Duminică, 10 August 2025
Duminică, 10 august 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a sfințit biserica din localitatea Drăxeni, filie a Parohiei Corodești, Protopopiatul Bârlad. Lăcașul de cult, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, a primit ca ocrotitor și pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul.
După slujba de sfințire Ierarhul Hușilor a oficiat Sfânta Liturghie pe podiumul amenajat în apropierea bisericii.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Daniel Martin.
Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a adus în atenție atitudinea pe care Domnul Hristos a avut-o față de Petru în momentul în care acesta, speriat de furtună și valuri, risca să se afunde în apa mării:
«Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Matei 14, 30-31)
Fragmentul evanghelic ne vorbește despre umblarea pe mare a Domnului Hristos și comportamentul Sfântului Apostol Petru în momente de har, de încredințare dar și de teamă.
Nu cred că greșesc dacă voi spune că ne regăsim cu maximă pregnanță în modul său de a se comporta în situații de entuziasm și euforie dar și de frică, de teamă.
Noi Îi cerem întotdeauna lui Dumnezeu să ne dea un semn, să ne încredințeze, să ne facă părtași unei evidențe că El este prezent, că El lucrează în viața noastră, că-I putem simți în mod tainic dar foarte simțit, intervenția sa în viața noastră.
Apostolii se aflau pe corabie și la un moment dat s-a iscat o furtună foarte mare și în zare, au văzut pe cineva mergând pe mare. În mod firesc s-au gândit că nu poate fi decât o nălucă sau un duh nicidecum un om pentru că nu mai întâlniseră niciodată pe cineva care să sfideze legile fizice – să meargă cineva pe mare ca pe uscat. Frica Apostolilor s-a amplificat; fricii generate de furtună, de valurile mării, i s-a adăugat teama ca nu cumva cineva să fie în zare, vreo nălucă, vreun duh rău.
Domnul, văzându-i că ei s-au înspăimântat, le-a spus: „Îndrăzniți, Eu sunt! Nu vă temeți, stați liniștiți, calmați-vă! Ieșiți din această stare de agitație interioară!” Iar Petru, intervine așa cum am face și noi: „Doamne, dacă Tu ești, Te rog frumos să-mi poruncești să vin la Tine pe apă”. Și Domnul împlinește fără niciun fel de sincopă, dorința lui Petru și-i spune: „Vino!”
Petru are credință puternică. Dacă am fi fost în locul lui nu știu câți dintre noi am fi avut curajul să ne dăm jos din corabie și să mergem pe apă ca pe uscat pe temeiul încredințării chemării lui Dumnezeu. Poate că ne-am fi îndoit, ceea ce s-a și întâmplat cu Apostolul Petru. A avut curaj, un entuziasm extraordinar, o credință, o forță, care îl mâna să dea crezare acestei chemări a lui Dumnezeu-Omul Iisus Hristos de a călca pe apă ca pe uscat.
Din păcate, această credință frumoasă s-a diminuat, a scăzut din intensitate ei în momentul în care el nu mai avea privirea ațintită înspre Hristos ci înspre valurile mării. Acestea erau atât de copleșitoare încât în mintea Apostolului Petru s-a născut gândul de frică, că s-ar putea îneca. Și oricât de bun înotător ar fi fost – și presupunem că știa să înoate, pentru că îndeletnicirea de bază a Sfântului Apostol Petru era pescuitul – cu toate acestea, nu s-a bizuit pe forțele lui. Dimpotrivă, a simțit că se clatină totul sub picioarele lui; devine cu adevărat ceea ce este marea: nesiguranță.
Nu ai cum să mergi pe apă ca pe uscat chiar dacă înainte cu câteva clipite Domnul îl chemase și trăise experiența unei minuni extraordinare mai devreme.
Când a văzut valurile venind, a spus „Doamne scapă-mă!” Și acesta este momentul în care intervine Domnul. Evanghelistul Matei folosește adverbul de timp „îndată”, fără zăbavă. Așa lucrează Dumnezeu. Acest adverb de timp îl regăsim în multe pasaje evanghelice. Dumnezeu nu stă să ne dea o lecție de pedagogie, cum am face noi – o pedagogie malițioasă, răutăcioasă. Când greșește cineva noi îl avertizăm să fie atent că e posibil să procedeze într-un anume fel încât să nu iasă bine. Și dacă se adeverește ceea ce noi avertizasem, cu satisfacție începem o lecție de pedagogie răutăcioasă fără să căutăm să o ajutăm.
Domnul Hristos, îndată ce Petru I-a cerut „Doamne izbăvește-mă!”, „Scapă-mă de sub aceste valuri care sunt pe punctul de a mă înghiți și de a-mi pune în pericol viața”, îi spune „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” și atât. Fără să-i spună că a mers pe mare, că a fost martorul unei minuni, ca l-a făcut părtaș unei dorințe pe care el a cerut-o și că s-a împlinit, ca și cum nu ar fi fost subiectul unei astfel de minuni. Nimic din toate acestea.
