Sunt multe adaptări cinematografice dupăromanul „Frankenstein”de Mary Shelley (1818), dar versiunea care a rezistat timpului și a cimentat, practic, în conștiința publică și în cultura pop imaginea celebrului monstru este cea din anul 1931, cu șuruburi în gât și cu craniul plat, interpretat de Boris Karloff și în regia lui James Whale. Precum în cazul Dracula șiNosferatu, e greu să concurezi cu o asemenea interpretare artistică emblematică, iar copierea nu e o opțiune, deoarece creatura hollywoodiană din 1931 a fost și încă este proprietatea intelectuală a Universal Pictures, timp de 95 de ani – mai exact, până la 1 ianuarie 2027, după care va intra în domeniul public în SUA. Ne putem întreba, așadar: dacă nu mai avea de așteptat decât doi ani, de ce s-a grăbit Netflix cu cea de-a ț-șpea adaptare, oferindu-ne un monstru complet diferit – din punct de vedere fizic – de varianta ce poate fi considerată „clasică”? Asta în condițiile în care s-a vrut, desigur, un film memorabil, și nu doar unul de umplutură, ca toate celelalte existente. Răspunsul e simplu, asul în mânecă având un singur nume:Guillermo del Toro.
Marea majoritate a cinefililor sunt de acord irevocabil: opera „Frankenstein” îl aștepta parcă timp de două secole pe del Toro să o transpună pe marele ecran, niciun alt regizor contemporan nefiind potrivit cu adevărat pentru această sarcină. Pentru Guillermo a fost realmente un „dream job”. A spus-o chiar el, de vreo 30 de ani se pregătește pentru acest film, dar ca în cazul oricărui proiect de suflet cu adevărat remarcabil, avea temerile sale, că o s-o dea în bară, că nu se va ridica la nivelul așteptărilor – în primul rând: la nivelul propriilor așteptări. Cu o carieră în cinematografie de peste 30 de ani și 3 premii Oscar câștigate însă(două pentru „The Shape of Water” – pentru film și regie; și unul pentru animația „Pinocchio”) , vorba aceea,putem deja discuta.
Foto: Netflix, Flasz on Film
Și nu dezamăgește. Chiar din contră, așa cum a și intenționat del Toro, versiunea sa reușește să surprindă spiritul cărții originale și este un real exemplu de„Prometeu modern” , așa cum, de altfel, a intenționat și autoarea, titlul complet al romanului fiind„Frankenstein; or, The Modern Prometheus” . Paralela este evidentă: asemenea titanului din mitologia greacă, Prometeu, care fură focul zeilor ca să îl dea oamenilor și este pedepsit crunt, savantul Victor Frankenstein aduce oamenilor puterea de a crea viață și plătește prețul pentru o asemenea îndrăzneală neortodoxă.
Aici e și cheia diferenței substanțiale între multiplele adaptări cinematografice, inclusiv filmul clasic din 1931, și cea a lui Guillermo del Toro, respectiv romanul-sursă: vechile filme hollywoodiene s-au concentrat aproape exclusiv pe fascinantul monstru mort-viu, deși personajul principal este, de fapt, savantul Victor Frankenstein –, monstrul neavând un nume, în afară de apelative drăgăstoase precum „creatură”, „ființă”, „fiară” sau chiar „monstru”. Tocmai de aici vine și confuzia milenară crasă în pop culture: mulți au crezut și cred că monstrul este cel care se numește Frankenstein, prostia fiind perpetuată chiar de Universal Pictures, cu continuarea numită „Bride of Frankenstein” (1935) –numele fiind deja o referire directă la creatură , tot în regia lui James Whale și tot cu Karloff în rol principal.
Dincolo de tonul gotic-melancolic, temele cheie ale romanului original și ale filmului Netflix sunt mai degrabă filosofic-romantice, accentul fiind pe dimensiunea tragică și existențială. Povestea nu e nicidecum un horror de popcorn, ci una despre limitele monstruoase ale curiozității științifice, aduse în extremă până la joaca de-a Dumnezeu, într-o confruntare directă cu probleme umaniste precum identitatea, respingerea socială și singurătatea, și, nu în ultimul rând, inocența primară, cu toate sensibilitățile ce decurg de aici: dorința de apartenență și nevoia de afecțiune părintească.
