Ce înseamnă pentru dvs. pădurea, domnule director?
rig, director Direcția Silvică Mureș: Practic, ținând cont că în luna septembrie, în 16 septembrie, am împlinit 35 de ani de când sunt în contact cu pădurea, pot să spun că este modul meu de viață. Am terminat facultatea în 1990, în 30 iunie, și în 17 septembrie m-am angajat în învățământul preuniversitar, la Liceul Silvic din Gurghiu, ca profesor de specialitate. Am activat acolo până în octombrie 1995, când am plecat la Ocolul Silvic Sovata, unde am lucrat vreme de aproape șase ani ca inginer, iar din 2001 ca șef al Ocolului Silvic Sovata până în 2012. Din 2012 până astăzi, ocup funcția de director la Direcția Silvică Mureș.
Cum v-ați apropiat de acest domeniu, ce v-a atras, cum ați ajuns să studiați și apoi să lucrați ca profesionist în domeniul silviculturii?
Cred că a fost o întâmplare fericită până la urmă. Eu am absolvit clasele I-VIII la Săcalu de Pădure-Luieriu, lângă Reghin, diriginta mea din clasa VIII-a era profesoară de chimie și, în 1980, când am terminat școala generală, m-a îndrumat către Liceul de Chimie din Târgu Mureș. Era foarte la modă să fii operator chimist la Azomureș. Atunci a fost dată în funcțiune fabrica nouă – Azopan, care producea materiale fotosensibile – filme fotografice și cinematografice – și mi se părea atractiv. În drum spre Târgu Mureș, ca să îmi depun dosarul, eram cu mama mea și ne-am întâlnit cu soțul dirigintei care era profesor de sport. Și el m-a dirijat către Liceul Silvic din Gurghiu unde avea un coleg, la rândul lui profesor de sport. Astfel, în loc să ajung în Târgu Mureș la Liceul de Chimie, am ajuns la Liceul Silvic din Gurghiu. De acolo a început totul.
E o carieră lungă, cum deja aminteați. Care au fost împlinirile de care v-ați bucurat în diferitele dumneavoastră etape profesionale, de la ingine r, la director și un scurt intermezzo ca secretar de stat?
Eu când am acceptat să merg la București ca secretar de stat, am crezut și am considerat că sunt apreciat ca profesionist și că sunt trimis acolo ca să realizez ceva, atât pentru sectorul silvic și, bineînțeles, era și o încununare a carierei mele. Din păcate, am constatat că, de fapt, s-a dorit să eliberez postul de la Direcția Silvică și să vină altcineva în locul meu. Atunci, după o perioadă de presiuni din partea celor care m-au trimis și, ulterior, din partea factorului politic am ieșit în presă, în 2020, la Recorder.
Din punct de vedere profesional, pot să spun că sunt o persoană împlinită pentru că am parcurs la timp toate etapele pe care și le-ar dori, cred, orice silvicultor. M-a ajutat foarte mult perioada din învățământul preuniversitar, pentru că, venind din facultate imediat, acolo mi-am mai cristalizat și mi-am fixat foarte multe cunoștințe, pentru că repetiția este mama învățăturii.
În 1995, când am participat la concursul pentru postul de la Sovata, am fost egalul șefului de promoție din acel an. Numai că, fiind șef de promoție absolventul respectiv, am fost al doilea declarat admis la concursul care s-a desfășurat la Bușteni. Cu a doua medie pe țară, am optat pentru postul de la Sovata, care era liber.
La Sovata, spre folosul meu, am trecut printr-o perioadă destul de încărcată din punct de vedere profesional. A fost o doborâtură de vânt cu o cantitate foarte mare de lemn, peste 500.000 de m3. Vrând-nevrând, am fost implicat în probleme de fond forestier, în afară de partea de cultură a pădurilor, începând de la puneri în valoare, până la întocmirea de acte de punere în valoare și, inclusiv, probleme de protecție a pădurilor, pentru că era o zonă cu molid, unde doborâtura de vânt a fost însoțită logic de atacuri puternice de insecte atât la noi, cât și în apropiere, pe Valea Gurghiului, la Ocolul Silvic Gurghiu.
Cu toate că a fost doborâtă într-o noapte o cantitate care s-ar fi tăiat în mod normal pe o perioadă de 10 ani și trebuia recoltată în regim de urgență, practic, de luni până sâmbătă inclusiv, deși sâmbată nu era zi lucrătoare, rucsacul din spate și ciocanul de marcat erau permanent la mine sau la colegi, am reușit, împreună cu colegii de la Sovata, să ținem sub control acest fenomen destul de greu de gestionat.
În 2001, după ce s-a eliberat postul de șef de ocol, am ocupat o perioadă scurtă, de șase luni cu delegație postul de Șef de Ocol și apoi din 2001, din octombrie, prin concurs am ajuns șef de Ocol cu atribuții depline.
În iulie 2012 am fost, inițial, numit cu delegare pe postul de director la Direcția Silvică Mureș, iar din 2015 am fost, prin concurs, titularizat pe postul de director.
Ca o precizare, tot legat de carieră și de meserie, în perioada în care am fost profesor la Liceul Silvic din Gurghiu, pentru promovare trebuiau parcurși anumiți pași. O primă etapă era definitivarea în învățământ, după care gradul II și gradul I. Exista însă o scurtătură, doctoratul.
În 1995, înainte să plec de la liceu, viitorul meu conducător de doctorat, profesorul dr. Marin Marcu a venit cu soția sa la Gurghiu, care era președintă de comisie de bacalaureat, și mi-a făcut propunerea să mă înscriu la doctorat. Și în felul acesta, în ideea că, luându-mi doctoratul, dacă aș fi rămas în învățământul preuniversitar, scurtam practic gradele didactice pentru că doctoratul echivala gradul I, iar la un concurs de dosare era peste un profesor, gradul I, am optat pentru varianta aceasta. Doctoratul l-am început în 1995 și l-am finalizat în anul 2003.
Ce a însemnat începutul ca inginer silvic?
Când am ajuns la Ocolul Silvic Sovata, în 1995, încă legile proprietății erau într-o fază incipientă. De ce subliniez acest lucru? Pentru că Ocolul Silvic Sovata era unul dintre cele mai bune ocoale din Direcția Silvică Mureș. La vremea aceea concura cu ocoalele de pe Valea Mureșului sau cu ocoalele de pe Valea Gurghiului. Am învățat foarte multe și, practic, acolo m-am format din punct de vedere profesional. Bineînțeles că orice silvicultor sau orice inginer își dorește să acceadă la postul de șef de ocol sau, de ce nu?, director. Astfel că atunci când am avut aceste ocazii, mi-am propus să demonstrez că mă pricep.
După cum ați menționat, a fost și episodul cu secretarul de stat, după care destul de recent am candidat pentru postul de director general provizoriu.
Ce s-a întâmplat la acest concurs? S-a bătut multă monedă pe transparența concursului…
Realitatea este că alegerea Consiliului de Administrație a fost cea pe care o cunoaște o țară întreagă. Mie după acest interviu și după acest episod mi s-a propus postul de director general adjunct, am refuzat, pentru că așa cum îi spuneam și doamnei ministru a Mediului, Apelor și Pădurilor, Diana Buzoianu, nu îmi doresc neapărat un post în capitală, ci eu aș fi vrut să pun umărul la reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor. Cât despre transparență, dați-mi voie să am o reținere pentru simplul fapt că după câteva zile au fost retrase interviurile tuturor celor care au participat la această selecție.
Acum, dacă aș merge mai departe, v-aș întreba: de ce credeți dumneavoastră că s-a întâmplat acest lucru?
Cred că și opinia publică putea să-și dea seama despre diferența între răspunsurile date de unul sau altul dintre candidați și nu mai departe chiar plecând de la o simplă analiză a CV-urilor candidaților care au participat la acest concurs.
Veți participa la noul concurs pentru funcția de director general al
Regiei Naționale a Pădurilor
I.C.: În măsura în care voi considera că aportul meu la reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor, poate fi benefic, voi lua în calcul și această opțiune.
Evoluție, provocări și reușite
Aminteați că una dintre provocările mari când ați ajuns la Ocolul Silvic Sovata, ca tânăr profesionist în domeniul silviculturii, a fost gestionarea acelui volum imens de lemn în urma doborâturii de vânt. Sunteți de 13 ani directorul Direcției Silvice. Ce provocări ați avut în această perioadă, pentru că au fost foarte multe schimbări, de legislație, de miniștri, de directori ai Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, care până la urmă au împietat asupra desfășurării normale a activității și asupra predictibilității în domeniu.
