Vineri, 1 August 2025
Joi, 31 iulie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat, în sobor de ierarhi, în biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din satul Puhoi, raionul Ialoveni, Basarabia, Sfânta Liturghie și slujba Înmormântării pentru preotul Ioan Goreanu, tatăl Preasfințitului Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud.
Alături de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, au slujit Sfânta Liturghie și Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, Preasfințitul Părinte Nectarie, Episcopul Ortodox Român al Irlandei și Islandei, și Preasfințitul Părinte Teofil Trotușanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, alături de un sobor numeros de preoți de pe ambele maluri ale Prutului.
Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a arătat că una din principalele misiuni ale slujitorilor Bisericii este să întrupeze iubirea lui Hristos:
«Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Matei 16, 24)
Providența a rânduit atât de minunat ca în cadrul Sfintei Liturghii să fie citit un fragment evanghelic care exprimă cel mai bine slujirea de preot sau slujirea noastră în Biserică.
Hristos ne spune și nouă, celor de astăzi, că pentru a-L urma, este nevoie să ne lepădăm de sinele nostru. Adică să ne lepădăm de acea parte din noi care exprimă egoismul , de această tendință care înăbușă iubirea lui Dumnezeu ca să vină în inima noastră. După ce am reușit să ne golim de egoismul nostru, putem cu adevărat să ne luăm crucea noastră și să-L urmăm pe Hristos.
Crucea despre care ne vorbește Domnul în acest pasaj evanghelic nu înseamnă numai crucea suferinței. Noi, din păcate, avem o viziune doloristă asupra a ceea ce înseamnă cruce. Domnul Însuși este cel care ne descoperă ce înseamnă cruce pentru noi, creștinii. În mod esențial, crucea înseamnă iubirea lui Dumnezeu împărtășită oamenilor . Însă nu o iubire așa cum o înțelegem noi sau cum este iubirea noastră, fluctuantă, de tranziție, foarte versatilă. Este iubirea care iubește chiar și atunci când cineva se revoltă împotriva lui Dumnezeu, când cineva Îl urăște, când Îl calomniază pe Domnul, când cineva își propune acest gând nesăbuit și iluzoriu, de a-L ucide pe Dumnezeu.
Această iubire a lui Dumnezeu ne-a fost descoperită pe cruce. Noi iubim pe cei care ne iubesc. Și dacă cineva îndrăznește să ne greșească, acea persoană, pentru noi, nu mai există. O radiem din registrul existenței noastre. Este foarte greu să ne manifestăm iubirea față de cineva care într-un fel ne deranjează , ne antipatizează , ne urăște și ne maculează identitatea. Este o probă, un examen foarte greu pe care nu îl trecem.
În primul rând, noi, ca slujitori ai Bisericii, episcopii, preoții și diaconii, suntem chemați să întrupăm această iubire a lui Dumnezeu în lumea aceasta, în societatea în care trăim . O iubire care niciodată nu se apără. Sigur, noi folosim expresia „iubirea smerită a lui Dumnezeu”. Aș îndrăzni să spun că este un pleonasm. Iubirea nu poate fi decât smerită . Ea nu se apără niciodată, nici măcar atunci când este nedreptățită. Așa cum Însuși Domnul pe Cruce a fost nedreptățit; El, Cel care este dreptatea ființială, iubirea absolută. Nu este ca noi oamenii. Noi spunem că avem iubire; Dumnezeu este iubire. El nu are iubire ci, El Însuși este iubire dumnezeiască. Și de aceea, chiar dacă împotriva lui Hristos s-a îndreptat o ploaie torențială de invective, de cuvinte ingrate, calomnioase, de dispreț, priviri piezișe, El rămâne neclintit în dragostea Sa. Și desigur, când Domnul a avut nevoie, pe Cruce, să primească un strop de apă, ca să își astâmpere setea, omul, în ura și răutatea lui, ce i-a dat? Oțet și fiere. Însă Hristos nu se mișcă, dragostea Sa nu devine una care se clatină în funcție de ceea ce Îi oferă omul. Hristos ne-a iubit pe Cruce când noi ne-am dovedit a fi atât de ingrați; ne-a iubit mai mult decât ne putem închipui noi, ca oameni, pentru că este iubirea dumnezeiască ce iubește chiar și atunci când omul, în logica noastră, nu merită lucrul acesta. Că în logica lui Dumnezeu de fapt, în cea a iubirii, nu există ca cineva să nu merite să fie iubit.
