Duminică, 13 Aprilie 2025
În Sâmbăta lui Lazăr, 12 aprilie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Pârvești, Protopopiatul Vaslui.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele Vartolomeu Zătângă, duhovnicul obștii monahale.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că prin învierea Sa, Hristos Domnul a schimbat sensul morții pentru fiecare dintre noi:
«Deci Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cât de mult îl iubea» (Ioan 11, 33-36)
Sâmbăta dinainte de marele praznic al Intrării Domnului în Ierusalim are o conotație specială din punct de vedere liturgic. Este o sâmbătă ca o duminică. Textele slujbelor sunt cele care ne indică acest lucru. De fapt, semnificația duhovnicească a fiecărei sâmbete din cursul anului bisericesc, când este rânduit să facem pomenirea celor adormiți, are drept sursă Sâmbăta lui Lazăr, sâmbăta în care Hristos ne încredințează real, limpede, clar, că El este biruitor asupra morții, El este Împăratul Vieții; El este Însăși viața ființială – nu ca noi oamenii, care posedăm viața.
Noi nu suntem siguri pe viața noastră. Niciunul dintre noi nu ar îndrăzni, cu adevărat, să spună că trăiește un anumit număr de ani sau că are certitudinea că va prinde ziua de mâine. Însăși existența noastră, modul ei de desfășurare, este cel care ne ghidează și ne înțelepțește să fim precauți și prudenți. Oricât de mult ne bucurăm de ea, viața nu este pentru noi o certitudine în ceea ce privește lungimea sau scurtimea ei. Este o enigmă și un mister pentru fiecare dintre noi.
Este un lucru minunat faptul că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, ne încredințează că viața noastră nu se termină cu mormântul . Ar fi mult prea sumbru, trist, ca lucrurile să se desfășoare în acest fel. Oricât de mult credem sau nu, dincolo de moarte există un alt mod de existență în care intrăm , un mod de comuniune cu Dumnezeu.
Moartea nu este ultimul cuvânt pentru viața noastră, nu este punctul terminus al vieții noastre . Așa cum l-a înviat pe Lazăr, prietenul Său, Hristos ne va învia pe fiecare dintre noi.
În această sâmbătă a lui Lazăr, premergătoare a Intrării Domnului în Ierusalim, Îl vedem pe Hristos într-un fel cum poate nu-L găsim nicăieri descris în vreun text din Sfânta Evanghelie. Ni se vorbește explicit de faptul că Hristos era prietenul foarte apropiat al lui Lazăr și al surorilor acestuia. Domnul îl iubea foarte mult pe Lazăr, ținea foarte mult la el. Acest lucru reiese mai ales din faptul că nu l-a lăsat să rămână în moarte, ci l-a adus la viață.
Evident, noi oamenii ne comportăm așa cum s-au comportăm atât surorile Marta și Maria cât și cei care erau din același sat cu Lazăr, din Betania și îl iubeau foarte mult. Marta și Maria au avut o sinceritate și îndrăzneală bună de a-I reproșa lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, faptul că nu a ajuns la timp, că a zăbovit și Și-a permis un răgaz mult prea mare, fapt care a avut drept efect moartea lui Lazăr.
În virtutea prieteniei lor față de Iisus Hristos, aceste surori I-au spus: „Doamne, de ce n-ai venit la timp? Dacă ai fi fost aici puțin mai devreme, fratele nostru nu ar fi fost prins în chingile morții, nu l-ar fi prins stricăciunea, starea de putrefacție; el este deja în mormânt de patru zile și miroase greu. Cu alte cuvinte, e aproape imposibil să-l aduci la viață. El este deja putreziciune, una cu pământul, n-ai venit la timp, Doamne!” Așa gândim noi, oamenii.
Întotdeauna ni se pare că Dumnezeu nu vine când am crede noi că trebuie să vină. Și cei ce au fost de față, prietenii lui Lazăr, la fel I-au reproșat lui Dumnezeu, tot cu inimă bună aș îndrăzni să spun, și din dragoste față de Lazăr. I-au spus așa sau își spuneau ei în sinea lor: „Dacă a putut să vindece pe orbul din naștere, oare de ce nu a făcut ceva mai mult pentru cel care Îi este prieten și îl iubește foarte mult, pentru Lazăr? A fost anunțat din timp că Lazăr este pe moarte, ca să vină să facă ceva”.
Știm cu toții că atunci când ni se transmite vestea tristă că cineva este pe moarte și că ar vrea să ne vadă în ultimele clipe ale vieții sale, noi lăsăm totul și plecăm înspre acea persoană, ca să nu ratăm o ultimă întâlnire. Nimic nu devine mai important decât grija de a ajunge și de a întâlni omul care este undeva pe buza acestei prăpastii. Așa gândim noi, oamenii.