.: O primă restructurare a avut loc în 1998, când din 41 de direcții silvice s-au format 25 de direcții. În acea perioadă, din 1998 până în 2001, am ocupat postul de inginer șef ocol, practic eram adjunctul inginerului șef de ocol. Într-adevăr, am avut și anumite atribuții manageriale de un nivel mai jos decât șeful de ocol.
Pomeneam de valurile prin care am trecut în perioada respectivă. Să nu uităm că au apărut și legile proprietății, Legea 18 din 1991, apoi Legea 1 din 2000 și așa mai departe, potrivit cărora treptat s-au restituit proprietățile către vechii proprietari, ajungându-se ca în 2005 să se adopte Legea restituirii in integrum, ceea ce a însemnat ca proprietățile să fie restituite foștilor deținători de păduri.
Și evident că toate acestea au însemnat transformări și din punct de vedere organizatoric, administrativ și pofesional. Încă de pe vremea când funcționam ca șef de ocol la Ocolul Silvic Sovata o parte din suprafețele de pădure administrate de acest ocol au ajuns la ocoale private.
S-au înființat două ocoale private, Ocolul Silvic Mureșul la Sovata și, de asemenea, la Ghindari, un ocol al micilor proprietari. Și mai mult, când am venit la Direcția Silvică în 2012, încă era foarte importantă problema restituirii marilor proprietăți de pe Valea Mureșului. Erau revendicate în instanțele judecătorești 79.000 de hectare de pădure, deși Valea Mureșului și Valea Gurghiului cumulat nu depășeau 70.000 ha. Prin multiple acțiuni în instanță s-a reușit și am reușit să câștigăm foarte multe dintre aceste procese, astfel că până în 2015-2016, deja din cele 79.000 ha, peste 40.000 au rămas statului român.
Încă și astăzi, când vorbim, mai sunt procese în instanță pe această linie de restituire a proprietăților. Chiar pe Valea Mureșului, în urmă cu câțiva ani, am restituit deja suprafață de nivelul miilor de hectare. Ultima dată, în 2025, 1.070 de hectare la Ocolul Silvic Lunca Bradului.
Care este situația retrocedărilor la acest moment?
I.C.: Există în acest moment sentințe definitive care așteaptă punerea în aplicare. Aș aminti aici urmașii familiei Kemeny cu peste 2.800 hectare sau ai familiei Elteto cu peste 1.000 hectare, dar și alții cu suprafețe mai mici. Astfel, la nivelul Direcției Silvice Mureș, suprafața cumulată care urmează a fi retrocedată depășește 5.000 hectare.
În aceste procese, dacă tot ați amintit, ce a fost cel mai complicat să demonstrați? Sunt lucruri care sunt de decenii, s-au întâmplat imediat după Al Doilea Război Mondial, a fost Legea CASBI, au fost situații în care acolo nu a existat pădure etc.
Așa cum ați menționat, a fost foarte greu de convins instanțele judecătorești că cei care cereau aceste suprafețe de pădure nu aveau dreptul, fie pentru că erau urmașii așa-numiților criminali de război sau urmași ai absenteiștilor, cei care au plecat din țară și, practic, statul român a răscumpărat aceste suprafațe, ei fiind plătiți în coroane – aur sau altă modalitate, și practic, aceste suprafețe trebuiau să rămână statului român. Deci, aici a fost o luptă destul de grea în instanță și am reușit într-o oarecare măsură după 2014 să demonstrăm dreptul de proprietate al statului român, dar încă nu este suficient de clar acest aspect și cred că cine trebuia să facă lumină era legiuitorul, adică Parlamentul României.
Acolo trebuia trasă o linie de demarcație foarte clară în care să se spună criminal de război, absenteist și să avem o situație foarte clară cu cei care se încadrau în aceste categorii și care nu aveau dreptul să mai revendice suprafețe de păduree.
Dar având în vedere că pădurea este considerată o resursă și un obiectiv de interes strategic, nu ar fi fost, din punctul dumneavoastră de vedere, mai normal să fie încadrată într-o legislație specială în care să nu se ajungă la această restituire in integrum?
Cu siguranță, da, trebuia să fie o legislație specială pentru păduri. Mai ales că după reforma agrară din 1, care s-a încheiat în jurul anului 1939, când încă se mai scriau procese verbale pentru cei care beneficiau de pe urma reformei agrare, știm că nu au existat proprietari persoane fizice, care să fi avut peste 200 de hectare de pădure. Or, pe Valea Mureșului au fost solicitate în numele unor persoane fizice suprafețe foarte mari, de mii de hectare. Era chiar o familie care a cerut 9.300 de hectare, până la urmă am câștigat în instanță și s-a restabilit legalitatea. Dar, repet, trebuia tratată cu mult mai multă atenție această problematică.
Cum a evoluat domeniul silvicultură în anii dumneavoastră de activitate? Bănuiesc că era puțin mai romantică și profesia aceasta acum 35 de ani față de ce este astăzi, cu foarte multă birocratie, adică te ocupi de foarte multe alte lucruri decât să administrezi efectiv pădurea.
Generația mea de silvicultori, într-adevăr, am prins o perioadă frumoasă din silvicultură. Perioada 90 până în 2000, chiar 2010, cred că a fost o perioadă liniștită și destul de așezată în domeniul silvic. Am punctat acel moment din 1998 când s-a făcut acea restructurare de la 41 la 25 de direcții silvice. S-a revenit după câțiva ani pentru că s-a constatat că la nivel de județe nu era o suficient de bună reprezentare. Între timp, așa cum am arătat, au apărut pe rol legile restituirii proprietății care au afectat evident și Regia Națională a Pădurilor, care a fost înființată în 1991 cu cele 41 de direcții județene. Astăzi, când vorbim, din cele 6 milioane și jumătate de hectare care existau în 1990 în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor, și toate erau păduri de stat, mai avem mai puțin de jumătate – 3.150.000 de hectare – și regia mai administrează 1.200.000 de hectare păduri ale altor proprietari. Deci, practic, din ce exista la nivelul anului 1990, astăzi vorbim de două treimi – păduri ale statului și ale altor deținători de păduri. Deci, s-a modificat și structura fondului forestier administrată de către Regia Națională a Pădurilor. Evident că ar fi fost necesară o reorganizare a Regiei Naționale a Pădurilor. Problema a devenit mai acută în momentul în care regia ca administrator majoritar de pădure a pierdut suprafețe prin restituirea către foști proprietari, s-au înființat multe ocoale de regim silvic, deci ocoale private, s-a înființat Asociația Proprietarilor de Păduri Private din România, practic celălalt mare administrator de păduri din țară, și atunci, efectiv, dacă dăm la o parte pădurile de stat, regia avea o concurență.
E bună concurența aceasta?
Da, orice concurență poate fi considerată benefică, numai că aici îmi rezerv dreptul de a spune că, de departe, Romsilva este cel mai bun administrator de păduri din țară sau este un administrator bun de pădure. Or, astăzi constatăm că s-au pus tunurile pe Regia Națională a Pădurilor, lăsând la o parte mai mult sau mai puțin deliberat modul în care sunt gospodărite și cum se prezintă din punct de vedere structural multe dintre suprafețele administrate de ocoalele silvice de regim.
Cum vă argumentați acest punct de vedere?
Suprafețele de pădure de stat administrate de Regia Națională a Pădurilor arată, în opinia mea, bine.
Problema este: de ce nu s-a realizat această reorganizare și de ce nu avem noi astăzi stabilitate în sector? Haideți să ne gândim că din 2018 până astăzi am avut nouă directori generali. Spun nouă directori generali pentru că au fost scurte perioade în care directorii generali adjuncți au avut atribuții de director general plin. Deci am avut în șapte ani nouă directori generali și am avut, dacă mă gândesc bine, șapte miniștri. Deci, politicile din domeniu nu aveau cum să fie niște politici coerente, clare și predictibile. Și în felul acesta am ajuns astăzi să avem această restructurare cu năbădăi.
O direcție performantă
Conduceți Direcția Silvică în Mureș de 13 ani. Cum a evoluat Direcția Silvică în mandatul dumneavoastră și m-ar interesa din punct de vedere al fondului forestier administrat, rezultate financiare, dar nu neapărat cifrele ne interesează pentru că acelea le avem din rapoartele Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, ci mai degrabă în corelație cu rezultatele înregistrate de alte direcții silvice și o interpretare a acestor date.
