Considerată „femeia care a învins bătrânețea”, Ana Aslan este medicul devenit celebru prin contribuțiile aduse la studierea fenomenului de îmbătrânire. A dezvoltat o terapie adresată în mod specific vârstnicilor, dar și celor care vor să-și schimbe starea de sănătate și stilul de viață pe termen lung, cu efecte atât profilactice, cât și curative, terapie care îi poartă numele și de care au beneficiat de-a lungul timpului peste un milion de pacienți din întreaga lume.
Cariera ei a fost marcată de numeroase realizări științifice, a ținut conferințe în 57 de țări ale lumii, a primit 81 de titluri, premii și distincții. Însă onoarea cea mai mare a dimensiunii universale și a dăinuirii memoriei Anei Aslan este înscrierea cu aur a numelui său pe mausoleul părintelui medicinii, Hipocrate, la Larissa, în Thessalia.
Născută într-o familie de intelectuali, formată ca medic de titanii școlii românești de medicină, marcată de contactul cu strălucirea intelectuală a României interbelice, personalitatea ei era un amestec de inteligență lucidă, temeritate, perseverență, feminitate și romantism.
Ana Aslan a văzut lumina zilei pe 1 ianuarie 1897, la Brăila, într-o familie de origine armeană. A urmat cursurile colegiului Romașcanu din orașul natal. La vârsta de 13 ani și-a pierdut tatăl, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și bătrânețea. Din acel moment familia se mută la București, unde tânăra absolvă Școala Centrală.
Conform cutumelor vremii, o fată trebuia să se ocupe de îndeletniciri casnice, însă Ana, la 16 ani, era pasionată de zbor și dorea să devină pilot. La absolvirea liceului se hotărăște însă să devină medic, contrar dorinței mamei pe care nu reușește să o convingă decât intrând în greva foamei.
În timpul primului război mondial, mobilizată ca studentă la Iași, a îngrijit bolnavi în spitalele militare, la secția de boli contagioase apoi în secția de chirurgie.
Ana Aslan și-a încheiat studiile la Facultatea de medicină în 1922, iar teza de doctorat a susținut-o în 1924; a fost apoi medic internist la mai multe spitale din București, profesor titular la Clinica medicală din Timișoara, director al Institutului de Geriatrie din București. Mentori i-au fost profesorii Toma Ionescu și Gheorghe Marinescu.
A fost prima femeie specialistă în cardiologie și prima femeie profesor de clinică medicală. Deși era un bun terapeut, o mare parte dintre pacienți evitau să o solicite deoarece erau obișnuiți să fie consultați de bărbați.
La 40 de ani a devenit membru titular al vechii Academii de Medicină, unde a stat alături de savanți ca D. Danielopolu și Constantin Parhon, iar în 1974 a fost aleasă membră a Academiei Române.
Urmează o carieră strălucită, încununată de faimoasa descoperire care îi va schimba viața: o nouă întrebuințare a procainei, un anestezic local folosit inițial în stomatologie. A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital.
Procaina, introdusă în practica medicală sub numele de novocaină, a fost utilizată în mod uzual ca anestezic local. De-a lungul anilor, existaseră unele observații din partea câtorva medici, în general chirurgi, privind anumite efecte adiționale benefice asupra pacienților. Ana Aslan a fost însă primul gerontolog care a studiat temeinic posibile acțiuni terapeutice de tip biotrofic ale procainei, prin tratament de lungă durată în doze mici, cu rol curativ și profilactic.
Primele rezultate care i-au dat curaj au fost obținute la Timișoara, când, în aprilie 1949, din postura de profesor de clinică medicală a tratat un student la medicină care avea artroză acută. Rezultatele obținute au determinat-o să demareze cercetările. Se întoarce la București unde prezintă rezultatele reputatului endocrinolog C. I. Parhon, care vede în ea potențialul de cercetător. Ulterior, Ana Aslan renunță la cariera universitară și se concentrează pe continuarea cercetărilor într-un cămin de bătrâni.
