Miercuri, 11 Iunie 2025
Miercuri, 11 iunie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit a oficiat Sfânta Liturghie în biserica „Sfântul Ioan” din Municipiul Huși. La slujbă au participat preoții din cuprinsul Protopopiatului Huși, care apoi s-au întrunit în prima conferință semestrială din acest an.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre tentația care poate apărea în viața clericilor și a creștinilor, in general, de a căuta mai mult cinstirea și afirmarea în fața oamenilor, decât slava lui Dumnezeu:
«Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios» (Romani 1, 21-23)
Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că tot ceea ce se interpune între om și Dumnezeu devine idol. Inclusiv modul de a ne raporta la Dumnezeu, dacă pune accent pe cele ale omului – adică este o viziune antropocentristă – se numește idol. Toate conceptele pe care noi le avem despre Dumnezeu, oricât de frumoase și de bine dibuite ar fi, devin niște idoli, așa cum ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa.
Este, de fapt, ceea ce a subliniat Sfântul Apostol Pavel, în lectura biblică rânduită să fie citită astăzi în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Nu este suficient să susținem că Îl cunoaștem pe Dumnezeu, atâta vreme cât această cunoaștere nu are drept finalitate slăvirea Lui.
Fără să conștientizăm, în multe din circumstanțele vieții noastre duhovnicești, avem propria noastră viziune despre Dumnezeu care, din nefericire, nu concordă cu ceea ce este El Însuși. Sunt doar opiniile și analizele noastre, fără să consune cu ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit în revelația Sa, în Sfintele Scripturi și, mai ales, în trăirea sfinților.
În Pateric ni se spune că unul dintre Părinții Pustiei Îi cerea lui Dumnezeu să nu-l slăvească în niciun fel înaintea oamenilor, pentru că, dacă va ajunge să fie slăvit, va pierde din orizontul său duhovnicesc slava lui Dumnezeu.
Din păcate, noi căutăm să fim în centrul preocupărilor celor din jurul nostru, să fim slăviți de oameni, neglijând faptul că Dumnezeu trebuie să devină centrul vieții noastre. Punem un pic de slavă din aceasta, venită dinspre oameni, și ne amăgim, în momentul în care facem o rugăciune sau avem o anumită atitudine de cinstire față de Domnul, că de fapt Îi dăm Lui slăvirea și închinarea care I se cuvine. Este, de fapt, o minciună, pentru că, atunci când omul caută cu orice preț să fie cinstit în lumea aceasta, de fapt ignoră slava lui Dumnezeu .
Indiciul prin care ne putem da seama că un suflet Îl are în centru pe Dumnezeu și slava Lui, lumina Sa cea dumnezeiască, nevoința pentru a trăi într-o comuniune permanentă cu El, a fost pus în lucrare și în evidență de martirii Bisericii noastre. Pentru ei, nimic din lumea aceasta nu era mai important – nici poziția, nici cariera, nici vizibilitatea socială sau pregătirea profesională – pentru ei, Hristos era totul, și aceasta nu era o simplă metaforă.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că cei care se încred în ideile lor și le idolatrizează, de fapt „au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios”. Într-o transpunere mai plastică, este vorba de omul care vinde veșnicia pentru ceea ce este vremelnic , vinde ceea ce este statornic pentru ceea ce devine efemer.
Acesta este motivul pentru care noi ajungem în punctul în care ne chinuim și suferim foarte mult – pentru că lăsăm să intre în viața noastră cele care sunt fluide, foarte tranzitorii, și pe care nu ne putem bizui în niciun fel, chiar dacă, în conștiința noastră, ne atașăm de acestea, iar viața noastră interioară devine versatilă, nu are niciun fel de consistență, pentru că se întemeiază doar pe ceea ce este efemer.
Așa cum ne încredințează Părinții filocalici, dacă omul ar căuta lumina și slava cea dumnezeiască, atunci toate ar căpăta sens în viața lui .
Noi căutăm să fim niște centre, în jurul cărora să pivoteze toată lumea. Chiar dacă nu avem încă curajul să spunem că este o formă de idolatrie – egoismul înseamnă, de fapt, o idolatrizare a eului –, noi de fapt am vrea să fim niște mici dumnezei și, în felul acesta, ajungem să fim justițiari, să credem că doar noi deținem dreptatea, și toți ceilalți sunt într-o eroare.
Ajungem în punctul în care desfigurăm și maculăm foarte mult identitatea celor din jurul nostru. Atât timp cât ne credem niște mici zei, că suntem infailibili și nimic nu ne poate atinge, e într-un fel „firesc” să ne comportăm într-o manieră agresivă, subversivă și foarte vicleană față de cei din jurul nostru.
Preasfinția Sa a arătat că sursa multor tulburări și neliniști din prezent sunt cauzate de competiția egoismelor:
Când omul este smerit și este locuit de slava cea smerită a lui Dumnezeu, el împărtășește dragoste, liniște, blândețe și stare de multă limpezime sufletească .
Omul care se auto-idolatrizează și, practic, mută centrul de pe Dumnezeu pe sine însuși, este un om care alege să se chinuie foarte mult și, chinuindu-se pe sine însuși, îi chinuie, în mod implicit, și pe cei din preajma lui.