Iubirea este cea care valorizează permanent omul . Niciodată nu îl degradează, niciodată nu îl pune sub demnitatea lui. Iubirea este cea care ne pune în evidență ceea ce este mai strălucitor, mai frumos, mai adânc din întreaga noastră ființă așa cum Domnul, pe Cruce ne-a iubit în mod desăvârșit.
Am spus că nu este o întâmplare că la slujba de prohodire a părintelui Ioan a fost citit acest fragment evanghelic. Și noi, slujitorii Bisericii suntem chemați să întrupăm iubirea aceasta, să împărtășim iubirea aceasta în lumea care are nevoie atât de mult de o astfel de iubire, care nu se clatină, sau – cum spune Sfântul Apostol Pavel – iubire care nu cade niciodată.
Iubirea care este pe punctul să cadă nu este iubire, ci este euforie, sentimentalism , ceva foarte pasager, efemer. Iubirea nu se clintește. Poate să se retragă în chip smerit, cum Însuși Domnul, pe Cruce, nu S-a apărat. Ar fi putut să le spună celor de față, că le-a făcut minuni, că i-a vindecat pe cei suferinzi, bolnavi, că le-a vorbit așa cum nimeni niciodată nu a făcut-o, că El Însuși, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, a venit în lumea asta ca să mântuiască firea umană, să-l scoată pe om din chingile păcatului și ale morții. El Însuși, Domnul, nu a avut nimic din toate acestea pentru că – și vedeți, paradoxal pentru mintea noastră, nu S-a apărat nici în timpul pătimirilor. E un verb atât de recurent în cele patru Evanghelii. Când era batjocorit, scuipat, calomniat, Hristos tăcea . Vorbea jertfa Sa, dragostea Sa, și nu era nevoie de niciun cuvânt pentru a se apăra în fața celor care-l urau și care credeau că Îl ucid pe Dumnezeu. Și noi, preoții, episcopii, diaconii, suntem chemați să dăm mărturie despre asemenea iubire. Nu reușim nici măcar la nivelul vieții noastre personale, de familie sau într-o comunitate, darămite să împărtășim iubire neștirbită celor care ne greșesc sau celor care ne batjocoresc.
Am această nădejde că părintele Ioan, în slujirea pe care a avut-o, a împărtășit această dragoste. Și cu toții ne străduim, fiecare cât putem, să împărtășim iubirea aceasta a lui Hristos. Noi înșine trebuie să devenim iubire , cei care transmitem iubirea aceasta, în lumea în care suntem parte. Pentru că în niciun fel nu vom da dovadă că suntem ucenicii lui Hristos dacă noi nu vom împărtăși în lumea aceasta iubirea pe care El Însuși ne-a descoperit-o plenar , atât de frumos, atât de autentic; dar nu în sens calificativ ci atât de adevărat, de profund. Putem fi orice altceva, dar nicidecum ucenicii Lui dacă nu întrupăm iubirea aceasta în lumea în care trăim.
Să ne învrednicească Domnul să avem iubirea pe care El a avut-o pe Cruce pentru noi, pentru a ne lepăda de sinele egoist, pentru a putea dezgoli și sfărâma acest castel al egoismului în fața căruia ne închinăm și îl idolatrizăm. În limba română termenul este mai soft, mai de catifea, dar o traducere cât mai fidelă, literală din limba greacă este „a te renega pe tine”, a nega egoismul din noi. Nefăcând acest lucru nu putem să ne deschidem, să ne exprimăm disponibilitatea pentru Dumnezeu care evident, nu poate fi în niciun fel egoistă, ci este întotdeauna smerită și cea care nu are nevoie de cuvinte, ci doar să fie împărtășită.
După Sfânta Liturghie a urmat slujba Înmormântării, soborului de arhierei alăturându-se și Preasfințitul Părinte Antonie, Episcopul de Bălți.
La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a dat citire mesajului de condoleanțe transmis de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, intitulat: „Preotul Ioan Goreanu (1953-2025) – Un slujitor vrednic, harnic și rugător a trecut la Domnul”.
La rândul său, Preasfințitul Părinte Veniamin a adus mulțumiri tuturor celor care s-au alăturat în rugăciune în aceste momente de încercare, ierarhilor prezenți, preoților, credincioșilor și tuturor celor care, prin prezență sau gând, au fost alături de familia sa.
Trupul părintelui Ioan Goreanu a fost așezat în mormântul de familie din cimitirul satului natal, Puhoi, lângă cea care i-a fost sprijin în viață și tovarășă de jertfelnică slujire, preoteasa Evdochia Goreanu, trecută la cele veșnice în data de 19 octombrie 2021.
foto credit: