Şi dacă e ianuarie, şi dacă e o zi de 15, nu e nevoie să bată ramuri în geam, ca tot neamul românesc aminte să-şi aducă de Eminescu cel nepieritor. În şcoli suave glasuri vor recita din poeziile Luceafărului, în biblioteci şi centre culturale se vor derula simpozioane cu teme de dezbatere privitoare la viața şi opera eternului poet, pe scenele teatrelor actorii vor încerca să învie prietenia dintre Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Maiorescu, Veronica Micle. Va fi o zi bogată in activități şi manifestări culturale menite să omagieze o personalitate totală, completă, profundă.
Putem spune că ştim despre Eminescu totul: viața lui în cele mai mici amănunte, cărțile pe care le-a citit, potrivirile gândului său în paginile manuscriselor, ziarelor, actelor ce ni le-a lăsat, frumos redactate de mâna sa, căci să nu uităm, Eminescu a fost funcționar model(practicant la Tribunalul din Botoșani), sufleor si copist(Teatrul Național din Bucureşti), secretar în timpul consulatului lui Theodor Rosetti la Berlin, obișnuindu-se şi cunoscând colbul dosarelor. (Nu pot trece mai departe fără să subliniez legătura de sânge dintre Theodor şi Elena Cuza născută Rosetti, fără să remarc în ce mod neştiut de noi, vâltorile vieții aduc împreună oameni ce schimbă mersul istoric sau literar al unei națiuni, cum paşii acestor oameni au lăsat urme la propriu şi la figurat pe ulițele urbei noastre.) Să ne amintim de Eminescu bibliotecar ce a știut îngriji tezaurul documentar organizându-l pe baze moderne, sporindu-l numeric şi valoric prin achiziția de tipărituri rare atât din funcția de director cât şi din poziția de ajutor de bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi. Să ni-l imaginăm profesor de geografie, statistică dar mai ales de logică şi germană, predând riguros după a sa metodă şi programă, ascultând şi notându-şi zilnic cu severitate elevii Institutului Academic din Iași. „Suprasolicitați”, aceştia au ales calea grevei, absentând în grup doar la orele sale, baricadându-se în sala de gimnastică, refuzând negocierile inițiate de directorul I. M. Melik, fapt ce a dus la demisia forțată fără a se aprecia că în decurs de câteva luni ciracii deveniseră germanişti desăvârșiți.
Să ne amintim că după un asemenea eşec în ale pedagogiei la catedră, pentru a se intreține primeşte postul de revizor pentru județele Iași si Vaslui începând cu data de 1 iulie 1875 beneficiind în acest sens de sprijinul lui Maiorescu căruia îi mulțumeşte pentru posibilitatea de a intra în contact cu populația rurală, singura ce îl interesa îndeosebi”. Îşi va lua rolul în serios, se va aşeza la lucru cu străşnicie, cu clarviziune pedagogică şi socială , cu mult spirit administrativ, încât se poate spune că perioada aceasta de revizorat asigurată de Eminescu, „reprezintă în istoria învățământului românesc rural de dinainte de Haret, cel mai ridicat nivel al conştiinței culturale naționale”, după cum nota G. Călinescu în a sa carte „Viața şi opera lui Mihai Eminescu”. Încă din primul ceas al instalării sale în postul de controlor al şcoalelor, mai exact în perioada 20 iulie-30 august, organizează consfătuirile cadrelor didactice la care au participat doar 24 de inși din 54, ceea ce noul revizor va consemna cu asprime într-un raport oficial. Încă din august va porni pe drumuri de țară în trăsură sau căruță, vizitând şcoalele din județul nostru spre a putea oferi detalii concrete despre starea de fapt a învățământului românesc ce se dorea a se reorganiza în acei ani. Inspectează 19 comune şi 55 de cotune, iar ceea ce a găsit în teritoriu nu i-a adus bucurii sau satisfacții, impresia generală a fost una rea, chiar dezastruoasă. „Cotuna Muntenii de Jos a fost bântuită de vărsatul negru şi de anghină difterică, încât au rămas doar trei copii, care după lege ar putea fi obligați să frecventeze școala”. La Mânjeşti găseşte un singur știutor de carte, la Dumești învățătorul era suferind de epilepsie şi asuprit de primar, la Zăpodeni găsește o școală neîncăpătoare, iar cea noua şade neterminată deoarece ”Comitetul permanent al județului Vaslui a șters din bugetul comunei cei 300 de lei meniți pentru săvârșirea localului de şcoală”.