Dacă facem o mică socoteală, un mic procentaj al situațiilor în care credem că Dumnezeu nu vine la timp, vom constata că este unul destul de mare. Fiindcă așa judecăm noi. Dar Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, are alte socoteli decât ale noastre, așa cum a avut o abordare atât de specială conformă cu prietenia pe care o nutrea și o avea față de prietenul Său, Lazăr.
Preasfinția Sa a arătat că iubirea este mai tare decât moartea:
În pasajul din Evanghelia după Sfântul Ioan, în care este descrisă învierea lui Lazăr, ni se spune că în clipa în care Iisus Hristos a fost informat – deși nu avea nevoie, că știa deja că Lazăr adormise – El a lăcrimat. Este singurul loc din Sfânta Evanghelie unde ni se spune că Iisus Hristos a lăcrimat, că a plâns. Și nu sunt lacrimile numai ale omului din Iisus Hristos, cum eronat se spune, inclusiv în teologie, că doar omul din Iisus a plâns. Este o greșeală din punct de vedere dogmatic pentru că în felul acesta noi am despărți și am desprinde cele două firi din Persoana unică a lui Iisus Hristos, Logosul întrupat. Firea omenească și cea dumnezeiască erau unite în Iisus Hristos, încât tot ceea ce El săvârșea avea un caracter teandric – tot ceea ce El săvârșea avea un caracter dumnezeiesc și omenesc. Adică faptele Sale erau săvârșite ca o expresie a unirii fără amestecare și fără contopire a firii dumnezeiești cu cea omenească din Iisus Hristos. Prin urmare, aceste lacrimi au fost lacrimi divino-umane, adică atât ale firii dumnezeiești cât și ale firii omenești. Cu alte cuvinte, Dumnezeu-Omul plânge când Își vede făptura Sa prinsă în chingile morții și putreziciunii , așa cum a plâns când l-a văzut pe Lazăr în mormânt.
Noi toți suntem prietenii lui Dumnezeu-Omul, și Iisus Hristos plânge de fiecare dată când noi intrăm în moartea păcatului. El ne înviază pentru că iubirea este cea care întotdeauna înviază, iubirea este cea care vede întotdeauna ceea ce este mai frumos și curat din sufletul unui om , cu atât mai mult atunci când este vorba de prieteni. Niciodată prietenul nu te va calomnia, nu te va judeca. Dacă o va face, iubirea lui este una meschină. De fapt, este un surogat al iubirii, el nu mai iubește când judecă și când calomniază, când murdărește. Chiar dacă formal exprimă o anumită atitudine față de o anumită persoană.
Învierea lui Lazăr, ca și învierea fiecărui om, este posibilă pentru că Dumnezeu ne iubește nemărginit și iubirea este cea care l-a înviat pe prietenul lui Iisus .
Iubirea este cea care L-a făcut pe Iisus să plângă văzându-Și prietenul în mormânt .
Iubirea este cea care face imposibilul posibil, transformă ceea ce nouă ni se pare că nu poate fi depășit în niciun fel, într-o realitate atât de imediată .
Cu câtă siguranță l-a chemat Iisus Hristos pe Lazăr din mormânt! Siguranța aceasta venea din faptul că El este și Stăpânul Vieții, El nu poate fi prins nicio clipă de moarte. Doar atunci când El a fost răstignit și a venit clipa morții asupra Lui, s-a lăsat prins de moarte pentru a o învinge, nu pentru că El ar fi neputincios în fața morții sau că moartea L-ar fi luat prin surprindere. El a lăsat o clipă moartea să vină, să guste din ea și în acest fel să o biruiască pentru fiecare dintre noi în ziua Învierii.
Când iubim, este posibil să îi înviem pe cei din jurul nostru din moartea și întunericul unei suferințe, a unei dezamăgiri, a unei frământări sau debusolări sufletești . Prin iubirea sa, cel din jurul nostru ne poate învia așa cum Hristos l-a înviat pe Lazăr din moartea sa.
Noi oamenii comentăm și avem mereu ceva de reproșat lui Dumnezeu, El însă rămâne atât de statornic în iubirea Sa și ne gingășește și ne cuprinde sufletul în brațele Sale pentru a ne da curaj, energie și entuziasm sensului vieții noastre.
Hristos, Stăpânul vieții, iubirea noastră desăvârșită, Cel care ne consideră întotdeauna, pe fiecare dintre noi, ca fiind prietenii Lui, să fie Cel care ne dă puterea de a deschide zăgazurile sufletului nostru pentru a-i lăsa pe cei din jur să guste din iubirea noastră. Amin!
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Ioan Iacob, din obștea mănăstirii „Ștefan cel Mare” – Movila lui Burcel.