În anul 1952 prepară vitamina H3, un produs farmaceutic cu acțiune remarcabilă în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum și în bolile bătrâneții. Gerovitalul se baza, așadar, pe descoperirea proprietăților regeneratoare ale troficității procainei, aplicate în tratament cronic, respectiv în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Timp de doi ani a experimentat produsul pe câteva mii de persoane, rezultatele fiind favorabile, procesul îmbătrânirii naturale fiind diminuat cu peste 40%. Din 1958, Gerovital H3 a început să fie produs pe scară largă, fiind comercializat în farmacii și brevetat în multe state.
Cu sprijinul doctorului Constantin Parhon, în 1952, a înființat și condus la București primul institut de geriatrie din lume, iar din 1973 acesta s-a transformat în Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie. În cadrul institutului a înființat, în 1958, secția de gerontologie socială, care avea un scop foarte bine definit: studierea bătrâneții din punct de vedere medical, social, economic, psihologic și demografic, cu obiectivul de a fundamenta o politică socială în favoarea vârstnicilor. Organizația Mondială a Sănătății a recomandat institutul pe care ea la fondat drept etalon la nivel mondial în domeniile geriatriei și gerontologiei.
Prioritățile care i-au consolidat faima sunt legate și de înființarea acestui institut dedicat problematicii persoanelor vârstnice. Creează conceptul de „profilaxie a îmbătrânirii” și se preocupă de bătrânii abandonați de familie, de cei cărora regimul comunist le confiscase casele, sau care fuseseră închiși politic. Refuză să perceapă taxă de cămin de la acești năpăstuiți ai sorții, îndrăzneală ce o va costa 1.500.000 de lei, bani ce îi sunt imputați de către organele de partid și de stat ale vremii. După șapte ani de hărțuieli în justiție, este achitată. Dar soluția de achitare vine tardiv, înainte cu doar câteva luni ca ea să intre pentru totdeauna în legendă.
În anul 1960 începe cercetările pentru un nou produs biotrofic, care va conține pe lângă procaină un factor activator și antiaterogen. Împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu obține, în 1980, brevetul de inventator pentru Aslavital, produs eficace în terapia sistemului nervos și a aparatului cardiovascular.
Atât Gerovital H3, cât și Aslavital sunt mărci înregistrate, fiind garantate cu marca olografă a Anei Aslan. Semnificativ pentru succesul produselor este faptul că au fost înregistrate în 154 de țări.
Ana Aslan a trebuit să depășească neîncrederea confraților în virtuțile procainei și în tratamentul pe care l-a gândit și pus la punct. Lucrurile s-au întâmplat la fel atât în propria țară, cât și în străinătate. Mulți medici, mai ales americani și englezi, au refuzat să recunoască validitatea Gerovitalului H3 și au tratat-o ca pe un „Faust cu fustă”. Prejudecățile erau enorme și exprimate cu voce tare. Era vorba de o femeie care venea din Europa de Est și, pe deasupra mai și propunea un medicament cvasi-miraculos care deranja interesele marilor trusturi farmaceutice. Totuși, specialiștii de bună credință au testat și administrat tratamentul, constatând justețea concluziilor Anei Aslan.
Activitatea căreia i s-a dedicat pe parcursul mai multor decenii în Institutul național de gerontologie și geriatrie, atât de bine cunoscute în lume, s-a concretizat în seria de medicamente originale care au cea mai largă întrebuințare, în sutele de lucrări științifice publicate și comunicate în nenumăratele conferințe ținute pe glob, în zecile de mii de suferințe alinate, în speranța sădită în sufletul milioanelor de vârstnici din întreaga lume, în gândurile împărtășite colaboratorilor.
