Sâmbătă, 5 Aprilie 2025
Sâmbătă, 5 aprilie 2025, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Moreni, Protopopiatul Vaslui. Cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a oficiat și slujba tunderii în monahism pentru opt viețuitoare ale acestui așezământ monahal.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele arhimandrit Zaharia Curteanu, exarhul mănăstirilor din Episcopia Hușilor, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele arhimandrit Meletie Mercaș, duhovnicul mănăstirii.
În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce Domnul Hristos așteaptă ca noi să nu iubim nimic din lumea aceasta mai mult decât pe El:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37-38)
În cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii de astăzi, am săvârșit, conform rânduielii Bisericii noastre, slujba de tundere în monahism a opt viețuitoare ale acestei sfinte mănăstiri.
Este o slujbă cu o semnificație duhovnicească și teologică aparte. Esența mesajului slujbei tunderii în monahism constă în faptul că cel care se decide să Îl urmeze pe Hristos, Îi dăruiește întreaga sa existență, sinele său cel mai profund, Lui; îl pune în fața lui Dumnezeu. Așezarea în formă de cruce a celui sau a celei ce urmează să fie tuns sau tunsă în monahism tocmai acest lucru înseamnă. Monahul sau monahia, prin viața lor, nu fac altceva decât să se nevoiască ca tot ceea ce ține de existența lor să fie dăruit lui Dumnezeu.
Nu este un lucru foarte simplu și nici foarte la îndemână. Din nefericire, noi Îi dăruim atât de puțin lui Dumnezeu din timpul și din gândurile noastre, din simțirile noastre și o facem într-un mod foarte fragmentar și cu intermitențe.
În slujbele Bisericii noastre cerem, la finalul anumitor ectenii: „Pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Această cerere este împlinită în mod deplin dacă cineva își asumă cu maximă responsabilitate acest statut de monah, ca cel care își dăruiește viața lui Hristos trăind în rugăciune, smerenie foarte multă și-n această preocupare de a regăsi frumusețea lăuntrică a sufletului.
Poate v-ați întrebat de ce la slujba tunderii în monahism este făcută o promisiune sau o făgăduință a celui ce urmează să fie tuns în monahism, și anume că nu va iubi nimic mai mult din lumea aceasta, nici măcar pe cei apropiați, pe părinți, rudenii, frați și surori? Această promisiune are drept sorginte cuvântul din Sfânta Scriptură pe care l-am și pus drept motto al gândurilor pe care vreau să vi le împărtășesc.
Oare Dumnezeu – și îmi cer iertare de la El că spun acest lucru – este gelos pe noi? Vrea ca noi să-I dăruim totul și nu cumva să fie în concurență vreo formă de atașament a noastră în raport cu iubirea pe care trebuie să I-o dăruim lui Dumnezeu? Nimic din toate acestea. Dacă vom pune o asemenea întrebare vom trăda faptul că avem o mentalitate afectată de păcat. Doar noi oamenii gândim concurențial și în cheia unei gelozii când se pune problema de iubire. O iubire care are în spate gelozie sau preocuparea că poate cineva iubește mai mult o altă persoană decât ar trebui să te iubească pe tine, este o iubire care nu are în ea puritate, inocență. Este o iubire care vrea să posede, să stăpânească, să îl priveze pe cel de lângă noi de libertate.
Preasfinția Sa a arătat că adevărata dragoste nu are nimic concurențial în ea:
A iubi pe cineva înseamnă în primul rând a-i acorda libertate deplină , a nu fi preocupat pe cine și cât de mult iubește, a nu gândi concurențial, a nu căuta și specula momente care ni se par ca fiind unele în care nu ni s-ar acorda atenția pe care credem că o merităm. Aceasta este o iubire afectată de păcat și sunt convins că fiecare dintre noi am experimentat-o în viața noastră.
Iubirea pură, inocentă, este cea care nu se lasă în niciun fel afectată de vreo formă de concurență sau de gelozie . Este o iubire care știe doar să se dăruiască; sau o iubire care ne învață doar să ne dăruim fără vreo pretenție din partea celor din jurul nostru. E o nevoință grea, o mare încercare pentru noi. Cum să te dăruiești celui care nu-ți dăruiește nimic sau nu îți manifestă niciun fel de gest de iubire? Este dincolo de logica noastră omenească. Noi suntem obișnuiți să ne bucurăm și de o fărâmă de iubire din partea celor din jur. Nimic nu poate fi mai mângâietor pentru om decât faptul de a fi iubit.
Nichita Stănescu are un text foarte frumos în care spune că cel mai minunat lucru și visul oricărui pământean este acela de a fi iubit, restul este o afacere. Cred că așa este.
Ne bucurăm să fim iubiți, dar să nu avem niciodată pretenția de a fi iubiți. Este greu să facem distincția aceasta.
Pe Cruce, însuși Dumnezeu ne dezvăluie adevărata dragoste. El nu a avut pretenția de a fi iubit. Sigur că El Se bucură atunci când noi Îl iubim sau când manifestăm dragoste față de El, dar, în același timp, ura noastră, revolta noastră, nepăsarea noastră nu schimbă nimic în iubirea Lui – rămâne aceeași ca și cum noi L-am iubi. Este foarte greu de pătruns cu logica noastră, pentru că am avea tentația de a spune că dacă este totuna pentru Dumnezeu, dacă iubim sau urâm, atunci este foarte bine dacă ne revoltăm împotriva Lui sau dacă-L urâm.
