Există sărbători care nu au nevoie de o dată fixă în calendar pentru a fi simțite din timp. Floriile sunt una dintre ele – o duminică fără dată certă, dar cu o prezență sigură în sufletul fiecăruia, anunțată de mirosul de salcie proaspătă și de mulțimile care se îndreaptă spre biserică dimineața devreme, cu ramuri verzi în mâini. Este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase și mai așteptate sărbători ale Postului Paștilor, o zi în care primăvara și credința se întâlnesc în chip firesc, ca și cum n-ar fi putut fi altfel niciodată.
Puțini se gândesc, în graba dimineții de Florii, că sărbătoarea aceasta are rădăcini mult mai vechi decât creștinismul însuși. Înainte ca ea să capete sensul pe care îl știm astăzi, romanii o dedicau zeiței Flora – cea care aducea primăvara, dăruia oamenilor mierea și împrăștia în lume semințele florilor. Era, la origine, un omagiu adus vieții care renaște după încremenirea iernii, o celebrare a înfloririi ca miracol repetat an de an. Înflorirea însăși era înțeleasă ca rodul unei iubiri tainice – dintre apă, simbol feminin, și focul razelor de soare, principiu masculin. Creștinismul a moștenit această încărcătură simbolică profundă și a transformat-o, fără s-o șteargă cu totul: din celebrarea unei zeițe păgâne, sărbătoarea a devenit comemorarea unui eveniment cu totul aparte din viața lui Iisus – intrarea Sa în Ierusalim, primită cu ramuri de fenic, cu mantii așternute pe jos și cu strigăte de „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. A fost singurul moment în care Mântuitorul a acceptat să fie aclamat ca Împărat – nu un împărat al puterii lumești, ci unul al smereniei, călărind pe un asin, împlinind o proorocire veche testamentară pe care mulți dintre cei prezenți nici nu și-o mai aminteau. Gestul acela are o profunzime pe care nici istoria, nici teologia nu au epuizat-o.
Duminica Floriilor deschide Săptămâna Patimilor, ultima și cea mai gravă săptămână a Postului Paștilor, în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii. Este precedată de Sâmbăta lui Lazăr, ziua în care Biserica pomenește învierea din morți a lui Lazăr, ultima minune mare săvârșită de Iisus înainte de intrarea în Ierusalim – un semn dat parcă dinadins, ca oamenii să înțeleagă cu cine au de-a face. Iar pe Muntele Măslinilor, locul în care Mântuitorul a rostit cuvântarea despre viața veșnică și unde, în Grădina Ghetsimani, va petrece noaptea de dinainte de prinderea Sa, totul se leagă într-un fir pe care Floriile îl inaugurează solemn.
Dacă în Țara Sfântă mulțimile l-au întâmpinat cu ramuri de fenic și măslin, în spațiul românesc aceste plante au fost înlocuite, în chip firesc și frumos, cu salcia – primul arbore care prinde verde la noi odată cu primăvara, cel mai grăbit dintre toți să anunțe că iarna a trecut. Și nu întâmplător a ajuns salcia în centrul acestei sărbători. Tradiția populară păstrează o legendă emoționantă: când Maica Domnului dorea să ajungă la locul Răstignirii și nu putea trece o apă care îi stătea în cale, s-a rugat de toate plantele să o ajute – dar niciuna nu a vrut. Numai salcia și-a întins o creangă, formând un pod peste care Maica Domnului a putut trece. Drept mulțumire, a binecuvântat-o să fie dusă la biserică, sfințită de preoți și folosită de oameni de-a lungul întregului an ca leac și apărare. De atunci, ramurile de salcie sfințite la Florii nu se aruncă după slujbă. Ele sunt împletite în cununi și salbe, așezate la ferestre, la icoane, în locurile de trecere ale gospodăriei – prezențe vegetale discrete, dar încărcate de sens, menite să apere casa de deochi, vrăji, boli, furtuni și tot felul de primejdii nevăzute. Se mai credea că mâțișorii de salcie, dacă sunt arși, fumul lor risipește grindina, alungă tunetul și fulgerul – o credință care spune mult despre felul în care omul tradițional înțelegea legătura dintre lumea văzută și cea nevăzută.