Omul smerit este cel care ne odihnește. Are și fermitate, în momentul în care trebuie zgâlțâit cu toată puterea tot ceea ce ține de păcat, de răutate și de tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, dar are, în același timp, și foarte multă îngăduință și înțelegere a neputințelor celor din jur.
Tendința omului de astăzi – și, într-un fel, intrăm și noi în această categorie – este de a deveni agresiv, de a căuta să domine și să-și impună părerile sale, crezându-le ca fiind infailibile și fără niciun fel de eroare în ele.
În momentul în care oamenii se angajează în a-și idolatriza eul, lumea se transformă într-o junglă, într-o competiție a egoismelor – fiecare caută să devină centrul, iar lumea – atât la nivel micro, în familie, în societate sau la locul de muncă, cât și la nivel macro – devine o nebunie.
De aceea, acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel din pasajul scripturistic rânduit să fie citit astăzi, este foarte relevant pentru lumea de astăzi. Din păcate, inclusiv noi, în Biserică, de multe ori nu mai căutăm slava lui Dumnezeu, ci slava noastră, ca slujitori, care suntem puși în fruntea poporului și suntem rânduiți să-i slujim pe oameni și să manifestăm dragoste.
Din păcate, devenim și noi niște mici satrapi, cu reflexe și tendințe autoritariste, fiecare la nivelul nostru. Un asemenea comportament trădează faptul că pe noi nu ne mai preocupă să câștigăm slava cea smerită a lui Dumnezeu, cât suntem preocupați de slava oamenilor.
Sfântul Ignatie Teoforul spunea, într-un text, că toate laudele pe care le primește sunt, de fapt, ca niște bice, pentru că, un om care te laudă, care caută de fapt slava sa – caută să câștige ceva, în momentul în care te lingușește –, este un om care te va trăda cu foarte multă ușurință, o va face cu aceeași promptitudine cu care te laudă sau te lingușește.
De aceea, îmi este foarte la inimă un cuvânt al vrednicului de pomenire Mitropolitului Bartolomeu, care spunea că preferă să fie demolat – sigur că se referea mai ales la opera sa literară – de un critic profesionist, care face aceasta elegant și cu măsură, decât să fie lingușit de un prostănac, de cineva care nu este pregătit.
Putem aplica aceasta și în viața duhovnicească, dar să nu asistăm la un revers. De multe ori, pentru faptul că cineva ne permite să îl criticăm, considerăm că este un fel de aprobare pentru a avea un comportament obraznic. Foarte puțini sunt oamenii care fac distincția între a avea puterea să critice elegant, în limitele unei bune maniere, și obrăznicia sau cutezanța de a crede că li se cuvine acest lucru.
De obicei, când noi căutăm slava omenească – aceasta este cea mai mare ispită a slujitorilor Bisericii –, de fapt intrăm în acest cult idolatru al sinelui și nu-L mai lăsăm pe Hristos să fie centrul vieții noastre, atât în slujire, cât și în misiunea pe care o avem – schimbăm slava lui Dumnezeu cu slava lumii acesteia trecătoare.
Să ne dea Hristos, fiecăruia dintre noi, puterea să găsim inima smerită, care caută întotdeauna slava lui Dumnezeu și, căutând slava Lui, vom primi și cinstirea care se cuvine din partea oamenilor, fără să alergăm după aceasta.
Omul care aleargă după cinstire, după faptul de a fi slăvit, nu poate suporta să vadă că cineva este smerit , că este un om cu interiorul său foarte bine rânduit. Caută cu orice preț să-l calomnieze. Fie îl acuză că este populist, că umblă după imagine publică, când, de fapt, el, cel care acuză, caută acest lucru și vede în celălalt ceea ce se află în el cu maximă pregnanță; nu poate concepe ca cineva să fie smerit și să caute slava lui Dumnezeu – nu intră în structura lui mentală o asemenea preocupare.
Este exact ca în situația în care un desfrânat, care este obișnuit cu poftele trupului, nu poate concepe ca cineva să rămână curat, din punct de vedere trupește, și să trăiască în curăție – are tendința de a macula și de a murdări pe toată lumea.
De fapt, noi proiectăm în cei de lângă noi ceea ce este în adâncul inimii noastre, ceea ce este înrădăcinat în noi , iar în acest punct nu ne putem minți în niciun fel. În alte situații, ne mai livrăm așa cum nu suntem, dar în momentul în care ne angajăm în a analiza sau a evalua ceva, un asemenea demers trădează, de fapt, ceea ce este în adâncul inimii noastre.
Însuși Hristos ne spune că noi vorbim ceea ce iese din prisosul inimii noastre, ceea ce este imprimat în adâncul inimii noastre.
Să-I cerem Domnului să ne dea inimă smerită, să căutăm mai mult slava și lumina Sa cea dumnezeiască, decât slava efemeră, venită dinspre oameni – de care ne lăsăm de multe ori îmbătați.
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Claudiu Apostu, fiind încadrat ca preot misionar al Protopopiatului Huși.