Joi, 17 Octombrie 2024
În dimineața zilei de joi, 17 octombrie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte părinții consilieri eparhiali și părinții protopopi, a săvârșit Sfânta Liturghie, la biserica Spitalului Județean de Urgență „Sfânta Chiriachi” din Vaslui.
Preoți din tot cuprinsul Episcopiei Hușilor au participat la slujbă și s-au împărtășit cu Sfintele Taine.
Sfânta Liturghie a prefațat conferința semestrială de toamnă, cu preoții din cele trei protopopiate (Huși, Vaslui și Bârlad) ale Eparhiei.
În cuvântul de învățătură din cadrul slujbei, Ierarhul Hușilor, pornind de la Cartea Profetului Osea, a arătat ce presupune fidelitatea față de Dumnezeu:
Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire pe unul dintre prorocii Vechiului Testament – Sfântul Proroc Osea. Se cunosc foarte puține detalii biografice despre acest profet. Din punct de vedere cronologic, poate fi încadrat între prorocii care au trăit în secolul al VIII-lea înainte de Hristos.
Mesajul central al Cărții Profetului Osea este gândirea relației dintre poporul lui Israel și Dumnezeu într-o cheie matrimonială. De fapt, nu este o temă nouă, însă Prorocul Osea îi dă o evidență și o pregnanță aparte. Prorocul Osea este cel care scoate la iveală necredincioșia și idolatria poporului lui Israel, ca o faptă de infidelitate față de Dumnezeu.
Această temă a fost preluată și în tradiția filocalică, a Părinților pustiei, care văd îndumnezeirea omului ca pe o nuntă sau logodnă. Pentru a accentua acest aspect matrimonial al unirii omului cu Dumnezeu, s-a făcut referire și la genul substantivului „suflet” care, în limba greacă, este feminin.
Sfântul Proroc Osea gândește relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu în cheia unei logodne, ale cărei puncte de referință sunt: credința, iubirea și cunoașterea.
De altfel, acest lucru poate fi văzut și constatat din viețile celor care sunt căsătoriți. Fără fidelitate, iubire și cunoaștere reciprocă, este imposibil să vorbim de o relație de iubire frumoasă dintre un soț și o soție și, implicit, în interiorul vieții de familie.
Cel mai mare deficit al nostru, atât la nivelul vieții familiale, cât și în relațiile noastre cu semenii, constă în faptul că nu mai manifestăm fidelitate , nu mai reușim să împărtășim dragoste unul față de celălalt, și nu mai facem efortul de a ne cunoaște mai profund, de a face o călătorie înspre sufletul celui de lângă noi.
Am devenit foarte superficiali și avem tendința de a fi, mai degrabă, trădători și infideli, ne lăsăm contaminați de ură și răutate și preferăm să trăim în ignoranță, Nu mai depunem efortul să vedem, întotdeauna, ce se află în spatele unor gesturi sau atitudini pe care le manifestă o anumită persoană, ca să le putem înțelege sensul.
Această atitudine de infidelitate, de lipsă de iubire și de ignoranță definește, de cele mai multe ori, și relațiile dintre noi.
Hristos însuși, în Evanghelia de la Matei, unde se vorbește despre vindecarea lunaticului, imediat după ce a coborât de pe Muntele Schimbării la Față, îi admonestează pe ucenicii Săi și pe toți cei prezenți, constatând neputința de a-l vindeca pe acest lunatic, cu următoarele cuvinte: «O, neam necredincios și îndărătnic! Până când vă voi răbda pe voi?».
Într-o traducere mai fidelă, în consonanță cu textul din limba greacă, pentru adjectivul „necredincios” este folosit cuvântul „adulterin”, care este mult mai profund și în mai deplină simfonie cu multe din cărțile profeților din Vechiul Testament, cu precădere în armonie cu conținutul Cărții Prorocului Osea.
Hristos pune diagnosticul de popor adulterin (infidel) – din punct de vedere al relației de iubire cu Dumnezeu -, pe seama necredinței apostolilor, pentru că ei nu au putut să scoată acel duh necurat din copilul lunatic. De aceea, Hristos le spune ucenicilor Săi și tuturor celor care erau de față, dar și nouă, că acest soi de draci nu iese decât numai cu post și cu multă rugăciune; și dacă am avea credință cât un grăunte de muștar, am spune muntelui acesta să se mute, și el se va muta.