Oricâte gânduri am avea noi, Dumnezeu nu-Și va schimba dragostea niciodată; va rămâne neclintit în dragostea Sa față de noi, respectându-ne libertatea. Vrem să ne revoltăm împotriva Lui? Va primi revolta noastră. Vrem să-L batjocorim, să-L ignorăm și să fim indiferenți? Va primi ignoranța și indiferența noastră. Îl calomniem, Îl disprețuim? Va primi disprețul și calomnia noastră. Nimic nu-L va schimba pe Dumnezeu din dragostea Sa, fiindcă El Însuși este dragostea ființială.
Noi oamenii ne luptăm pentru a avea în inima noastră dragoste și a o împărtăși celor din jurul nostru. Dumnezeu nu Se luptă pentru dragoste, El este dragoste. El nu are dragoste, El este însăși dragostea absolută.
Oare de ce Dumnezeu ne spune să nu iubim nimic din lumea aceasta mai mult decât pe El? Pentru că dragostea Lui este absolută, desăvârșită. Dacă noi avem drept izvor dragostea Lui, vom știi cum să-i iubim și pe cei din jur , pe tata și pe mama și pe frații și surorile noastre, pe prietenii noștri. Va fi o dragoste care va căuta mai întâi să se dăruiască, având drept temei dragostea fără pretenția de a fi iubiți.
Unul dintre părinții contemporani ai Bisericii noastre Ortodoxe, părintele Emilianós Simonopetritul spune că în „momentul în care omul are pretenția și caută cu orice preț să fie iubit, începe, de fapt, să fie singur”. Sunt convins că ați experimentat acest lucru.
Cu cât căutăm să împărtășim iubire, fără să așteptăm să o primim, o vom primi din belșug. Cu cât vom căuta egoist, posesiv, să fim în centrul atenției, și toți să ne dăruiască dragoste, vom începe să ne chinuim, pentru că egoismul aduce multă suferință.
Ierarhul Hușilor a arătat că dragostea îi dă putere omului să depășească toate imperfecțiunile celui iubit, iar lipsa dragostei dă amplitudine oricărui mic defect al celui de lângă noi:
Când un călugăr se dăruiește lui Hristos, nu trebuie să se interpună nimic din lumea aceasta între el și Dumnezeu. Trebuie să fie ca martirii care iubeau pe Dumnezeu cu întreaga lor ființă. Nimic nu putea să le distragă dăruirea lor față de Hristos; nici bogățiile, nici înțelepciunea, nici statutul lor social sau o altă persoană nu-i putea deturna pe martiri de la iubirea lor nețărmurită față de Dumnezeu.
Așa trăiește un călugăr, își dăruiește viața Lui, în mod integral, sinele său cel mai profund îl pune la picioarele lui Hristos. Dacă noi procedăm astfel, nu ne va mai afecta nici faptul că cineva ne disprețuiește sau nu ne respectă sau ne calomniază. Noi suntem ai lui Hristos și inima noastră este plină de iubirea pentru El.
Îmi veți spune că sună frumos teoretic, dar am să vă răspund că și practic este foarte real. Am trăit acest lucru fiecare dintre noi. Vă invit să faceți un mic recurs în memorie și să vă gândiți la un om pe care-l iubiți foarte mult și la care țineți foarte mult. Veți constata că acea persoană are și defecte, foarte multe cusururi, dar sunteți în stare să i le treceți cu vederea, să nu acordați prea mare atenție, să nu puneți preț pe ele, să nu le exploatați, să nu le scoateți în evidență. Dimpotrivă, avem această resursă inepuizabilă de a găsi întotdeauna circumstanțe atenuante pentru aceste cusururi sau defecte.
În schimb, dacă avem în minte o persoană pe care nu o simpatizăm, și nu ne este dragă, facem un efort să fim în preajma ei; toate defectele și orice fel de deficiență spirituală pe care o putem sesiza ni se pare atât de greu de înțeles și de depășit. Dimpotrivă, le exploatăm și le scoatem în evidență și atragem atenția.
De ce pentru omul pe care-l iubim găsim întotdeauna circumstanțe și înțelegere deplină, oricât de mult ne-ar greși, iar pentru cel pe care nu-l iubim și nu ne este drag, și cea mai mică greșeală a sa capătă o amplitudine și o amploare și ne deranjează foarte mult?
Răspunsul este unul foarte simplu. La omul pe care-l simțim că ne este drag, dragostea este cea care dă puterea de a depăși totul, de a merge în călătoria aceasta cu el, în îndreptarea lui. Dincolo, e un deficit de dragoste și de aceea ne este greu să înțelegem, să fim îngăduitori, toleranți, să avem o atitudine de bunătate față de o persoană care ne greșește.
Așa ne vrea Dumnezeu pe fiecare dintre noi, indiferent că suntem călugări sau călugărițe sau credincioși: să-I dăm dragostea noastră, să ne hrănim și să ne conectăm la dragostea lui Dumnezeu pentru că aceasta ne va învăța cu adevărat cum să ne comportăm față de cei din jurul nostru.
Doamne dă-ne dragostea Ta ca și noi să o putem împărtăși celor care fac parte din viața noastră și celor pe care poate nu reușim să-i simpatizăm și să-i primim cu îngăduință și cu foarte multă înțelegere!
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe monahul Mihail Mancaș, pe seama Mănăstirii „Prodromița”.
Preasfinția Sa a oficiat tunderea în monahism a 8 viețuitoare din obștea Mănăstirii Moreni: monahiile Parascheva Balan, Fanuria Crăciun, Macrina Busuioc, Lucia Busuioc, Alexandra Chiseliță, Chiriachi Gavriluță, Tecla Bărbuță și Ecaterina Duduman.