lui și, din păcate, trendul psihologiei moderne este în direcția aceasta, de a ne proteja, de a ne securiza tot timpul numai pe noi – este foarte greu să facem diferența între securitatea noastră emoțională și faptul de a deveni oameni indiferenți cărora să nu ne pese de problemele celuilalt, pentru că dorim să ne securizăm pe noi, pentru că suntem umpluți numai de pretenții.
Sfântul Apostol Pavel ne spune atât de frumos că noi trebuie să menținem un echilibru și să nu căutăm numai ale noastre ci fiecare și ale celuilalt. Adică nu ne neglijăm pe noi ca oameni, că nu vrea asta Dumnezeu, să ne autodistrugem sau să ne lăsăm distruși de cei din jurul nostru. Dar nici nu putem să ne închidem ca într-o cochilie de unde să emitem doar pretenții, să fim securizați, protejați și să impunem limite. Iar în virtutea acestor limite și securizări emoționale, să ajungem oameni insensibili și să nu ne mai pese pur și simplu de problemele celor de lângă noi.
Cred că lumea suferă de neliniște pentru că e o lume mândră . Mândria ne face să suferim și ea e cea care ne desfigurează ca oameni. Smerenia e mulțumită cu ceea ce primește și cu ceea ce are, fără să impună pretențiile sale celorlalți. Lumea, cu cât se îndepărtează mai mult de smerenie, și este gonflată foarte mult cu pretenții, cu atât devine mai arogantă, mai lipsită de gingășie, insensibilă și foarte bădărană. Din gesturi minimale pe care le facem unii față de ceilalți, suntem atât de bădărani, rănim atât de ușor și omul care are doar pretenții, rănește foarte ușor. Nici nu realizează că rănește.
Maica Domnului a trăit în această smerenie extraordinară și la care, din păcate, noi nu ajungem, cădem examenul; și asta o spun în primul rând despre mine. De aceea se bucură de atâta cinstire, pentru că a trăit discretă, smerită, ascultătoare, fără pretenții. Și-a identificat viața cu Hristos. Nu are o biografie proprie pentru că viața ei a fost viața lui Hristos și a împlinit acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, „să nu caute nimeni numai la ale sale ci fiecare și la ale altuia”.
Noi, fie suntem într-o extremă, fie în alta. Fie ne neglijăm, și vedeți că psihologia modernă vorbește despre detașare și autocontrol. Adică să avem și capacitatea de a ne proteja de cei care ar putea să ne distrugă emoțional, dar în același timp această detașare emoțională, autocontrolul sau stăpânirea de sine pe care o numim noi în termeni filocalici, să nu fie cele care să ne plaseze într-o zonă de indiferență, să nu ne pese de cel de lângă noi și să devenim insensibili. Putem ajunge foarte ușor într-o asemenea zonă, chipurile, încercând să ne protejăm. În toate trebuie echilibru. Este foarte greu acest lucru, să avem grijă și de noi dar și de cei din jurul nostru. Fiind egocentrici, avem mai mult grijă de noi. Când cineva este atent, extrem de sensibil la nevoile noastre, când ne dăruiește mereu atenție, bunăvoință, noi vom avea mereu tendința de a manipula, de a nu mai aprecia ceea ce primim de la celălalt și de a crede că totul ni se cuvine și că așa este normal.
Maica Domnului să fie cea care ne învață pe noi pe toți smerenia, ascultarea și mai ales acest echilibru în a împlini cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „nimeni să nu caute numai la ale sale”, adică să nu fim egoiști, egocentrici, neglijându-i pe cei din jur, fiind insensibili la suferințele și nevoile aproapelui, ci fiecare să caute și la ale celui din jur, adică să manifeste sensibilitate, să aibă capacitatea de a aprecia gesturile de dragoste pe care le primește, să le vadă și să le simtă.
Un suflet delicat este cel care observă ceea ce nu observă cei din jur, mai ales gesturile de gingășie, de atenție. Un suflet delicat le va vedea și va spune că am fost așa de minunați și atenți în acea situație și că nu am fi meritat să se comporte astfel cu noi, și să ne mulțumească pentru acel gest. Doar sufletele delicate pot face aceste lucruri. Bădăranii și nesimțiții cred că totul li se cuvine și au și pretenția să primească și toată atenția să se orienteze numai înspre ei.