Prin urmare, una dintre consecințele relației de infidelitate (de trădare) față de Dumnezeu, este necredința, superficialitatea și ignoranța . Un om profund credincios, care trăiește cu maximă intensitate iubirea față de Dumnezeu, și care depune efortul ascetic de a-L cunoaște pe Domnul, își consolidează atât de minunat relația sa cu El, și nimic nu-l poate clinti.
A fi credincios nu înseamnă doar adeziunea mentală la un anumit set de principii morale.
A fi credincios înseamnă a te încrede, la modul cât se poate de real, în Cel pe care Îl iubești.
Este ceva similar cu încrederea pe care un copil o are în părinții lui – în momentul în care simte că un pericol se năpustește asupra lui, impulsul pe care îl are este să alerge la unul dintre părinții lui, și, fiind deja în brațele acestuia, are un sentiment de siguranță, o încredere că nu i se întâmplă absolut nimic.
Dacă părintele, în situațiile de pericol pe care le trăiește și le resimte acel copilaș, îl abandonează, creează o traumă foarte mare pentru acel copil, care poate avea repercusiuni asupra ființei lui, și pe care nu o poate gestiona în mod adecvat.
Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât sentimentul de încredere, atunci când sunt luați în brațe de părinți, este mai puternic – numai pentru faptul că sunt luați în brațele unuia dintre părinți, ei deja se liniștesc, pentru că au încredere, iar această încredere le transmite un sentiment de siguranță. La fel, ar trebui să avem și noi acest sentiment de siguranță, ca o consecință frumoasă a încrederii pe care o avem în Dumnezeu.
Ar trebui să reflectăm și noi – atât preoții slujitori, cât și credincioșii – asupra mustrării pe care Prorocul Osea a făcut-o poporului lui Israel.
«Ascultați cuvântul Domnului, voi, copii ai lui Israel, că Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului, că nu mai este credință, nici iubire, nici cunoaștere de Dumnezeu în țară» (Osea 4, 1-2)
Textul asupra căruia am încercat să reflectăm, are o continuare, în care Prorocul Osea descrie acest diagnostic aplicat poporului lui Israel, care nu mai are nici credință, nici iubire, nici cunoaștere față de Dumnezeu:
«Toți jură strâmb, mint, ucid, fură și sunt desfrânați; săvârșesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge. Pentru aceasta țara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă» (Osea 4, 3-4)
Sigur că acest text reflectă situația din vremurile respective; poate noi nu trăim într-un context atât de degradat sau pesimist, din punct de vedere moral.
Dacă am face un procentaj al celor care își trădează iubirea și pe cei apropiați, vom constata că sunt mult mai mulți, decât cei care sunt fideli (credincioși) persoanei pe care o iubesc.
Fidelitatea nu se probează în vremurile de pace și înțelegere, ci mai ales în vremurile de război, când suntem într-un conflict cu cineva – atunci arătăm adevărata măsură a caracterului nostru, a fidelității pe care o avem față de o anumită persoană, care a făcut parte din ecuația cea mai profundă a vieții noastre.
Suntem în stare ca, în urma unui conflict sau a unei neînțelegeri, să trădăm absolut totul despre persoana care ne-a încredințat taina sufletului său, având încredere în noi. De aceea, există o vorbă care spune că prietenul nu la nevoie, ci mai ales la mișelie se cunoaște – ne dăm seama cât este de mișel, atunci când ne trădează.
Această abordare o avem și față de Dumnezeu. Îl trădăm pe Dumnezeu și credem că Îl fentăm. Încercăm să abordăm tot felul de tertipuri, în viața noastră duhovnicească, unele mai viclene decât altele, crezând că Îl putem păcăli pe Dumnezeu.
Cel mai mult, Dumnezeu iubește, la om, sinceritatea. De greșit, putem greși cu toții, însă Domnul așteaptă ca noi să fim sinceri. Așa cum putem constata în Evanghelii, niciun păcătos care s-a apropiat de Domnul nu a fost admonestat pentru că a păcătuit, nu i s-a ținut morală sau o predică pe această temă, ci doar a fost îndemnat să aibă grijă să nu mai păcătuiască; Domnul a apreciat întotdeauna sinceritatea sufletului acelui om.