Termenul potrivit pentru Direcția Silvică Mureș este stabilitate. Și de ce spun asta? Și directorii care au fost înaintea mea au avut rezultate foarte bune în gestionarea fondului forestier din județul Mureș. Din cele 220.000 de hectare de pădure, aproximativ cât are județul Mureș, peste 180.000 sunt în administrarea Direcției Silvice Mureș.
Dacă, în alte zone din țară, pădurile private au fost sau sunt gestionate prin ocoale silvice de regim, prin ocoale private, în județul Mureș, 80 de mii de ha din cele peste 100 de mii de hectare de păduri private sunt în administrarea Direcției Silvice Mureș, ceea ce înseamnă că suntem un administrator bun din moment ce proprietarii de pădure au considerat că pot să-și lase pădurile spre buna administrare a direcției de stat. Repet, în alte județe din România s-au înființat tot felul de asociații și ocoale private, ocoale de regim silvic, astfel că statul administrează foarte puțin.
Dacă vă uitați, spuneați de rapoartele Regiei Naționale a Pădurilor, acolo o să vedeți că sunt județe, cum este Bistrița-Năsăud, care are sub 15.000 de hectare de păduri de stat, Brăila – în jur de 20.000 și așa mai departe. Or, în județul Mureș, așa cum v-am spus, din 220.000, peste 180.000 sunt în administrarea Direcției Silvice Mureș. În concluzie, aș spune că administrația silvică de stat din Mureș dă dovadă de performanță, e un management performant și, așa cum subliniam, vorbim de stabilitate în domeniu aici.
Administrarea fondului forestier se face pe baza amenajamentelor silvice. Aceste amenajamente silvice sunt studii foarte bine documentate, din punct de vedere tehnico-organizatoric, economic, care practic reglementează tot ceea ce trebuie să se întâmple în fondul forestier atât de stat, cât și privat într-o anumită perioadă de timp. Nu avem foarte multe grade de libertate, există planuri de amenajament cum sunt, planul tăierilor de produse principale, planul tăierilor de produse secundare sau al lucrărilor de îngrijire, precum și planul lucrărilor de regenerare. Deci noi trebuie să respectăm aceste planuri. Partea economică vizează primul plan, acel plan de produse principale, din care rezultă în mare parte veniturile fiecărei direcții silvice. Atâta timp cât ca manager de direcție silvică te îngrijești ca aceste produse să fie recoltate în totalitate sau cât mai aproape de 100%, atunci ai și venituri. Or, în permanență noi, eu cu colegii din conducerea Direcției Silvice Mureș, am urmărit acest aspect. Drept dovadă că noi, în fiecare an, organizăm în jur de 20 de licitații de masă lemnoasă pe picior sau de produse fasonate și urmărim să maximizăm veniturile. Ce înseamnă acest lucru? Pe lângă ce obținem din lemnul pe picior și fasonat, să vedem ce alte surse de venit sunt – din vânătoare, din piscicultură, fructe de pădure și servicii de administrare sau prestări adresate deținătorilor privați de fond forestier. Sunt suprafețe la nivel de județ care actualmente nu sunt administrate, undeva încă în jur de 10-15 mii de hectare, și atunci am urmărit împreună cu ocoalele din subordine să atragem aceste suprafețe, pentru că e vorba de bani în plus care ajung în visteria Direcției Silvice Mureș. Și în felul acesta am reușit să avem venituri cât mai mari și, bineînțeles, ținem sub control cheltuielile. Nu vă ascund că noi funcționăm astăzi cu 10% mai puțin personal. Dacă în organigrama mare avem în jur de 490 de posturi, noi funcționăm cu mai puțin de 450 posturi. Aceste posturi vacante înseamnă economie la fondul de salarii sau la cheltuiala cu personalul.
Dar înseamnă și productivitatea muncii, pentru că demonstrați că tot ce se întâmplă sub cupola Direcției Silvice Mureș se poate desfășura și cu acest număr de personal…
Există un indicator, respectiv cheltuieli la 1.000 lei producție. Legat de acest indicator, am reușit an de an, să ne încadrăm în jurul valorii de 800 lei cheltuiți pentru a produce 1.000 lei. Acest indicator vorbește despre modul în care se realizează managementul la Direcția Silvică Mureș. Nu e niciun secret, dacă vă uitați la indicatorii care sunt publici la alte direcții din țară, direcții cu suprafețe mult mai mici decât noi, au reușit să facă o pierdere atât de mare cât am făcut noi profitul brut. Mă refer la anul 2024. O oglindă se poate vedea în rapoartele RNP-ului.
Aminteați deja care este responsabilitatea dumneavoastră principală. Dacă, dincolo de partea aceasta de administrare a fondului forestier, adică cu amenajamentele și valorificarea lemnului, le-ați mai putea traduce cititorilo rnoștri ce înseamnă celelalte responsabilități date prin lege, adică Codul silvic sau prin alte acte normative în sarcina Direcției Silvice Mureș, ocoalelor silvice din subordine sau din coordonare.
Activitatea de bază a Direcției Silvice Mureș și a regiei este silvicultura. Pe lângă problemele strict de silvicultură, fiecare direcție silvică sau regia se ocupă și de păstrăvării, de gestionarea fondurilor de vânătoare, de fructe de pădure, implicit de pepiniere, dar care este conexă activităților din silvicultură, deci producerea de puieți forestieri. Și, practic, și aceste activități sunt importante pentru fiecare direcție silvică. Acum, dacă e să ținem cont că totul se dorește a se desfășura sub cupola eficienței economice, eu vreau să vă spun că sunt activități care nu sunt neapărat din punct de vedere financiar rentabile, dar care eu spun că trebuie să fie la direcțiile silvice. M-aș referi aici, dacă vreți, la fondurile de vânătoare, unde dacă e să punem pe hârtie absolut tot ce înseamnă cheltuială și tot ce înseamnă venituri vom constata că ele nu sunt neapărat eficiente, pentru că s-ar putea să avem anumite amortismente mari la cabanele de vânătoare, la alte instalații făcute pe fondurile de vânătoare, iar veniturile să fie mici sau mai mici din diferite considerente. Spre exemplu, știm că cocoșul de munte de mult timp nu se mai vânează, este o specie ocrotită. Apoi carnivorele mari, lupul, râsul, ursul. Mai ales ursul, atunci când era specie de interes cinegetic, aducea venituri importante pentru gestionarii fondurilor de vânătoare și, implicit, pentru Romsilva și pentru bugetul național.
Acum constatăm că din vânătoarea speciei urs se obține foarte puțin prin acea cotă de intervenție care s-a alocat la nivelul fiecărui județ. Și, în schimb, exemplarele s-au înmulțit de așa natură, încât în zona rurală și nu numai, ajungi să nu mai ieși din casă pe timp de noapte și chiar de zi. Chiar dacă această activitate privind vânătoarea nu este eficientă pe hârtie, eu consider că aceasta trebuie să rămână la Romsilva și la direcțiile silvice, mai ales că, concret în cazul nostru, avem patru fonduri de vânătoare unde speciile, atât cele de interes cinegetic – cerbul, mistrețul, eventual căpriorul, sunt specii care încă prezintă interes și sunt specii valoroase. Dar nu numai, chiar și ursul pe aceste fonduri de vânătoare găsește o zonă de liniște și este o zonă în care efectivele de vânat se pot reface. Deci eu le-aș numi nuclee genetice pentru speciile respective, chiar cu mențiunea că ele nu sunt, din punct de vedere economic, eficiente.
Ați amintit de urs. În 2016, cum mai povesteam cu altă ocazie, ați spus că s-a schimbat legislația și ursul a trecut de pe lista speciilor de interes cinegetic pe lista speciilor protejate. Cu populația de urs, cel puțin în județul Mureș, avem, aș zice, chiar o mare problemă, pentru că atacă animalele din gospodării, amenință viața oamenilor. Consecințele pe care le generează înseamnă despăgubiri plătite din bugetul de stat, de către noi toți până la urmă, pentru că noi nu gestionăm cum trebuie populațiile de urși, numărul oficial fiind de cca 1.600 exemplare, în alte variante depășește 3.000, în condițiile în care ar trebui să avem în jur de 220 raportat la habitatul necesar fiecărui exemplar, iar cota de intervenție pe an nu depășește 50 de exemplare. Ce facem în situația aceasta, cum poate fi gestionată? Ce ar trebui schimbat?
