De către
30 noiembrie 2023
Această mare sărbătoare este ultima din toamnă, cea de Sfântul Andrei fiind prezentată ca un „cap de iarnă”. Despre Sfântul Andrei spun legendele că ar fi fost trimis în „tărâmurile lupilor”, în misiunea de creştinare, unde a fost însoţit şi călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.
Legenda Lupului alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzător de asemănătoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta îşi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă, Apollo se retrăgea în misterioasă ţară a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestora denumit şi Lycantropul, Lupul Alb, divinitate respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri drept protector şi salvator în clipe de cumpănă. El ar fi avut darul de a vindeca răni şi prin rugăciuni „de a lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni şi vitele lor. Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, ar fi fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.
Vechile legende spun că un preot al lui Zamolxe a renunţat de bunăvoie şi pentru totdeauna la înfăţişarea de om în favoarea celei mai temută şi mai respectată fiară a Daciei, într-un lup, un Lup Alb, mare şi puternic, dându-i menirea să adune toţi lupii din codri pentru apărarea tărâmului.
În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el şi să îl considere conducătorul lor. Astfel, ori de câte ori dacii se aflau în primejdie, lupii le săreau în ajutor. Urletul Marelui Lup Alb era de ajuns şi de oriunde ar fi fost, lupii se adunau în haită să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Lupul Alb însă era şi judecătorul lor, pedepsind laşii şi trădătorii. Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat. Războinicii neînfricaţi se identificau cu acesta, numindu-se ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor.
Cu toată vigilenţa geto-dacilor, a lupilor şi a Marelui Lup Alb, romanii, sădind în inima laşilor sămânţa neîncrederii faţă de Marele Zeu, reuşesc totuşi să se infiltreze în rândurile lor. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinşi de frică încep să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieţii lor.
Lupii, câţi au mai scăpat se retrag în inima munţilor spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zamolxe se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în suflet cum geto-dacii sunt înfrânţi de romani din cauza trădării.
Lupul, datorită ferocităţii lui şi a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat în sud-estul Europei. Strămoşii noştri, dacii şi daco-romanii au făcut din acest animal un adevărat cult magico-mitologic din care s-au mai păstrat până la mijlocul secolului trecut unele reminiscenţe etnografice şi folclorice.
Despre vestitul steag al dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, nu e doar un simbol din regnul animal, ci însăşi esenţa religiei noastre strămoşeşti. Apariţia lui strălucitoare semăna panică şi groază printre duşmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. Purtat de stegar în goana calului, aerul care pătrundea prin gura larg deschisă a lupului scotea sunete şuierătoare, însoţite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptătorii purtau pe faţă măşti de lup sau de urs înspăimântându-i pe duşmani cu strigăte îngrozitoare.
Noaptea de 29-30 noiembrie, este într-un fel echivalentul autohton arhaic al nopţii de Halloween fiind concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor. Acum spiritele ies în lume, lupii vorbesc cu grai omenesc şi spun lucruri îngrozitoare, iar cei care vor fi atacaţi în această noapte se vor transforma în vârcolaci. Calendarul păgân ascuns strategic în spatele celui creştin consemnează multe zile ale lupilor, una dintre ele fiind şi Sf. Andrei. Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populaţiei precreştine au fost înglobate în noua religie. Astfel unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sf. Andrei este momentul în care se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului. Fie că sunt oameni (strigoii vii sau cei morţi), fie că sunt animale (lupi), ei găsesc ecou în tulburările atmosferice ale anotimpului care şi-a intrat deja în atribuţii. Frământările viscolului şi şuierăturile crivăţului au fost asociate adesea cu sufletele neliniştite ale morţilor necuraţi, care acum capătă putere şi acţionează nestingheriţi pe pământ. Ca şi ajunul Sf. Vasile sau al Sf. Gheorghe, este unul din momentele propice desfăşurării de practici magice cu caracter oracular.
În noaptea Sf. Andrei, care este totodată şi prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, se înnoieşte timpul, moare haosul şi se naşte armonia din om şi din univers, ce e înăuntru, e şi în afară. Acum, puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune că ar fi cea în care duhurile malefice numite în tradiţia populară strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului şi sosesc printre oameni să le facă rău. Acum datorită transparenţei graniţelor dintre lumi, se dezleagă secrete, se descoperă autorii unor crime sau ale unor furturi.
Această sărbătoare, îndrăgită de români, cu multe obiceiuri interesante precum coacerea pentru belşug de plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, ungerea uşilor şi ferestrelor cu usturoi şi ascunderea coaselor iar sătenii evitând să iasă pe uliţe, rămânând în case fiind protejaţi de usturoiul de la intrare şi de lumina candelei aprinse, tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru Anul Nou. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni. În noaptea Sfântului Andrei se petrec în lumea satului românesc, legate de această zi magică, superstiţii ce au legătură cu recolta, cu măritişul, iubitul sau ursita, dar şi cu protecţia împotriva spiritelor rele care bântuie printre cei vii. Spiritele rele nu vor avea acces în casă dacă gospodinele vor întoarce seara toate cănile şi vasele cu gura în jos. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite. Tot pentru alungarea spiritelor se agaţă usturoi la intrarea în staul iar animalelor li se pune în mâncare busuioc şi în apă câteva picături de agheasmă. Se pune grâu la încolţit, pentru ca gospodarii să afle cum va fi recolta de anul viitor, dar şi cât de prosperă va fi casa şi familia lui.
Interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, este un bun exemplu deoarece ziua este sub interdicţia lupilor. Majoritatea tradiţiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei şi lupi. În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Interesant de aflat, această superstiţie s-a păstrat până în zilele noastre în jocurile rituale din perioada solstiţiului de iarnă executate de tinerii care poartă măştile-costume ce simbolizează lupul. Se crede că astfel de jocuri făcute la casa femeilor sterpe le fac fecunde şi prolifice. Atunci când un flăcău mascat în lup se apropie de femeia vizată, ea smulge câteva fire de păr din blana de lup pe care o poartă acesta pentru a le folosi în vrăji şi descântece de dezlegat naşterea. Se spune că un păr din coada lupului poate aduce iubirea oricărei femei.
Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de aflarea ursitului, aduc doar apă neîncepută. La turtă se pune în egală măsură apă, sare şi făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul, ursita, care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei. Colacul este făcut din pâine dospită, punând în mijlocul lui un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata ştie că va avea noroc de bărbat bun. Dacă usturoiul nu răsare, e semn că bărbatul aşteptat va veni anul viitor. În unele părţi, fetele, ca să-şi vadă ursitul, pun sub căpătâi înspre Sf. Andrei patruzeci şi unu de fire de grâu, menindu-le în chipul următor: „Voi, patruzeci şi unu de fire de grâu, Eu voi adormi, Şi voi hodini. Dar eu mă rog lui Dumnezeu, Să-mi trimită îngerul meu, Să-mi arate pe ursitorul meu, Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!“. Peste noapte fetele cred că-şi vor vedea în vis alesul. Grâul mai este utilizat şi pentru aflarea norocului. Toţi ai casei seamănă grâu în câte o strachină cu pământ. Îi va merge bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine şi va creşte frumos. În alte părţi, grâul se pune în apă curată şi, dacă răsare, se zice că acel ce l-a pus va avea noroc. Tot în acest scop se pun în apă şi ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crenguţe înflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile.
Tot acum se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete pentru a păzi usturoiul. Pe o masă pun mai multe căpăţâni de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti, aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, apoi se aşează toţi în jurul mesei, mănâncă, vorbesc şi râd până în zori. Fetele îşi împart usturoiul, pe care îl duc a doua zi la biserică, pentru a fi sfinţit. Usturoiul este păstrat mai apoi la icoană, fiind bun de făcut „de dragoste“. Usturoiul păzit primăvara se pune în pământ şi-i bun de leac; cu el, se spune în popor, pot fi tratate şi vitele bolnave.
Înspre Sf. Andrei nu se mătură casa, că mănâncă lupii vitele. Gospodinele ce voiesc ca vrăjitoarele şi strigoaicele să nu le ia mana de la vacile lor, înconjură în noaptea spre Sf. Andrei vacile, mai ales pe cele mulgătoare, cu mac, după cum merge soarele şi, înconjurându-le, presură sămânţă tot de mac pe jos, împrejurul lor. Apotropaic, se ung porţile, uşile şi ferestrele cu usturoi, iar la vitele de parte bărbătească se lipeşte de cornul din dreapta o cruce de ceară. Facerea drobului de sare a vitelor, descântarea şi îngroparea lui învelit într-o bucată de cârpă, sub pragul uşii staulului. Această sare astfel preparată se scoate la Sfântul Gheorghe de sub pragul staulului şi în tărâţe ori în făină de porumb se dă vitelor de mâncare, spre a fi ferite de fermecături, vrăjitorii şi alte rele. Asemenea se dă la vite din această sare şi la Joi-Mari, înainte de Paşti. De Sf. Andrei femeile fac câte două lumânări şi un colac şi le duc la biserică. O lumânare o ia înapoi şi, cu ea aprinsă, în seara de Sf. Andrei, ocoleşte curtea şi oborul vitelor spre a fi ferite de grindină şi boli. Cine nu face aşa se spune in lumea satului că nu va scăpa cu vitele fără a le mânca lupii sau a se îmbolnăvi.
Acum se fac şi previziuni pentru anul următor. În popor se crede că iarna va fi grea sau uşoară, după cum e vremea în această noapte. Dacă luna va fi plină şi cerul întunecat, dacă va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele. Dacă în această noapte este senin şi cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.
Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a învestit pe Sfântul Petru cu atributele de păstor al lupilor (care sunt consideraţi câinii săi), împreună cu Apostolul Andrei, care a propovăduit creştinismul în încântătorele „teritoriile lupilor” şi a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.
La mulţi ani tuturor ce poartă numele Andrei şi tuturor derivatele sale !
Dan Horgan