Dacă ne gândim, Apostolul Toma a avut un curaj teribil, de a pune la îndoială adevărul Învierii. Era unul dintre cei doisprezece apostoli. Hristos ar fi putut să-i spună: „Cum îți permiți tu să contești adevărul Învierii? Nu-i crezi pe colegii tăi de apostolat, nici pe femeile mironosițe care au mers la mormânt și au văzut mormântul gol, iar îngerul le-a spus: «Nu-L mai căutați pe Cel viu între cei morți, pentru că El a înviat!». Cum poți să contești asemenea evidențe?”. Nimic dintr-o asemenea abordare.
Hristos îl ia pe Toma, în sinceritatea și deschiderea inimii lui – sinceritate care nu era și obrăznicie, așa cum credem noi de multe ori, că sinceritatea poate să îmbrace și hainele unei obrăznicii și îndrăzneli fără margini. Sinceritatea lui era ca o căutare lăuntrică a sufletului.
Ca dovadă a sincerității lui, Toma s-a dus în fața Domnului, iar El nu i-a reproșat absolut nimic, dimpotrivă – parcă a intrat în logica lui, și i-a spus: „Hai, Toma, și pune degetele tale în semnul cuielor și palma ta în coasta Mea, și vezi că Eu sunt!”. Iar Toma, dintr-odată, exclamă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.
Răsplata sincerității lui Toma a fost această întâlnire personală cu Hristos – Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, nu mai era o simplă poveste, un zvon despre care auzise de la apostoli sau de la femeile mironosițe, ci era o realitate intimă (personală), de aceea a și spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” – așa cum le spunem persoanelor pe care le iubim foarte mult. Le numim astfel nu pentru că am avea proprietate asupra acelui om, sau că am vrea să-l posedăm, ci pur și simplu este atât de adânc în inima noastră, încât îi spunem pe nume. Folosim acest pronume posesiv, pentru că persoana pe care o iubim este deja în inima noastră.
Dacă noi am avea credință autentică, neclintită – credință ca încredere în Dumnezeu –, iubire și strădania de a-L cunoaște, relația noastră cu El ar arăta minunat.
La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a amintit preoților din tot cuprinsul Eparhiei despre demersul împlinit, ca Spitalul Județean Vaslui să o asume ca ocrotitoare pe Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, cea care este, în același timp, și ocrotitoarea Episcopiei Hușilor:
Spitalul Județean Vaslui poartă numele Sfintei Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei Hușilor. Acest lucru a devenit posibil, prin demersul inițiat de Episcopia Hușilor, prin rugăciunile preoților și credincioșilor, și, desigur, prin bunăvoința autorităților județene, prin domnul președinte Ciprian Trifan.
Ne bucurăm că acum și spitalul nostru poartă numele unui sfânt, așa cum e cazul multor spitale, nu numai din țară, ci mai ales din străinătate. Cele mai multe spitale din țările Uniunii Europene poartă nume de sfinți.
Sunt foarte puțini cei care s-au împotrivit – și e foarte bine că s-au împotrivit, pentru că unanimitățile sunt discutabile – doar în comunism a existat o gândire unică; în democrație avem o gândire, în care putem fi diferiți și putem avea păreri convergente.
Nu putem extirpa spiritualitatea din istoria acestui județ. Unii au spus că, dând spitalului numele Sfintei Chiriachi, noi facem abstracție de istoria locului. De parcă spiritualitatea acestui județ nu face parte din istoria lui. O asemenea abordare este una marxistă – comuniștii nu aveau nevoie de reperele spirituale în istorie, scoteau tot ce înseamnă spiritualitate sau referințe morale.
Istoria acestui județ nu poate fi conceput fără spiritualitatea lui, fără Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, care ocrotește acest județ de peste 300 de ani. Nu ignorăm istoria, dimpotrivă, o punem în valoare.
De asemenea Preasfinția Sa i-a mulțumit doamnei Ana Smaranda Rinder, managerul spitalului, care a susținut demersul acesta și are deschidere față de proiectele Bisericii. În semn de recunoștință, i-a dăruit icoana cu ocrotitorii Catedralei Episcopale din Huși – Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfânta Chiriachi și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
În continuare, Părintele Episcop Ignatie a oferit Crucea „Episcop Grigorie Leu”, a Episcopiei Hușilor pr. prof. dr. Stelian Tofană, invitat pentru a susține conferința
„Biblia în misiunea preotului de astăzi”
, în cadrul ședinței semestriale cu preoții din Eparhie.