Ați menționat bine, dacă până nu demult ursul îl regăseam mai mult în zona de munte și de deal cu anumite excepții, astăzi, el a ajuns să fie o specie comună până în zona de câmpie, pe raza întregului județ. Așa cum ați menționat, Direcția Județeană de Mediu, din datele pe care le are, ne spune că există 1.600 de exemplare în condițiile în care, de asemenea, tot bine ați menționat că ar trebui să avem undeva în jur de 200-250 – un exemplar la 1.000 de hectare de pădure compactă. Noi avem, după cum ne spune instituția de mediu, de șase ori mai mult. Dar, în realitate, vorbind cu colegii din teren, cu cei care gestionează fonduri de vânătoare, așa cum ați menționat, se pare că numărul lor este mult mai mare, se apropie de 2.500-3.000 de exemplare.
Ce se poate spune? S-a pierdut controlul. Nu știu dacă mai putem vorbi de raport între sexe, pentru că o populație normală, nu numai de urs, dar și de alte specii de vânat, ar trebui să fie un raport între femele și masculi de 1 la 1. Despre acest lucru se putea vorbi atunci când, în urmă cu peste 10 ani – pomeneați de anul 2016, înainte de 2016 – într-adevăr femelele și masculii erau într-un anumit echilibru ca număr. Și atunci ursoaicele, de regulă, nășteau un singur pui, destul de rar doi, astfel că numărul de exemplare era unul, putem spune, optim la nivel de județ. Astăzi, foarte multe dintre ursoaicele tinere fată trei și chiar patru pui. Mai mult, dacă acum 10 ani, puteam susține cu certitudine că ele fătau o dată la 2 ani, acum se întâmplă foarte des ca anual să nască pui și atunci rezultatul e cel pe care îl știm, populațiile de urs cresc, umblă să-și caute hrana necesară și pentru că nu mai sunt deranjați de om, nu le mai este frică de om, ajung în gospodăriile acestora, atacă animalele domestice și, mai grav, vedeți că în județul Mureș nu există an să nu avem incidente cu oameni atacați de urs.
Cu siguranță, ursul trebuie să redevină specie de interes cinegetic și trebuie făcut ceva pentru reglarea numărului de exemplare, pentru a reveni la efective optime, și trebuia să aplecăm urechea și să ascultăm ce ne spun specialiștii, cei care cunosc bine comportamentul acestei specii și să revenim să fim o societate normală din acest punct de vedere. Pentru că, vedeți, toată lumea spune de ce nu-i ducem în țările în care au un mediu favorabil acestei specii. Nici o țară unde există mediu montan, favorabil speciei urs, nu-și dorește să aibă urși.
Avem specialiști la Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare în Silvicultură, care s-au ocupat numai de problema ursului, avem specialiști la Universitatea Transilvania din Brașov, la Facultatea de Silvicultură, care, de asemenea, s-au ocupat de această problematică, care spun că efectivele sunt mult mai mari decât cele optime. La vânătoare sau la speciile de vânat, vorbim de efective reale, cum avem noi acum efectivul real de urs peste 2.000 de exemplare, 3.000 probabil. Acesta e un efectiv real. Efectivele potențiale care ar putea fi pe anumite suprafețe, cum spuneam, un urs la 1.000 de hectare, care se pare că în zona de munte a fost și efectivul optim. Acum nu mai este nicio corelație între ce poate suporta pădurea și ceea ce există în realitate. Și atunci trebuie, repet, să ne aplecăm asupra acestor studii și să le punem în practică, să încercăm să le aplicăm, pentru că altfel s-ar putea să nu mai ieșim pe stradă în câțiva ani. Mai ales că avem destule avertizări de urs în timpul zilei, chiar în Târgu Mureș, în zona Platoului Cornești.
Cam deodată, problematica ursului este în curtea Direcției Județene de Mediu, e bine să ne bucurăm că îl avem ca specie, dar trebuie ținut în niște limite rezonabile din punct de vedere al numărului.
Din punctul meu de vedere, toată povestea aceasta cu ursul înseamnă o pagubă la buget, pentru că ei atacă, fac pagube în gospodărie și trebuie oamenii despăgubiți și noi toți suportăm din buzunarele proprii pentru că unii se tem să ia o decizie, să acționeze. Probleme similare, din punct de vedere al pagubelor generează și mistreții, căpriorii și altele.
Actualmente s-a sistat vânătoarea la căprior trofeu, deci, probabil că măsura va duce la o înmulțire, iarăși, necontrolată a speciei. Se dorește și la cerb. Și în ce se va traduce asta? În lipsa de interes a gestionarilor fondurilor cinegetice de a le mai gestiona și inevitabil acestea vor ajunge temporar la Romsilva. Chiar dacă pe linie de gestiune vor fi îndeplinite cerințele legale, trebuie avut în vedere faptul că înmulțirea peste efectivul optim va avea în continuare ca rezultat producerea de pagube în culturile agricole și bani de la bugetul de stat și de la noi (Romsilva).
Nevoia de echilibru
Pentru că am fost în Parcul Național Călimani și pentru că ați amintit de gestionarea acelui volum de 500.000 de metri cubi de doborături la Ocolul Silvic Sovata, nu pot să nu vă întreb care e diferența față de cum a fost gestionată această problemă ecologică, până la urmă, de valorificare a lemnului și tot ce implică un asemenea incident acum 30 de ani și astăzi.
În 2020 au fost dobărâți pe raza Ocoalelor Silvice Lunca Bradului și Răstolița în jur de 600.000 de metri cubi. Aceste doborâturi de vânt sunt însoțite imediat de atacuri de gândaci de scoarță. Atunci în pădurile administrate au fost evaluați peste 500.000 mc, iar în Parcul Național Călimani, în zona de protecție strictă, au fost estimați în jur de 50.000 de metri cubi. Am făcut demersuri, inclusiv pentru zona de protecție strictă, ca să punem în valoare acea masă lemnoasă și să o extragem, pentru că în baza Ordonanței de Urgență 57 din 2007 exista portița legală ca să se poată pune în valoare și extrage acest lemn. Or, acolo există o nuanțare, că aceste puneri în valoare și extrageri ale masei lemnoase se pot face doar în baza Hotărârii Consiliului Științific Consultativ, cu avizul administrației Parcului Național și cu aprobarea autorității. Hotărârea Consiliului Științific întotdeauna a fost nefavorabilă, avizul Parcului, de asemenea, nefavorabil și, prin urmare, nici nu a mai ajuns spre aprobare la autoritate. Iar rezultatul a fost că din 2020 până astăzi, acel volum de lemn s-a dublat. Fie din cauza unor doborâturi noi, de mai mică intensitate, mai slabe, sau din cauza atacului de ipide care usucă efectiv arborii sănătoși. Din discuțiile cu colegii, populaţiile de ipide sunt încă active în acea zonă. Pe lângă faptul că se degradează lemnul, există în continuare un risc ridicat pentru incendiile de pădure. Norocul nostru a fost că vara lui 2025 a fost mai puțin secetoasă decât în anii anteriori.
Dar riscul se menține și în anii care urmează. Arborii care sunt doborâți la pământ probabil că se vor degrada, vor putrezi în câțiva ani, dar cei care sunt pe picior, încă uscați pe picior și care se mai usucă și de acum încolo, prezintă în continuare un risc ridicat la incendii. Dacă comparăm suprafețele de pe care au fost exploatați arborii afectați, cu suprafețele din parc cuprinse în zona de protecție strictă (neavizate la extragerea materialului lemnos, urmată de reconstrucția ecologică), poate fi văzută diferența evidentă dintre modul de instalare și evoluție a noii generații de pădure. Suprafețele în care s-a intervenit sunt la ora actuală regenerate și vegetează activ, în timp ce suprafețele din zona de protecție strictă a parcului se regenerează mult mai greu cu specii corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure și se constată instalarea speciilor pioniere.
Colegii dumneavoastră mi-au spus așa: este un dezastru ecologic și un atentat la siguranța națională. Poate că sună alarmist, dar într-adevăr ce e acolo nu e un lucru firesc. Cum vedeți dvs. această situație, cum percepeți problematica parcurilor naționale în care la început pare totul frumos, dar ajungem în situații dintr-acestea concrete și ne lovim de faptul că pierdem până la urmă bani. Discutăm despre deficit bugetar, dar noi n-am valorificat în jur de 100.000 mc de lemn.