Așa face Domnul cu fiecare dintre noi. Se comportă așa cum s-a comportat cu Apostolul Petru. Ne înțelege în momentele noastre de credință puternică dar și de îndoială, și ne vine în ajutor. Este important ca noi să-L strigăm, și să-L chemăm să vină să ne ajute. Știe El cum să vină să ne ajute.
Acest lucru îl învățăm și la nivelul vieții practice, să nu ținem lecții de moralină sau de pedagogie extinsă, răutăcioasă atunci când cineva greșește și are o slăbiciune și să o scoatem în evidență cu orice preț, arătându-i consecința unei vieți pe care acea persoană o trăiește, cu slăbiciunile și neputințele ei. Sigur că e nevoie ca acestea să fie conștientizate și probabil că Domnul de aceea i-a și spus lui Petru acel „puțin credinciosule!”, pentru a conștientiza că are un sâmbure de necredință, însă nicidecum pentru a-i reproșa această neputință. Dacă i-ar fi reproșat-o, ar fi ținut o lecție întreagă de morală și ar fi spus cele pe care deja le-am enunțat.
Preasfinția Sa i-a îndemnat pe cei prezenți să fie îngăduitori cu limitele celorlalți:
Domnul ne ajută să ne cunoaștem neputințele, dar tot El este Cel care ne ajută să le și depășim . Și noi ne încredințăm neputințele noastre oamenilor pe care noi îi iubim și în care credem pentru că știm că ei ne înțeleg. Omul care nu ne iubește va fi necruțător cu neputințele noastre și întotdeauna le va evidenția și le va pune în față și ne va aminti permanent că trăim o viață poate reprobabilă moral, tocmai pentru că suntem dominați de slăbiciuni.
Dumnezeu nu este așa. El vine și ne ajută în slăbiciunea pe care o avem; aceasta este de fapt iubirea adevărată și la nivelul vieții noastre personale. Un om, când ne iubește, găsește suficiente motive pentru a ne înțelege neputințele. Dacă nu iubește, nu va găsi niciun motiv . Dimpotrivă va căuta multe motive pentru a ni le pună mereu înainte, desigur, de care și noi suntem conștienți.
Așa este Domnul și ar trebui să învățăm acest lucru și să-l aplicăm și la nivelul vieții noastre personale. Nu este nimeni perfect și nimeni nu poate avea această aroganță luciferică de a spune că este perfect. Constatăm neputințele celor din jurul nostru și, desigur, să avem și capacitatea de a-i ajuta pe cei din jur, de a le înțelege neputințele pentru că un om înviază dintr-o stare de deznădejde mai ales când este înțeles.
Nu este nevoie să-i spunem că este în groapă pentru că el știe și poate că conștientizează mai acut decât ne putem da noi seama că el se află în groapă. Are nevoie ca noi să-i întindem mâna și să-l ridicăm din groapă fără să-i spunem că este acolo. Sigur, Dumnezeu Își permite să ne spună acest lucru cum i-a spus lui Petru, dar cu finețe și cu eleganță „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Atât. Și rămâne undeva în suspans întrebarea, nu se mai dezvoltă nimic. E greu să asumăm o astfel de abordare ca al Domnului Hristos.
Hristos niciodată nu pregetă, ci lucrează tainic în viața noastră, fără intermitențe, de aceea este folosit și adverbul de timp „îndată”. „Îndată” S-a aplecat și i-a întins mâna lui Petru când acela a spus „Doamne scapă-mă!” și l-a scos din acea incertitudine și nesiguranță că viața lui e pusă în pericol din pricina valurilor care se năpusteau asupra lui.
Să ne ajute Domnul să ne încredințăm iubirii Sale, iubire pe care să o transpunem și în raport cu semenii noștri. Să le înțelegem neputințele. Pr. Arsenie Papacioc are un cuvânt plastic: Dacă-l vezi pe om până la gât, în apă, nu-i mai băga și capul ținându-i lecții de morală. Scoate-l de acolo și salvează-i viața”!
La finalul Sfintei Liturghii, în semn de recunoștință Părintele Episcop Ignatie a oferit diplome de vrednicie părintelui paroh Daniel Martin și soției sale Irina-Vasilica, precum și celor care au sprijinit restaurarea lăcașului de cult.
Tot cu prilejul acestui popas în Parohia Corodești, Ierarhul Hușilor a oficiat și slujba de sfințire a bisericii ridicate în filia Chetrosu, ce a primit ca ocrotitor pe Sfântul Ierarh Spiridon.