La Perieni „moş părintele era dus la Bălteni pentru o înmormântare” lăsând elevii în grija unui şcolar mai răsărit. Ajunge şi la Rediu, Brodoc, Bălteni, Rafaila, Deleşti dând instrucțiuni sau mustrări, recomandând sau permutând pe învățători.
În primele patru luni de revizorat colindând exclusiv județul nostru, din iulie până în octombrie 1875, Eminescu scrie cam 300 de rapoarte, face inspecții fără încetare, conduce conferințele învățătorilor, întocmeşte referate temeinice asupra acestor conferințe. Rapoartele sale sunt însoțite de zeci de anexe statistice, toate scrise într-o formă impecabilă, adevărate mărgăritare de gândire şi îndrumare. A exercitat munca aceasta de revizor şcolar cu multă pasiune, meticulozitate, dăruire, răbdare îndeplinind nu numai munca de control ci şi activități specifice de secretariat, mărturisind că ”nu ştie din ce articol al legii instrucțiunii s-ar putea deduce regula că revizorul care împreunează toate activitățile unei cancelarii într-o singură persoană, fiind curier, copist, registrator, administrator, examinator, trebuie să fie veşnic în călătorie ”. Dacă mai adăugăm şi activitatea sa de scriitor din această epocă şi deasemeni, participarea în septembrie la serbările inaugurării Universității bucovinene, când poetul a fost la Cernăuți, poate şi la Suceava, Botoşani şi Ipoteştii dragi, înțelegem la ce volum de muncă titanic şi istovitor s-a supus tânărul de numai 25 de ani. Şi cu toate aceste deplasări şi osteneli, el face o mulțime de inspecții şcolare, scrie într-o formă admirabilă, neîntrecută de nimeni până astăzi, mai bine de 70 de rapoarte pe lună. Ce valoare patrimonială se ascunde încă provincialul nostru Vaslui pe dealurile lui răsfirate pe dealuri şi coline! Câte originale rapoarte scrise de mâna lui Eminescu mai zac necunoscute prin registrele cătunelor de odinioară!
Poetul şi-a pus probleme, s-a frământat, a fost realmente devorat de întrebări şi a dorit să găsească soluții pentru îmbunătățirea bazei materiale didactice dar şi a veniturilor destinate şcolilor şi dascălilor. Într-o adresă din 1875 către prefectul de Vaslui, revizorul şcolar Eminescu intervine fără ocolişuri: „Rog să binevoiți a pune în vedere onor Comitetului permanent să controleze prevederile bugetare ale comunelor pe anul 1876 şi să li se impuie o donațiune suficientă pentru şcoală şi învățator, căci până acuma constat cu durere că pe alocurea, toată suma prevăzută în bugetele comunale pentru întreținerea şcoliii şi a învățătorului întreceau a treia parte din leafa primarului. ”
Revenea cu un raport în 16 noiembrie 1875: „ Domnule prefect, învățătorii rurali mai buni, ar trebui să simtă întotdeauna că ochiul administrației județene e îndreptat asupra lor şi a ştiințelor lor, de aceea, trebuie ca prevederile bugetare comunale să le creeze mijloace materiale suficiente, pentru ca ei să se poată îngriji în deplină linişte de îndatoririle lor”
Din raportul din 15 decembrie al aceluiaşi 1875, către acelaşi prefect răzbate tonul imperativ, ultimativ: „Vă fac atent, domnule prefect, că, salariele de la stat se plătesc o dată la trilunie şi că prin urmare, dacă comuna nu avansează nimic învățătorului, acesta e neapărat redus a muri de foame.”