Parcul Național Călimani este o unitate cu personalitate juridică din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și care este finanțată de către Regia Națională a Pădurilor. Dacă se valorifica această cantitate, era o resursă care genera venituri pentru Regia Națională și pentru finanțarea parcului implicit, bani care rezultau din valorificarea lemnului, mai ales că în perioada respectivă, 2021-2022, prețurile de vânzare la lemnul provenit chiar din doborâturi de vânt, era de 500-600 de lei/mc pe picior, prețuri care astăzi nu se obțin la produsul fasonat.
Cum putem să ajungem la un echilibru între o exploatare rațională a lemnului, mai ales în situații excepționale și, într-adevăr, să asigurăm durabilitatea acestor păduri?
Ați văzut că legiuitorul sau cei care au gândit Ordonanța 57 s-au gândit și la aceste aspecte, să vedem dacă nu ar fi necesar să scoatem acel lemn, să luăm măsuri ca să oprim atacurile de ipide, să facem reconstrucție ecologică. Discutând cu colegii pensionați deja care au gestionat vremelnic acest parc, i-am întrebat, cum gestionau aceste suprafețe în trecut, pentru că tot timpul s-a spus că noi acolo protejăm arbori seculari. Pentru opinia publică, acolo sunt arbori care, într-adevăr, aveau vârste apropiate de 200 de ani sau poate unele parcele și peste 200 de ani, dar nu sunt păduri virgine, sunt păduri cultivate, acolo silvicultorul a intrat și și-a pus amprenta. Spre exemplu, în literatura silvică sau în amenajamentele silvice, s-a aplicat ca tratament ceea ce se cheamă codru grădinărit, adică țelul de gospodărire era obținerea unor arbori groși și foarte groși care aveau destinații superioare, lemn pentru claviatură, lemn pentru furnire, lemn pentru cherestele superioare și care se obțineau la sute de ani. Deci pădurea ajungea la peste 150-200 de ani. În același timp, tratamentul codrului grădinărit are în structură arbori de toate vârstele, deci de la semințiș, exemplare de câțiva ani până la arbori de peste 150-200 de ani. Or, această structură s-a creat cu concursul și cu ajutorul silvicultorilor. Și avea și un aspect frumos peisagistic, pentru că erau arborete în care vedeai multiple specii – brad, molid, fag, paltin, de vârste diferite.
Cineva a spus: facem zonă de protecție strictă și nu mai intervenim acolo ca să protejăm această structură. Dar a venit vântul și vântul a spus: uite, pot să pun pădurea jos. Ceea ce s-a și întâmplat și noi trebuia să venim să facem reconstrucție ecologică, să scoatem de acolo lemnul afectat, degradat, să facem reîmpădurire, să facem împădurire cu speciile care se cer. În timp o să vedem ce înseamnă refacere ecologică pe zona de conservare durabilă și ce se va întâmpla în zona de protecție strictă, unde, într-adevăr, se instalează natural în această etapă specii pioniere – alun, plop, salcie căprească, scoruș -, specii fără prea multă valoare.
Cred că a fost o încăpățânare și o îndârjire cum nu trebuia să fie din partea Consiliului Științific și nu știu dacă nu și din partea conducerii Parcului. Eu am participat la o întâlnire cu Consiliul Științific, tot pe problema aceasta, colegul director tehnic care, de regulă, a participat la aceste întâlniri nu era atunci în direcție, am fost eu, și printre altele, nu dau nume, mi s-a reproșat de către unul dintre membrii Consiliului Științific că noi nu urmărim decât partea economică și să tăiem. I-am spus că departe de noi gândul la Direcția Silvică Mureș, dar totuși, cum ați menționat, era o resursă cantitativă de apreciat și doborâtă.
Se putea reface, se putea reconstrui acea zonă și lăsată să lucreze natura după ce se ajungea să fie starea de masiv realizată.
O altă problemă, de asemenea în Parcul Național Călimani, este cea a Amenajării Hidroenergetice Răstolița. Cum vedeți dvs. problematica legată de tăierea unei suprafețe de pădu repentru cuva lacului, respectiv cea a lostriței? Dar a modificării legislației pentru investiții de interes național?
I.C.: În ceea ce privește suprafața de pădure situată în cuva lacului, menționez că vegetația de pe această suprafață a mai fost îndepărtată acum mai bine de 30 de ani. În ceea ce privește lostrița consider că trebuie să ținem cont de părerea specialiștilor, însă nu este lipsit de importanță faptul că acolo investiția este realizată în proporție de peste 90%.
E bună externalizarea?
Am văzut la Lunca Bradului foarte multe pepiniere. Povestiți-ne despre această activitate.
Din păcate, în ultima vreme această activitate nu a fost scoasă în evidență.
După cum vă spuneam, unul dintre planurile de amenajament este planul de regenerare. În cei 10 ani cât este valabil amenajamentul, sunt necesare să se facă anumite demersuri, astfel încât acel plan să fie respectat. În ce sens? Sunt suprafețe de pe care pădurea, cum am spus, arboretul matur, bătrân, se îndepărtează și pădurea se poate regenera din sămânța instalată de la arborii bătrâni care sunt scoși din acele suprafețe sau dacă acei arbori bătrâni nu au avut suficientă capacitate să se regenereze pe cale naturală, noi trebuie să venim și să regenerăm acele suprafețe pe cale artificială. Molidul în speță are o capacitate redusă de regenerare pe cale naturală și la molid se făceau, până la modificarea din Codul silvic, așa-numitele tăieri rase în parchete mici. Deci se tăiau suprafețe de până în 3 hectare, după care acele suprafețe erau regenerate pe cale artificială, cu puieți produși în pepinierele de care aminteați dumneavoastră.
Da, există niște cicluri de cultură, de 1 plus 2 ani, se fac semănăturile primăvara în solar, se țin puieții un an în solar, după care acele mici plantule, acele semănături din solar răsărite și care au parcurs un an de vegetație, se scot în câmp și se mai țin încă 2 ani de zile în sola de repicaj. După care, ajunse la dimensiunile necesare, sunt plantate în teren și se refac suprafețele exploatate, sau se folosesc pentru a completa regenerările naturale.
Face parte din activitatea noastră curentă. Și în zona de deal și în zona de munte este o activitate destul de importantă și care necesită efort.
A fost o discuție despre externalizarea unor servicii de care aminteați și dumneavoastră, partea aceea de fructe de pădure, păstrăvării, exploatarea lemnului, cu formațiile proprii. Cum vedeți aceste intenții?
I.C.: La p artea de păstrăvării, într-adevăr trebuie făcută o analiză punctuală pe fiecare păstrăvărie pentru că prețurile cu care reușim noi să punem pe piață sunt de cele mai multe ori mai mari decât cele obținute de către păstrăvăriile private. Problema este că la noi toate cheltuielile grevează asupra costului, noi nu putem să ascundem aceste cheltuieli. Probabil că într-o păstrăvărie privată, inclusiv salarizarea este altfel, inclusiv cotele de amortizare grevează sau nu grevează asupra prețului de cost și așa mai departe. Și atunci apare această lipsă de competitivitate.
Cred că aceasta va fi soluția – externalizarea – dacă nu o să reușim, să vindem. Noi, astăzi, vindem la 35 de lei/ kilogramul de păstrăv, însă găsim la privat, în supermaket-uri găsim eviscerat la prețul acesta, 30-35 de lei, chiar dacă calitatea produselor este diferită.
Din păcate, la fructele de pădure din flora spontană – zmeurul, afinul, nu ne-a ajutat nici vremea din ultimii ani. Primăvara constatăm înflorirea corespunzătoare a zmeurului sau afinului și facem prognoze favorabile, în timpul verii, din cauza temperaturilor mari, perioadelor secetoase îndelungate, aceste specii din flora spontană sunt afectate și ajungem să constatăm că toamna producțiile sunt foarte scăzute și nu avem ce să recoltăm. După care, faptul că pe piața locală și nu numai și pe piața europeană, sunt foarte multe fructe de pădure din culturi la prețuri mici, ne face să nu mai fim competitivi și astfel să renunțăm la această activitate. Cum am spus, cantitățile, fiind mici, din experiența anilor anteriori, trebuia să ducem să le conservăm prin refrigerare la centrul de fructe de la Reghin, astfel cheltuielile fiind mult prea mari, numai cu conservarea și cu păstrarea lor. Și atunci la un calcul economic, am constatat că nu se mai justifica această activitate. Drept urmare, și regia a lăsat la latitudinea fiecărei direcții silvice să aprecieze dacă adună sau nu adună fructe de pădure și dacă valorifică aceste fructe. Deci a rămas o activitate facultativă pentru fiecare direcție silvică. La Direcția Silvică Mureș am mai valorificat plante medicinale prin fabrica de la Sovata, frunze de afin și chiar de zmeur.