Studiile sale au avut un mare impact atât asupra lumii medicale, cât și asupra opiniei publice. Corespondența primită de Ana Aslan numără peste 150.000 de scrisori expediate din 130 de țări; cuprinde atât scrisori de mulțumire de la pacienți, dar și corespondență profesională cu specialiști din domeniul medical.
A călătorit peste tot în lume – de la Londra la Ankara, de la Madrid la Moscova, de la Roma la Stockholm, de la Paris la Washington și Pekin, din țările arabe în cele ale Americii Latine și ale Asiei. Cu toate acestea, consacrarea a venit greu și nici n-a fost definitivă. Motivul principal este faptul că gerontologia – ca disciplină medicală – s-a impus în foarte puține țări.
La clinica sa au ajuns cele mai mari personalități ale vremii. În istoria medicinei românești nici un alt medic nu a fost atât de solicitat de oameni importanți, de la regi, șefi de stat, scriitori celebri, vedete. Printre personalitățile tratate se numără: Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle, Lilian Gish, Maurice Chevalier, Somerset Maugham, Iosip Broz Tito.
Ana Aslan s-a dedicat toată viața muncii sale; nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A fost în același timp o mare iubitoare de literatură și artă, fiind înzestrată cu multă sensibilitate. Vorbea perfect germana, italiana și franceza, dar se exprima cu lejeritate și în engleză, poloneză, greacă și spaniolă. Și-a îndreptat întreaga pasiune pentru a lăsa moștenire României leacul „tinereții veșnice”, dar dispariția ei a însemnat și prăbușirea acelui vis.
Feminină, de o eleganță sobră, de mare rafinament, exigentă cu colaboratorii, dar mai ales cu ea însăși, personalitatea Anei Aslan era un uluitor aliaj de austeritate, voință, riguroasă disciplină, sensibilitate, dragoste de viață și înțeleaptă înțelegere pentru cei din jurul său. Și-a iubit țara cu pasiune: „Pentru mine, țara mea este casa mea, o casă cu o grădină imensă unde mă simt mai bine decât oriunde în lume”. Când se întorcea din călătorii acest mare ambasador al țării exclama: „Ce bine e acasă!”
Cea care a dat strălucire scolii românești de gerontologie și a dus faima țării dincolo de fruntariile ei, nu a fost cruțată însă de o boală nemiloasă. După o scurtă internare la spitalul Elias, s-a stins din viață la 20 mai 1988, la vârsta de 91 de ani. Tratamentul inventat de ea este însă nemuritor.
A crezut cu tărie în principiile religiei ortodoxe în care fusese crescută și educată. Și-a dorit să fie înmormântată creștinește și să fie depusă alături de mama și fratele ei. Comuniștii i-au refuzat dorința. De la spitalul Elias, a fost dusă la cimitirul Bellu, unde a fost înmormântată fără preoți.
Nu a avut moștenitori, astfel toate bunurile sale au intrat în patrimoniul statului. Din 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase – distincții, bijuterii și alte piese de artă decorativă, au fost păstrate de Banca Națională a României. Ulterior, în anul 1991, bunurile care au aparținut Anei Aslan au fost achiziționate de BNR, contravaloarea fiind virată la bugetul de stat.
Acum, numele Anei Aslan, activitatea sa, constituie un capitol încheiat, scris cu demnitate, în istoria științei ce a început cu Hipocrate. Faima internațională, onorurile și nenumăratele distincții care i-au fost acordate, numărul și rangul pacienților din sfera politică, științifică și artistică din întreaga lume o includ în constelația celor mai importante personalități mondiale care au „mișcat” Universul.
Luciana Macovei – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: De vorbă cu Ana Aslan. Valentin Lipatti. București: Curtea Veche Publishing, 2018. Femei celebre ale României întregite. Ramona Maria Mocanu. Iași: Pim, 2020. Membrii Academiei Române: 1866-1999: Dicţionar. Dr. Dorina N. Rusu; Ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1999.