Joi, 14 August 2025
În după-amiaza zilei de miercuri, 13 august 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Paraclisul Maicii Domnului în Parohia Pochidia, Protopopiatul Bârlad. Cu acest prilej, Ierarhul Hușilor l-a prezentat credincioșilor pe noul preot paroh al comunității.
Alături de Preasfinția Sa a slujit și părintele protopop Andrei Mereuță.
În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce îi cerem, în conținutul Paraclisului, Maicii Domnului să nu ne încredințeze ajutorului omenesc:
Cuvântul „paraclis” provine din limba greacă și înseamnă „mângâiere”. Maica Domnului, prin curăția și ascultarea ei, prin smerenia ei față de Dumnezeu a făcut posibilă autentica și unica mângâiere pentru neamul omenesc: venirea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, întruparea Lui, nașterea Lui ca Om, ca Cel care este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, ca Cel care ne-a izbăvit din tirania păcatului și din presiunea morții prin Învierea Sa.
Într-un pasaj din textul Paraclisului, noi îi cerem Maicii Domnului să nu fim încredințați „ajutorului omenesc”, ci ea să fie cea care primește rugăciunile noastre în vremuri în care suntem împresurați de necazuri și ne este greu să ducem încercările venite de la cel rău. Acest pasaj l-am auzit cântat imediat după citirea textului evanghelic.
De ce îi cerem Maicii Domnului să nu ne încredințeze ajutorului omenesc? Pentru că noi, oamenii, suntem așa de versatili și schimbători și ajutăm de cele mai multe ori din interes, urmărind să obținem ceva pentru noi sau pentru cei care sunt în jurul nostru. Mai grav decât atât, de cele mai multe ori, când avem cea mai acută nevoie, celălalt nu se află lângă noi. Când ne confruntăm cu suferințele cele mai adânci, constatăm că suntem singuri în fața acestora. Doar Bunul Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, sunt cei la care putem apela. Și, desigur, în funcție de credința noastră și de cât de mult avem această nădejde că Dumnezeu lucrează în viața noastră, vom simți în mod tainic, ajutorul concret al Lui.
Maica Domnului este cea care, după Dumnezeu, are o sensibilitate aparte și o disponibilitate față de omul necăjit, aflat în întristare. Pe tot parcursul Paraclisului, noi îi spunem Maicii Domnului „izbăvește-mă din scârbele mele, din necazurile cu care mă confrunt”. În limbaj popular, „scârbă” înseamnă „necaz foarte mare” în fața căruia capitulăm și rămânem încovoiați sau în fața căruia simțim că numai Dumnezeu ne poate izbăvi.
Sigur că noi avem undeva în firea noastră tendința de a fi plângăcioși, de a ne lamenta, de a ne considera mai slabi decât suntem. Maica Domnului intervine în viața noastră exact când avem cea mai mare nevoie și nu când, din pricina unei delăsări sufletești, noi nu mai încercăm să găsim resursele de care dispunem cu adevărat și care sunt în noi.
Exact ca în situația în care unui tânăr îi este cu anevoie să învețe, să memoreze, să se pregătească pentru școală, să-și facă temele, și această greutate vine și dintr-o comoditate. Nu știm unde este granița dintre faptul că acel tânăr chiar nu poate să învețe, să asimileze cunoștințele sau este comod. Noi, cei care suntem maturi, ne putem da o oarecare măsură și să aproximăm care este punctul în care cu adevărat putem spune că nu se mai poate.
Sigur că pot fi, din păcate, multe situații când cei din jur cred că am mai putea, când de fapt noi nu mai putem. Sunt foarte multe relatările de felul când cineva se duce în lumea veșniciei și ne-a cerut ajutorul. Fie să stăm de vorbă cu el, fie să ne întâlnim sau să-l ajutăm cu ceva concret și noi nu i-am acordat atenția cuvenită. După care persoana respectivă pleacă în lumea veșniciei. În acel moment începem să ne prihănim, că nu am știut că acel om chiar avea nevoie de noi și că se afla într-o situație gravă de vreme ce a și murit. Nu știm în multe din aceste situații să intuim când omul ajunge cu adevărat la capătul suferinței, al unei încercări, ca să putem interveni și să-l salvăm. Nu o facem și din pricina faptului că noi ne plângem și atunci când poate ar ține de noi să lucrăm ceva mai mult cu firea noastră, cu ceea ce ne confruntăm.
Dacă vom cere ajutorul Maicii Domnului, ea niciodată nu ne părăsește, lucrează așa de tainic în viața noastră. Și dacă nu răspunde imediat, știe de ce.
Învățăm foarte multe în suferință. Este întâlnirea cu noi înșine; vedem dintr-o altă optică ceea ce se întâmplă în jurul nostru, avem o altă percepție asupra realității și vedem că acea suferință ne-a călit, am învățat ceva din ea. De aceea Dumnezeu îngăduie – cel puțin așa ne gândim noi -, că e o taină, nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu și să-L tragem la răspundere de ce nu intervine când am avea cea mai mare nevoie. Știe El de ce, are rațiunile Lui pe care nu le putem pătrunde cu scoica minții noastre.
Cert este că oamenii ne pot dezamăgi în multe situații și ne pot trăda de cele mai multe ori. Maica Domnului, Sfinții, Însuși Bunul Dumnezeu sunt cei care niciodată nu ne trădează. Ne rămân aproape. De aceea, cred eu, îi cerem Maicii Domnului să nu ne încredințeze ajutorului omenesc.