Soluții contra furturilor de lemn
Nu ne lovim foarte des de furturi de material lemnos în comunicatele Poliției de exemplu, însă Direcția Silvică Mureș știu că a luat măsuri de monitorizare în interiorul pădurilor, dar și a căilor care sunt în administrarea sau chiar proprietatea direcțiilor silvice. Ce s-ar mai putea face în direcția aceasta pentru combaterea furtului de material lemnos?
Suntem printre primele direcții din țară care am instalat camere de monitorizare pe principalele drumuri forestiere. Când zic principalele drumuri forestiere, am în vedere drumurile forestiere pe care gravitează o cantitate însemnată de lemn din cea pe care o recoltăm în fiecare an. Pe Valea Mureșului, Valea Gurghiului și în zona Sovata avem 13 puncte de monitorizare. În aceste puncte de monitorizare avem atât camere care citesc numărul de înmatriculare, camere cu sistem LPR, acest sistem permite citirea numărului de înmatriculare la viteze de până la 60 km pe oră. Viteza asta se atinge cam greu pe drumuri forestiere, dar în zona Fâncel, drumul axial are caracter de drum județean. Și acolo, într-adevăr, de multe ori se circulă pe două benzi, dus-întors, și am instalat pe fiecare sens camere LPR și câte două camere de monitorizare pentru fiecare cameră LPR pentru că am avut surpriza neplăcută să fie vandalizate. În urmă cu 3-4 ani, într-o primă etapă, erau deconectate de la sursa de curent. Am făcut demersuri către Electrica Mureș ca să obținem avizele și să ne conectăm la rețeaua națională de electricitate. Am reușit acest lucru, dar am avut și surpriza neplăcută că au intrat cu mașinile în stâlpii de electricitate și i-au dărâmat. Și atunci am trecut la pasul al doilea, am pus baterii, deci un sistem cu baterii care să asigure autonomie de funcționare a camerei până la 24 de ore.
Monitorizăm prin aceste camere în jur de 60% din pădurile de stat și a dat rezultate, chiar dacă este nevoie de timp și de personal care să se ocupe doar de monitorizare.
Mai mult acum am propus Regiei Naționale a Pădurilor să înființăm două dispecerate, un dispecerat la Direcția Silvică, care să poată supraveghea 36 de camere video, și un dispecerat să îl punem la Ocolul Fâncel, care să monitorizeze camerele de pe Valea Gurghiului pentru că pe Valea Gurghiului se exploatează 120 de mii din cei 360 de mii – 400 de mii de mc cât exploatăm într-un an din pădurile de stat. Și atunci am considerat că acolo ar fi bine să înființăm și un dispecerat.
Au fost în ultimii ani și situații tragice în pădurile României, când pădurarii au fost bătuți sau chiar omorâți. Considerați că această meserie practicată în pădure e periculoasă? Ați observat o protecție în ultimii 2-3 ani a pădurarilor?
Sunt zone în care pădurarii sunt expuși. Acum, iarăși, nu e niciun secret legat de structura demografică a județului Mureș, avem o pondere foarte mare a populației de etnie rromă. Toate aceste zone sunt cu grad ridicat de risc, mai ales în perioada anotimpului rece, probabil că mulți dintre acești cetățeni merg în pădure după lemn pentru încălzirea locuinței, deci nu neapărat fură ca să facă bani. Normal că sunt situații în care se ajunge la un conflict între pădurari și acești cetățeni. Cel puțin la nivelul județului Mureș sunt situații în care personalul silvic este expus la aceste riscuri.
Au fost pădurari care au renunțat la locul de muncă din cauza acestor riscuri?
Au renunțat sau vor să renunțe și din cauza acestor riscuri. Chiar am avut o situație și am încercat să lămuresc pădurarul să nu renunțe. E vorba de zona Glodeni-Ernei din județ.
Au fost unii care au renunțat sau au fost nevoiți să renunțe pentru că au ajuns într-un final la combinații cu acești cetățeni și, deci, au colaborat cu ei sau au fost complici la furtul de lemn din pădure. Avem cazuri în zona Târgu Mureșului, dar și pe Valea Gurghiului. Fie unii și-au dat demisia și au plecat, sau au fost trimiși în judecată și au contractul de muncă suspendat. Unii sunt chiar închiși, din păcate.
Silvicultura și restructurările
Să mergem și spre terenurile mișcătoare. Într-adevăr am citit poziționările diverșilor miniștri ai Mediului, Apelor și Pădu rilorfață de Romsilva, implicit față direcțiile silvice și față de ocoale și angajați. Mircea Fechet și acum Diana Buzoianu s-au poziționat împotriva Romsilva, spunând că sunteți rezistenți la schimbare și că oamenii care au protestat au fost presați să protesteze. A mai fost scandalul bonusurilor.
Cum percepeți aceste atacuri care sunt generalizate, nu individualizate? Cum le percep colegii dumneavoastră, am avut discuții cu colegi de-ai dvs. care nu sunt foarte fericiți de ceea ce se întâmplă și chiar mi-au spus unii că ar renunța la profesie după ce stau zi lumină de multe ori în pădure? Care e, din punctul dvs. de vedere, substratul?
De-a lungul timpului au fost foarte multe percepții, zic eu, deformate în rândul opiniei publice. Una dintre ele e acea falsă problemă a defrișărilor. Deci orice tăiere se întâmplă în fondul forestier este percepută ca o defrișare. Defrișare în termeni tehnici înseamnă tăierea pădurii și schimbarea categoriei de folosință. Spre exemplu, am tăiat pădurea și acolo în viitorul apropiat, în anii următori, nu va mai fi o pădure, ci o autostradă, un baraj, dacă vreți, că tot e la modă sau, pur și simplu, construim blocuri, case, vile și așa mai departe. Deci, schimbăm categoria de folosință. Or, ceea ce se taie în pădure, 99,9% sunt tăieri normale. Pomeneam de amenajamentele silvice. Amenajamentele silvice sau aceste studii tehnice asigură o structură normală a fondului forestier.
Vă explic în câteva cuvinte ce ar însemna această structură normală.
Spuneați că ziceau colegii că vârsta de tăiere la molid sau la fag este de peste 100 de ani, mai exact 120 de ani. Ca să înțeleagă opinia publică, dacă ar fi să împărțim această vârstă de tăiere, de 120 de ani, în clase de vârste de câte 20 de ani, înseamnă 6 clase de vârstă. În fiecare an se taie din ultima clasă de vârstă, 100-120 de ani. Amenajamentul are o valabilitate de 10 ani. Deci, în termeni simpli, ar însemna că eu clasa aceasta de vârstă de 100-120 de ani o voi tăia în 20 de ani.
Dar clasele de vârstă inferioare, clasa 5, 4, 3, 2 și clasa 1, în acești 20 de ani evoluează, cresc. Astfel că peste 20 de ani, când am lichidat clasa 6 de vârstă, clasa 5 devine clasa 6 și așa mai departe. Deci în fiecare an, dacă vreți, sau în fiecare deceniu cât am amenajament silvic care îmi reglementează tăierile, am arborete exploatabile, arborete pe care pot să le tai, să recoltez lemnul de pe acele suprafețe. Practic, sunt niște tăieri normale.
Pe lângă acest plan de produse principale, care îmi reglementează mie ceea ce se taie, am și planul tăierilor de îngrijire și conducere, care se referă la arboretele tinere și acolo vin și fac lucrări ca să aduc pădurea la o stare foarte bună respectiv să o pregătesc pentru regenerare și să ajungă în final la arborete exploatabil. Totodată avem și un plan de regenerare. Planul de regenerare îmi arată ce împăduriri trebuie să fac, ce intervenții tehnice, astfel încât suprafața să fie regenerată și să fie permanent acoperită cu pădure. Da, probabil că sunt zone în țară sau sunt ocoale, în special private, unde la presiunea proprietarilor se merge un pic pe lângă amenajament, se forțează amenajamentul. Dar și acolo pădurea rămâne. Există pădure, chiar dacă nu mai este de calitate, există tufărișuri, există semințiș din specii mai puțin valoroase care acoperă terenul. Deci pădurea nu dispare, ci scade calitatea pădurii. Astfel că nu putem vorbi de defrișare.