Foto: Netflix, Rotten Tomatoes
Desigur, în ziua de azi putem contesta această demonizare barocă a științei, dar având în vedere că avem de-a face cu o poveste care aparține mai degrabă registrului mitologic decât celui realist, o supraanaliză filosofică devine oarecum redundantă. Deși Guillermo del Toro nu ignoră nici aceste mesaje subliminale ale cărții, nimerește tonul potrivit cu filmul său pentru că atinge, mai degrabă, multiplele coarde sensibile ale poveștii, în primul rând agonia creaturii și, în al doilea rând, strașnicele complexe paterne, subliniate cu roșu în secvențele-cheie finale, reconcilierea emoțională în care creatura și creatorul se adresează unul altuia, în lacrimile-șiroaie ale publicului Netflix & chill, cu „tată” și „fiu”.
Din acest punct de vedere, „Frankenstein” cade înapoi în problematica originală, și anume întrebarea dacă, totuși, personajul principal este creatorul sau creatura. E drept că monstrul are arcul de dezvoltare cel mai bine definit, este personajul care trece printr-o transformare radicală, învață despre sine, despre oameni și despre lume, suferă, devine violent din disperare și este în căutarea ancestrală a rostului în viață, dar ca să n-o mai lungesc, Premiile Oscar elimină dilema: deși Oscar Isaac (Victor Frankenstein) nu este nominalizat în nicio categorie, Jacob Elordi – în rolul creaturii – are o nominalizare, de altfel binemeritată, pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – un mare lucru, având în vedere că e greu să surclasezi imaginea hollywoodiană clasică a personajului, vechi de aproape un secol, cum spuneam la început.
Foto: Netflix, Men’s Journal
Filmul reflectă destul de fidel structura narativă a cărții, cu două perspective majore: povestea lui Victor Frankenstein, urmată de povestea din punctul de vedere al creaturii. Până și perspectiva căpitanului rătăcit în Polul Nord de la începutul filmului și al romanului este păstrată, deși într-o formă redusă în film: în roman, scrisorile căpitanului Walton (numit Anderson în film) reprezintă povestea-cadru, care încapsulează celelalte povești, în timp ce în film, acțiunea în jurul și pe bordul navei asigură numai introducerea, interludiul și încheierea, poveștile celor doi,„Part I: Victor’s Tale” și„Part II: The Creature’s Tale” , fiind delimitate mult mai clar decât în roman.
Partea vizuală, scenografică și de recuzită (costume, machiaj) este însă adevărata „atingere magică” recognoscibilă a lui del Toro, o lume imagistică gotic-romantică, cu o opulență, evidențiată magistral printr-o gamă cromatică verzui-întunecoasă, ca de o canalizare infectă – creionând peisajul dement și necurat al savantului; prin tonalități reci, gri-albăstrui în povestea tristă și angoasantă a creaturii, dar și raze de lumină (și de speranță) gălbui, prin care se intenționează umanizarea monstrului. Nu în ultimul rând, pe alocuri mai apar și „pete” roșii proeminente, simbolizând aici partea sanguină, feminină și maternă a poveștii, respectiv coșmarul savantului Victor Frankenstein: afecțiunea pentru creatură.
Foto: Ken Woroner / Netflix, Decider.com Foto: Netflix, Vogue
Am mai scris despre amprenta coloristică neo-noir a lui del Toro și încronica filmului „Nightmare Alley”, nu mai intru în detalii suplimentare, și tot atunci am anticipat ceea ce pe atunci încă nu părea o caracteristică și un atu vrăjitor atât de pronunțat– sau, aș putea spune, verde pe față – în filmele sale, și anume puterea emoțională bazată masiv pedaddy issues. Cum spuneamși aici, în schimb, asta e doar o simplă observație, nu vreau să dau de înțeles că ar fi neapărat o problemă pe plan artistic.
Foto: Netflix, thequotorium
În ceea ce privește șansele la Oscar, e deja o altă discuție, o discuție în caredevine chiar cuvântul de ordin… problema având un singur nume:– nominalizat în toate categoriile în care e nominalizat și „Frankenstein”, cu excepția scenariului adaptat, dar e o bătălie mare și acolo, cu„One Battle After Another”și„Hamnet”. Și ghiciți ce va avea trecere când analizăm aceste filme din punct de vedere tematic redus la esență: o comedie neagră cu vampiri afro-americani, o comedie-thriller politic cu revoluționari și refugiați hispanici, o dramă cu familia lui Shakespeare sau povestea lacrimogenă a unui monstru?
Nota autorului:
Explicația notelor:
Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei1 stea – Prost2 stele – Slab3 stele – MEH… treacă-meargă4 stele – Destul de bun5 stele – Bun6 stele – Foarte bun7 stele – Capodoperă
Citește și:
Sursa: https://specialarad.ro/oscar-special-2026-frankenstein-monstru-poveste/