La curțile domnești din Țările Române, Floriile se prăznuiau cu mare fast. Tuturor dregătorilor prezenți li se împărțeau făclii aprinse, la fel ca în noaptea de Paști – un gest care arăta că sărbătoarea aceasta nu era mai prejos decât Învierea însăși în conștiința vremii.
În lumea satelor, ziua aceasta era altfel trăită – mai aproape de pământ, mai amestecată cu muncile și speranțele oamenilor simpli. Gospodinele coc de Florii atâtea pâini sau plăcinte câți membri numără familia, fiecare diferită ca formă și mărime după vârsta celui căruia îi este destinată. Împletite cu migală și împodobite cu cununi, cruci sau alte figurine din aluat — o reminiscență a vechiului cult solar – aceste copturi aveau și un rost al dăruirii: se dădeau de pomană săracilor, pentru sufletele celor dragi plecați din lume. Tot în această zi se sădesc pomi, pentru că se crede că prind ușor și rodesc bine; dacă atingi cu o ramură de salcie sfințită un animal sau un obiect de vânzare, cumpărătorii se vor îmbulzi; tot ce se gătește din pește în această zi are puteri tămăduitoare, iar cine mănâncă pește de Florii se va lecui de orice boală. O altă credință, mai gingașă, spune că cine se va spăla pe cap sau se va bărbieri de Florii va albi ca pomii înfloriți – o imagine care mai degrabă îți aduce zâmbetul pe buze decât îți stârnește vreo îngrijorare.
Fetele mari aveau ritualurile lor, departe de cele ale gospodinelor. În ajunul Floriilor, puneau sub un păr altoit o oglindă împreună cu o cămașă curată, lăsate acolo până la răsăritul soarelui – oglinda urmând să fie folosită apoi la farmecele de dragoste. Mâțișorii sfințiți se puneau în apa de baie, iar fata care se spăla cu acea apă credea că va fi mai frumoasă și mai plăcută flăcăilor. Exista și un obicei colectiv, de o tandrețe aparte: fetele se strângeau la o casă, depuneau inele și cercei într-o căldare cu apă, și cea al cărei giuvaer era scos de trei ori la rând devenea– sora mai mare simbolică a tuturor, gazda mesei de a doua zi de Paști, masă la care fiecare venea cu colaci și cu bucurie.
O denumire mai puțin știută a Floriilor este aceea de „Nunta urzicilor” – pentru că în această zi urzicile înfloresc și nu mai sunt bune de mâncat, intrând parcă și ele într-o altă etapă a existenței lor. Și florilor culese acum trebuie să li se ceară iertare, spune tradiția — un amănunt care trădează ceva esențial din sufletul acestei culturi: respectul față de tot ce trăiește, convingerea că și plantele simt și că gesturile omului față de ele nu sunt fără urmări.
Dincolo de toate obiceiurile și credințele populare, Floriile rămân în primul rând o zi a pregătirii sufletești. Creștinii se spovedesc și se împărtășesc, îngrijesc mormintele celor dragi, le ornează cu ramuri de salcie înflorită – un gest de comuniune tăcută între lumea celor vii și cea a celor plecați. Se spune că orice dorință gândită în clipa apropierii de preot pentru împărtășanie se va împlini – o credință care spune multe despre cât de mult puneau oamenii în această zi, câtă speranță strângeau în ea. Teologic, Duminica Patimilor a fost numită „florile virtuților adunate în timpul postului” – rugăciunea, smerenia, milostenia și pocăința, toate devenind în această zi un buchet oferit dinaintea Învierii, o pregătire a inimii pentru bucuria care urmează.
Există ceva în această sărbătoare care depășește granițele confesionale și chiar pe cele ale timpului – o dorință veche, omenească și simplă, de a trăi o viață la fel de ușoară și de frumoasă ca florile. Ramurile de salcie sfințite la Florii poartă cu ele această speranță: să ne ferească pe noi și tot ce e al nostru de necazuri și primejdii, să aducă rod și sănătate, să lege casa de cer cu un fir verde și sfințit.
La mulți ani tuturor celor ce poartă nume de flori!
Dan HORGAN
– Adrian Fochi– „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – „Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – „Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.– Ion Ghinoiu„Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – „Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – „Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă„Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – „Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – „Mitologie populara românească”. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – „Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – „Legendele românilor”, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – „Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– „Vieţile Sfinţilor”, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.