Pomeneați, de asemenea, de ultima perioadă, în care se vorbește de bonusuri nesimțite, de salarii nesimțite.
Sunt regulă sau excepție?
Cele care au fost mediatizate au fost excepții clare. Cele două cazuri de la Arad și Cluj au fost niște excepții. Cu acordul Consiliului de Administrație de la acea vreme sau a directorilor generali care au urmat celor doi directori care au apărut în presă că au luat bonusuri atât de mari la pensionare, acești colegi directori au venit în teritoriu cu salariul de director general. Probabil că era legal, dar imoral că au plecat de la București, de pe postul de director general, cu salariile în teritoriu. Și, legal, pe contractul colectiv de muncă și pe statutul personalului silvic aveau dreptul la cele 10 salarii brute în cuantum net. Dar să vii acum și să spui că este o chestiune generalizată la nivel de țară, este mult prea mult. De ce spun asta? Pentru că acest așa-zis bonus la pensionare era, de fapt, gândit, când a apărut statutul în anul 2000, ca o gratificare. Dacă ai lucrat 5 ani în silvicultură, aveai dreptul la un salariu, dacă ai lucrat 10 ani, aveai dreptul la două și, în final, peste 25-30 de ani, aveai dreptul la 8 sau 10 salarii. Normal că cei care lucrează în pădure se bucurau de această gratificare, pentru că condițiile în care lucrează nu sunt unele foarte comode. E vorba de intemperii, de temperaturi scăzute, de efort fizic. Avem unii colegi care nici nu mai apucă pensia, am avut un caz recent la Sovata, am avut pe Valea Gurghiului cancer de prostată și așa mai departe, la Platoul Cornești avem pădurari care frecvent apelează la serviciul de urgență pentru că sunt mușcați de viespi și fac șoc anafilactic sau tot felul de alte reacții. Da, există și sporul de risc pentru cei care lucrează în silvicultură.
Dar, repet, acest bonus la pensionare a fost gândit ca o gratificare, însă acum s-a deturnat sensul acestui beneficiu financiar și opinia publică l-a perceput ca ceva aberant și care nu se cuvine sub nicio formă.
Domnul Gliga, pe care l-am cunoscut la Lunca Bradului, mai are până la pensionare, a re54 de ani, și a muncit toată viața în pădu re. Cât câștigă domnul Gliga după mai bine de trei decenii de muncă?
Domnul Gliga e șef de district, e remunerat la nivelul salariului mediu pe economie, ceea ce înseamnă în jur de 6.000 de lei.
Nu ar trebui să fie o identitate de salarizare între Romsilva care se autofinanțează și o companie privată care, de asemenea, gestionează o resursă a țării?
Vedeți că tocmai prin definiție se spune că funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. Dacă prin statut în 2000 s-au prevăzut pe baza autonomiei financiare și aceste drepturi, eu zic că trebuiau respectate.
Spuneați că o parte din colegii trecuți de 45-50 de ani se gândesc să plece din sistem. Da, este o realitate. Și foarte mulți sunt dezamăgiți pentru că fără să lucrați în sector, ați văzut acest lucru. Silvicultura era considerată a treia armată a țării, ei aveau sau au încă această tendință de a asculta de ordinele superiorilor. Dar dezamăgirea este atât de mare în rândul lor încât, repet, majoritatea celor peste 50 de ani se gândesc să plece din sector sau dacă se apropie cumva de anii de pensionare, mai ales că beneficiază și de această grupă specială de muncă, își fac calcule cum să-și întocmească dosarul de pensionare și să plece din sistem. Dar ce vine din urmă, mă refer la resursa umană care trebuie să înlocuiască acești specialiști, lasă de dorit și trage un semnal de alarmă.
Spuneați mai devreme că, din punctul dumneavoastră de vedere, e necesară, sau percepeați că e necesară o restructurare a Romsilva. Puteți argumenta de ce vi se pare și în momentul de față necesară această restructurare?
m precizat că actualmente Regia Națională a Pădurilor administrează undeva în jur de două treimi din Fondul Forestier Național. Și atunci, ar trebui reduse structurile proporțional, deși au fost reduse de-a lungul timpului, pentru că de la peste 20.000 de angajați acum 30 de ani, astăzi funcționăm cu 14.000 și ceva. Dacă ne uităm pe date, sunt direcții silvice care administrează la nivel de județ suprafețe egale cu cele ale unor ocoale silvice din Mureș. Sunt direcții cu 15.000 de hectare, în timp ce Ocolul Silvic Lunca Bradului administrează 35.000 ha, din care 24.000 de ha de stat. La fel sunt și Răstolița, Gurghiu și Fâncel, care au suprafețe mari de fond forestier de stat și administrat.
Apoi, probabil, ați văzut, s-a vehiculat povestea cu profitul realizat de direcțiile silvice. Și aici, dacă ne uităm, sunt direcții care sunt în pierdere de ani de zile și trebuia făcut ceva.
Cine ar fi trebuit să acționeze?
Autoritatea – Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împreună cu regia. În anii în care exista o normalitate, inclusiv din punct de vedere economic, la nivel de țară, cele 41 de direcții puteau fi puse în următoarea grilă: 10 direcții silvice erau foarte bune din punct de vedere al profitabilității, 20 de direcții erau undeva pe 0+, deci nu erau în pierdere, dacă vreți, și de-abia 10 direcții erau pe pierdere. 10 direcții care erau pe pierdere erau obiectiv pe pierdere, deci motivat. Adică n-ai cum să te aștepți de la direcțiile silvice din sud, care nu au resursă de lemn, să fie pe profit. Acolo trebuie să ne bucurăm că există pădure și că e asigurată funcția ecologică și socială. Așa cum în Mureș, niciodată Ocolul Târgu Mureș sau Ocolul Luduș nu pot fi profitabile, pentru că ele gestionează cu prioritate terenuri degradate din județ. Aproape jumătate din suprafața județului e pe raza acestor două ocoale, eventual incluzând și Reghinul, deci trebuie să ne bucurăm că avem pădure, chiar dacă e de slabă calitate. Și nu trebuie sa le judecăm neapărat prin prisma eficienței economice. Dacă nu ai resurse de lemn, nu ai cum să faci venituri. În afară de suprafața de fond forestier, trebuie făcută o analiză și prin prisma eficienței ecologice.
Ați văzut că în prima variantă de restructurare s-au pus centrele direcțiilor regionale după anumite criterii. Nu știm care. După care s-a vehiculat suprafața majoritară de fond forestier de stat. Și astfel s-a ajuns ca centrele viitoarelor direcții regionale să fie stabilite și schimbate ulterior de la Brașov la Mureș, de la Cluj la Hunedoara, de la Timiș la Caraș, etc. și s-a mers pe varianta suprafeței majoritare de fond forestier de stat. Consider că ar fi bine să se mai țină cont și de alți indicatori și alte criterii. Probabil sunt direcții care au un management mult mai bun decât altele. Vorbeam de cheltuieli la 1.000 de lei producție, modul de valorificare, efortul propriu, deci cât sunt de implicate anumite echipe manageriale în a valorifica resursa și așa mai departe.
Proiectul acesta lansat cu 12 direcții regionale, a fost lansat oarecum șchiop, fără logică, pornit cu stângul, după părerea mea. Chiar am avut atunci o discuție cu dumneavoastră și apoi punctul dumneavoastră de vedere și al Direcției Silvice, până la urmă, Mureș și a fost preluat chiar de parlamentari mureșeni în discuțiile cu ministrul Mediului, Diana Buzoianu, și s-a refăcut acel proiect de Hotărâre de Guvern. Ce v-a determinat pe dumneavoastră să luați atitudine, ați fost printre primii directori de direcții silvice?
Am considerat că este de bun simț să ies și să reacționez pentru că toate atuurile erau de partea Mureșului, începând de la suprafața de fond forestier, la indicatori economici și așa mai departe. Nu e niciun secret că și eu sunt către limita de pensionare din sector, dar cred că aș fi regretat dacă nu aș fi făcut nimic pentru colegi, pentru silvicultorii din județul Mureș. Pentru că, repet, de drept, dacă e să se facă o direcție regională strict pe criterii tehnico-economice, ceea ce se întâmplă pe raza Direcției Silvice Mureș ne îndreptățește să cerem ca sediul social sau sediul regional al direcției să rămână la Mureș.
