Drumul lui Labiș în literatură este așa cum i-a fost și scurta viață: implacabil, cu etape desenate foarte lucid. Fiindcă viitorul lui avea să fie atât de scurt, toate procesele poetice s-au desfășurat pentru el cu o accelerare uimitoare. Să conduci un cenaclu la 13 ani, să participi la o consfătuire scriitoricească la 15, să debutezi la aceeași vârstă, apoi, la 16, să fii căutat de marile reviste ale țării, să devorezi în mai multe limbi străine – poezie, proză, filozofie, să fii laureat pe țară al primului concurs literar postbelic, să întreții la aceeași vârstă dialoguri intelectuale cu marii maeștri ai condeiului, să primești laude aproape unanime, să scrii o poezie nouă și să crezi nedezmințit în ea, să faci toate astea între 15 și 21 de ani, înseamnă să te numești Labiș și să rămâi nemuritor în istoria Literaturii române.
Autorul sensibilei poezii „Moartea căprioarei” a zărit lumina zilei, întocmai ca Mihai Eminescu, în nordul păduros al Moldovei, într-un început de decembrie, în casa învățătorilor Ana-Profira și Eugen Labiș. Primii ani de viață stau sub semnul cunoașterii realității înconjurătoare și al pătrunderii în lumea fascinantă a basmului. A receptat cu o aviditate uluitoare natura Moldovei, la o vârstă neînchipuit de fragedă, spre care va reveni nostalgic, ca spre un paradis pierdut. Codrul și muntele i-au transmis impresiile din care s-a hrănit poezia lui. Din Mălinii Sucevei (cătunul Poiana Mărului) vine desigur prospețimea înviorătoare a cuvântului său.
A început școala în satul natal, ca elev al mamei sale, care nu-l răsfăța deloc la orele de curs. Părinții și rudele apropiate au observat patima pentru lectură și timpuria înclinație a lui Nicolae către desen, dar și atracția către spectacol și scenă. Gustul pentru spectacol îl va însoți perpetuu, manifestat atât prin elaborarea unor piese de teatru, cât și printr-un inconformism juvenil.
În timpul celui de-al Doilea Război mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăiești, lângă Câmpulung-Muscel, unde Nicolae urmează clasa a III-a. În luna mai 1945, întreaga familie a revenit la Mălini, ridicând o locuință nouă, deoarece peste sat trecuse, pustiitor, războiul. Seceta și războiul, obsesia foamei și lupta pentru supraviețuirea biologică, sărăcia și copilăria fără copilărie vor constitui o serie de motive temeinice ale operei viitorului poet.
În toamna anului 1946 părinții îl înscriu la Liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni. Având o situație materială modestă, a beneficiat de o bursă în tot timpul școlii. Disciplinat, de o rară politețe, însetat de cunoștințe, s-a remarcat repede, oferind de la început promisiunea unui elev eminent. Îmbină armonios străduințele pentru toate disciplinele, scrie poezii, organizează șezători literare, îi place să apară în public ca recitator, participă la concursul pe țară de limba și literatura română, obținând premiul I.
În noiembrie 1950, a fost invitat la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova, ținută la Iași. Având convingerea că se află în fața unui viitor scriitor, filiala din Iași a Uniunii Scriitorilor îi încredințează responsabilitatea conducerii cenaclului literar din capitala Moldovei. Sfătuit de criticul literar Constantin Ciopraga, părăsește liceul din Fălticeni pentru a-și continua studiile în orașul umbrelor ilustre, ca elev al liceului „Mihail Sadoveanu”. Un an mai târziu are loc adevăratul său debut literar în revista „Viața românească” cu poezia Gazetă de stradă. De acum încolo Nicolae Labiș își va consuma existența cu o intensitate sporită.
Din toamna anului 1955, va fi trimis la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, care-l prețuiau, precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Va lucra în redacțiile revistelor „Contemporanul” și „Gazeta literară”, iar poezia sa va fi implicată în toate evenimentele importante ale epocii. Se înscrie apoi la facultatea de filologie a Universității din București, pe care o abandonează după un semestru, dăruindu-se unei extrem de laborioase activități literare.
În această perioadă se cristalizează personalitatea viitorului poet și se conturează tot mai pregnant imaginea unui scriitor original, deosebit de înzestrat. Poseda pe lângă un talent profund și o imensă inteligență artistică, adică tocmai condiția unei dezvoltări poetice atotcuprinzătoare, prevestind vastități în poezia noastră contemporană.
Viața și opera lui Nicolae Labiș sunt inseparabile. Destinul lui a fulgerat scurt în poezia noastră. Însetat de pace, de acțiune rodnică, de fericire, a abordat toate temele poeziei. Prin viziunea sa creatoare, unitară, originală, prin varietatea și frumusețea expresivă a formelor poetice, a lăsat în urmă o poezie genială.
Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului, pe care a transpus-o prin talentul înnăscut în versurile atât de apreciate. Profunzime, intuiție, clarviziune și o uluitoare precizie de a extrage posibilități lirice din episoade de viață obișnuite, trecându-le prin focul intens al trăirilor, acestea sunt poeziile lui Nicolae Labiș.
Opera sa însumează câteva volume și precum vinul bun, la trecerea vremii, trădează mereu alte virtuți. Constatăm, cu uimire, că în toate versurile lui cuvintele se alăturau și se așezau în locul lor, stabilit pe vecie. Meritul său cel mai mare este că a întinerit poezia, prin el realizându-se un înalt salt calitativ în lirica românească.
Nicolae Labiș era un spirit tânăr, rebel, nesupus unor reguli și acestea se pot lesne observa în majoritatea versurilor sale. A ridicat la puterea revoluției lirice o epocă a șabloanelor propagandistice și a schimbat paradigma asemenea puținilor poeți români ai secolului XX. A simțit cum politicul sugrumă literatura și a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertății și reînnoirii. Înscrie în poezia politică a vremii una din paginile cele mai adevărate și răscolitoare. A reușit, în scurta sa existență, să se impună ca lider al epocii sale, dar și ca un deschizător de drumuri.
A fost nu numai un poet al țării, naturii, tradiției, al primelor iubiri și al timpului revoluționar prin care a trecut, a fost o conștiință. Entuziasmul lui nu este convențional sau facil. Ar vrea să zguduie lumea din inerție și, pentru a pregăti viitorul împreună cu alții, înțelege că trebuie să se socotească, mai întâi cu sine însuși. Mărturia luptelor lui intime este de un patetism extraordinar.
Numai că geniile sunt oameni printre care se lasă umbra harului, ceva mai nemiloasă. Din bogăția talentului său ne-au rămas doar unele podoabe de aur, care vor înfrunta timpul. A sfârșit în chip neașteptat, tocmai la vârsta când începea adevărata „organizare a liniilor pure”.
A ne gândi acum unde ar fi putut să ducă drumul lui Labiș, abia început, înseamnă a simți ce incomensurabilă știrbire a suferit profilul poeziei românești. Doar că destinul a avut alte planuri cu el și l-a făcut nemuritor. Labiș e al tuturor și va rămâne totdeauna în zbor și dincolo de uitare.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Nicolae Labiș. Ion Bălu. București: Albatros, 1982. Nicolae Labiș: album memorial. București: Secolul XX, [s.n.]. Nicolae Labiș în amintirile contemporanilor. Selecție texte, prefaţă şi itinerar biografic de Daniel Corbu. Iaşi: Princeps Edit, 2011. Nicolae Labiş: monografie. Florentin Popescu. București: Vestala, 2006.