Nu numai că sunt situații care ne depășesc pe noi, ca oameni, în sensul că suntem păcătoși și nu putem vindeca pe cineva care suferă de o boală incurabilă. Nu putem să luăm cu mâna suferința sufletească a cuiva însă putem fi o mângâiere prin atitudinea noastră, prin căldura noastră sufletească pe care să o împărtășim, prin dragoste, prin înțelegerea omului când este în suferință, fără să-l judecăm. Toate acestea pot contribui la o anumită refacere sufletească a celui care suferă.
Preasfinția Sa i-a îndemnat pe cei prezenți să insiste în rugăciune către Maica Domnului, arătând totodată cât de importantă este relaționarea directă cu cei din jur:
Să vă luați această bună rânduială: atunci când vă confruntați cu probleme care vin în viața dumneavoastră de familie, personală, să citiți Paraclisul Maicii Domnului , care este o rugăciune frumoasă, de mângâiere – pe care ea vine și o așează în inima noastră.
Să ne învățăm să nu ne încredințăm ajutorului omenesc în mod absolut. Sigur că noi oamenii suntem creați pentru comuniune, depindem unul de celălalt, că așa ne-a lăsat Dumnezeu. Nu ne-a lăsat ca niște insulițe separate, nu vrea să trăim unii fără alții; noi suntem din acest Trup al lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel are această imagine atât de frumoasă: când în trupul nostru, un organ suferă, acea durere se răsfrânge asupra întregului corp, chiar dacă este vorba doar de ureche, de exemplu. Avem o durere foarte puternică de cap, tot corpul nostru este într-o indispoziție pentru că este o unitate a lui care, prin suferință, este dezechilibrată.
La nivelul umanității, când unul suferă, așa ar trebui să simțim și noi, că ne doare. Când unul din semenii noștri se confruntă cu o durere, cu o suferință, să fim receptivi.
Maica Domnului, ca cea care L-a născut pe Cel care este Dumnezeu-Omul prin excelență și Care a luat suferința noastră și a dus-o pe Cruce, știe cel mai bine ce înseamnă să fie lângă cel suferind, care are nevoie de mângâiere și de ajutor.
Nu vă puteți închipui cât de mult reușiți să refaceți sau să înviați un om printr-un gest, printr-o atenție, printr-o vorbă, printr-o atitudine de bunăvoință sau printr-o decizie de a vă face puțină vreme să stați să-l ascultați. Celălalt ne va spune așa natural și firesc, încât suntem puși într-o stare de uimire sau am crede că exagerează: „îți mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine, eu deja am înviat prin faptul că m-ai ascultat, că mi-ai spus acest cuvânt, că a venit încredere dinspre tine, un flux de bunătate și eu am fost alt om”. Constatăm această schimbare inclusiv pe chipul acelei persoane.
Am pierdut, din păcate, în lumea grăbită în care suntem, o consistență a comunicării noastre. Avem telefoane, comunicăm foarte mult, dar de fapt, nu mai există comuniune. Noi ne rezumăm numai la a trimite mesaje celor din jur, dar psihologii spun că, de fapt, vocea umană a celui pe care-l iubim face mai mult decât trei rânduri scrise pe un telefon într-un mesaj. Numai să ne audă vocea este deja o schimbare pentru acea persoană.
Cunoașteți cazurile când cineva în moarte clinică aude vocea celui pe care l-a iubit foarte mult și e capabil să deschidă ochii, să comunice. De ce? Acea voce, a persoanei pe care o iubește, este atât de adânc imprimată în ființa sa că nu o poate ignora în niciun fel. Cei care se ocupă de aceste aspecte, psihologii, spun că noi comunicăm foarte mult prin scris, dar acest lucru este în detrimentul sănătății relațiilor dintre oameni. Nimic nu poate înlocui vocea pe care noi am auzi-o în urechea noastră și mai ales dacă e vorba de persoana care ne iubește. Sigur că este un gest frumos decât nimic, dar ceea ce schimbă viața omului sunt vocea, gesturile, mimica feței, modul în care ne purtăm. De ce atunci când cineva se află pe patul de moarte nu-i dăm un simplu mesaj și să-i dorim sănătate? Nu prea se potrivește. Simțim nevoia să mergem în carne și oase, să ne vadă, să ne simtă, să pună mâna pe noi și noi să-l mângâiem și deja acea persoană nu se mai simte singură, suntem acolo cu el, ca prezență fizică.
Sfântul Dumitru Stăniloae spune că una dintre trăsăturile sfințeniei este gingășia, delicatețea față de cei aflați în suferință. Așa este Maica Domnului. Și așa am putea fi și noi privind spre sfinți, spre Maica Domnului, care sunt atât de delicați și de atenți față de suferințele oamenilor.
La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit părintelui Doru Bebe Telibașa, fostul paroh, care a ieșit la pensie, pentru întreaga activitate pastorală și edilitară, derulată pe parcursul a 30 de ani în această parohie, iar doamnei preotese Maria i-a oferit Distincția de vrednicie „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” a Episcopiei Hușilor.
După acest moment, Ierarhul Hușilor l-a instalat pe noul paroh, părintele Daniel Martin, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.
La final, Părintele Episcop Ignatie a vizitat stadiul lucrărilor de pictură de la biserica din localitatea Borodești, precum și casa parohială din Pochidia.