Inspecțiile vizând şcolile săteşti i-au oferit lui Eminescu şansa să cunoască adevărata stare socială a țăranilor(sărăcie, umilință, mizerie), să vadă abuzurile arendaşilor şi a funcționarilor administrativi. A avut posibilitatea prin natura serviciului său să strângă material sociologic ce ar fi putut constitui punct de plecare în conceperea şi realizarea unei opere sociologice de amploare (fapt subliniat de G. Călinescu). Dar în condițiile anilor 1875-1876 a rămas doar material găzduit în pagini de jurnal şi simplă informare în cadrul vreunei conferințe didactice. A crezut multă vreme, că aceste constatări transformate în propagandă satirică în teatru, ar reuşi să îndrepte aceste tare ale societătii, mărturie fiind idei răzlețe ale unei comedii „Gogu-tatii” însemnate în fugă pe margini de imprimate ale prefecturii județului Vaslui. Iată cum în febra creației, pe orice capăt de hârtie era notată o impresie, un gând, o trăsătură de caracter potrivită vreunui personaj inspirat de realitatea rural vasluiană.
În primăvara lui 1876 Eminescu începe o nouă serie de inspecții în zona Vasluiului. Vrând-nevrând, gândul nostru caută locuri şi clădiri pe care Eminescu le-ar fi putut vedea atunci. La vremea aceea existau în peisajul urbanistic casa Mavrocordat şi casa Ghica, iar undeva, prin preajmă şcoala de fete abia înființată. Se ridica semeață biserica Sfântul Ioan Botezătorul şi erau vizibile probabil ruinele curților domneşti ctitorite de Ştefan cel Mare. La 1875 se tipărea aici „Expunerea situației din județul Vaslui”, şi poate că revizorul nostru să fi publicat ceva în acel jurnal local. La 26 aprilie inspecta aşadar şcolile urbane vasluiene şi semnala că la şcoala de fete, directoarea ocupase cu propria locuință şase din cele opt camere. Raportul întocmit la data de 1 mai 1876, evidențiază o serie de neajunsuri în activitatea de profesor al d-nei Sion, reflectate în „frecvența neregulată a elevilor, predarea mecanică a gramaticii, necunoaşterea regulilor limbii române, pronunție incorectă”. La altă şcoală, mai precis Şcoala privată israelito-română, după cum ne informează Cronica Vasluiului, severul revizor semnalează laudativ predarea limbii române şi a limbii germane. La şcoala de băieți, condusă de profesor Hrisoscoleu, constată „un mers regulat de dezvoltare” şi apreciază metoda de predare a directorului, iar pentru „celelalte clase conduse, nu poate atât de metodic, dar totuşi cu destulă aptitudine şi siguranță”, se prevăd rezultate satisfăcătoare. Se simte dator să ia apărarea unui institutor de la şcoala de băieți, care, suferind de o boală de nervi, era gata de a fi concediat. Constatând că boala îi reduce vădit capacitatea de a preda, Eminescu se adresează ministrului de resort, prezentând cazul şi înaintând rugămintea ca „punerea în neactivitate să se întâmple în condițiile cele mai bune” pentru N. Corvin, mai ales că acesta era un cadru didactic apreciat de director şi elevi.
Activitatea de revizor şcolar se încheie la data de 3 iunie 1876, dar nu înainte de a fi acuzat că nu-şi îndeplineşte atribuțiile, fiind nevoit să explice reprezentanților ministerului că încărcătura şi diversitatea activităților era peste puterile omeneşti ale oricărui inspector şcolar de la aceea vreme. Pierduse sprijinul lui Maiorescu căci scena politică se învârtea. Dar oriunde l-au purtat paşii şi ce alte posturi va fi ocupat a dorit să instaureze o ordine morală şi intelectuală superioară, pentru că niciodată n-a dorit nimic pentru sine, ci , cu sinceritate şi obidă, a spus adevărurile cele mai grave despre stări de lucruri şi instituții. A fost mai mult decât conştiincios, meticulos şi metodic, în biblioteci pe care voia să le înzestreze cum se cuvine, în şcoli pe care ar fi dorit să funcționeze spre binele şi luminarea neamului.
Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Post navigation
Related Posts
Vremea se va încălzi la nivelul întregii ţări începând de luni, astfel încât valorile termice se vor situa peste cele…
Pompierii militari bârlădeni au intervenit cu o autospecială de stingere cu apă și spumă, pentru limitarea și lichidarea unui incendiu…
Berbec (21 martie – 19 aprilie) În 2025, Berbecii vor simți o revigorare a energiei și a dorinței de a…
Sursa: http://actualvs.ro/2025/01/15/popasuri-vasluiene-in-timpul-revizoratului-lui-eminescu/