După intervenția aceasta și reașezarea direcțiilor regionale, cum vi se pare proiectul de hotărâre în sine?
Eu am spus și la interviu, dacă într-adevăr se insistă cu atâta îndârjire să rămână cele 12 direcții regionale, cu o bună dimensionare a serviciilor județene, probabil că va funcționa. Probabil. Dar din discuții cu colegii din țară, o variantă funcțională era cu 17 sau chiar cu 20 de direcții regionale. Nu cred că se face foarte multă economie prin faptul că nu o să mai existe trei directori sau patru. Sunt puține direcții cu patru directori, care au și director comercial, pe lângă director, director tehnic și director economic. Dacă nu va mai fi director economic, dau un exemplu, va fi contabil șef. Nu va avea spor de conducere de 15%, ci de 10%. Aceeași abordare va fi probabil și în cazul directorilor tehnici, al căror post se va transforma în șef serviciu tehnic ceea ce implică, la fel, diminuarea sporului de conducere de la 15% la 10%, ș.a.
Deci economie foarte mare nu se face. În schimb, ceea ce se va întâmpla cu cheltuielile, cu delegările, pentru că vrei, nu vrei, trebuie să comunici cu serviciile județene sau să-i aduci la sediul regional sau să mergi de la sediul regional în teritoriu, eu cred că se diluează povestea și din punct de vedere financiar nu va fi foarte mare câștigul.
Dar din punct de vedere funcțional, dacă s-ar merge, repet, pe o variantă cu 20 de direcții, spun că ar fi una foarte bună, dar măcar cu 16 ar fi una bună.
Starea învățământului silvic
Ați spus că ați obținut doctoratul, dar până să obțineți doctoratul ați fost și dascăl în preuniversitar, la actualul Colegiu Silvic din Gurghiu. Ați lucrat cu elevi, acum sunteți la USAMV Cluj, Facultatea de Silvicultură și Cadastru, deci aţi lucrat cu studenţi, de 5 ani deţineţi chiar gradul didactic de profesor universitar. Ce v-a chemat spre acest domeniu, spre educația în domeniul silvic?
Nu vă ascund că am plecat de la Gurghiu în 1995 pentru că atunci simțeam că nu eram motivat suficient ca profesor în preuniversitar. Am plecat, dar am ținut legătura cu foștii mei colegi. Și tot ca o întâmplare, în 2005 facultatea sau departamentul de silvicultură din Cluj era destul de tânăr, înființat în 2000, avea vreo 5 ani. Și m-am întâlnit la Sovata cu rectorul de atunci, prof. dr. Liviu Alexandru Mărghitaș, Dumnezeu să-l odihnească, care a fost președinte de comisie la Bacalaureat la Gurghiu. Și printre alte discuții îmi spunea, uite că tu ai experiență, ai și doctoratul, să vii la Cluj să ne ajuti să împingem înainte povestea cu învățământul silvic. Evident că atunci, la vremea respectivă, nu erau foarte atractive salariile nici din învățământul preuniversitar, nici din învățamântul universitar. Am acceptat să mă duc să lucrez ca și cadru didactic asociat.
Mi-a spus, o să vii să vezi și dacă crezi că te atrage, putem discuta să vii ca titular. Ceea ce s-a și întâmplat, am plecat în 2007 ca și cadru didactic profesor asociat. Am văzut că este o posibilitate. Era o nișă în care puteam să mă dezvolt ca persoană. Mai mult, aveam satisfacția că o parte din studenții pe care îi pregăteam au ajuns să lucreze cu mine în sector. În 2011, tot la propunerea domnului rector, am acceptat un post de șef de lucrări la discipline pe care le stăpâneam din punct de vedere practic, era vorba de exploatarea pădurilor și prelucrarea primară a lemnului.
După care am intrat în acel malaxor al învățământului universitar.
Normal că m-am preocupat de evoluția mea și am marșat pe promovarea în cariera universitară. În 2014 am promovat la gradul didactic de conferențiar și, așa cum ați spus, în 2020 la gradul didactic de profesor. Și în 2019 mi-am luat abilitarea în a conduce doctorate la Școala Doctorală din Brașov, de pe lângă Universitatea Transilvania.
Dacă ar fi să faceți un arc peste timp între învățământul silvic din anii formării dumneavoastră și cel actual, ce concluzii ați avea?
Diferențele sunt de la cer la pământ. Nu numai între învățământul universitar din anii 90, când am terminat eu, 85-90 din secolul trecut, dar și în ceea ce privește învățământul liceal. Am început în 1980 cu admitere treapta 1. În ‘82 am continuat cu treapta 2, după care am susținut bacalaureatul și admiterea la singura facultate de silvicultură din țară, la Brașov, cu un număr limitat de locuri, pentru că la învățământul de zi erau în jur de 50 de locuri, erau 40 de încorporabili, adică cei care ieșeam din liceu și mergeam în armată, și erau 10 locuri la neîncorporabili, care au făcut deja armata sau fete, și mai era o grupă de seral.
Terminau într-o promoție în jur de 75 de absolvenți, iar admiterea se dădea cu o concurență de 8, 12, 13, 14 pe un loc, cu două examene de matematică și unul de genetică. Or, astăzi când vorbim, suntem în situația de a crea aceste grupe de silvicultură pe bază de concurs de dosare. Deci dacă are șase la bacalaureat, nu contează cât are la matematică sau la biologie, ne străduim sau facem eforturi ca să-i capacităm să vină către învățământul silvic, în condițiile în care astăzi există 8-10 facultăți de silvicultură în țară. Brașovul a rămas o facultate de tradiție. Suceava, care este înființată imediat după 90, iarăși a devenit o facultate de tradiție. Clujul se străduiește să fie acolo în primele cinci. Din păcate, nici baza de selecție pentru facultate nu mai este ceea ce a fost, pentru că liceele silvice astăzi fie că au elevi foarte slabi, în sensul că optează pentru aceste licee silvice elevii care au la capacitate de multe ori note sub 5, altele nu au elevi. Trăim astăzi o realitate cruntă când auzim că se desființează Liceul Silvic din Năsăud și se comasează cu liceul economic și așa mai departe. Înainte de ‘90 erau 5 licee silvice în toată țara și pregăteau pentru sectorul silvic elevi, dar așa cum am precizat, în niște condiții de selecție foarte dure. Or, astăzi, din punct de vedere al universității, se pare că nu ne mai putem baza pe aceste licee silvice. Cred că totuși Clujul are un atu pentru că este un centru universitar bun. Mă refer nu numai la USAMV, ci și la alte specializări. Și foarte mulți studenți vin la Silvicultură pentru centrul universitar. Noi, până în acest an, ne-am cam atins targetul, în sensul în care am avut în fiecare an undeva în jur de 80-100 de studenți înscriși.
Un neajuns este acela că, din păcate, în loc să mergem pe un învățământ centrat pe student, ajungem să fie un învățământ centrat pe evoluția în carieră a cadrelor didactice, adică se merge mult pe îndeplinirea criteriilor de performanță la profesori, asta înseamnă atingerea unui anumit target în ceea ce înseamnă numărul de publicații, revistele în care sunt publicate, felul în care sunt cotate aceste publicații sau articolele care se publică, elaborarea de manuale didactice și atunci cadrele didactice se concentrează mai mult pe evoluția lor în carieră. Trebuie să recunosc, în secundar, toată lumea se îngrijește să avem studenți și ei să rămână până în final, până ajung să-și susțină examenele de licență. Și atunci, de multe ori, se fac compromisuri în sensul că îi trecem să avem în perspectivă studenți la specializările de masterat.
Finanțarea se face după numărul de studenți, mai mult din acest an universitar s-a convenit și s-a aprobat ca grupele constituite să fie nu de 25, ci de 15 studenți. Situația în acest an universitar nu diferă cu nimic de anii anteriori, spre exemplu, după prima săptămână de curs, am constatat că prezența la cursuri este slabă. Deci, din peste 70 de studenți câți sunt în an, și sunt patru grupe de 16-17 studenți, au venit cam de nivelul unei grupe, undeva în jur de 15-18 studenți. Și aici, din punctul meu de vedere, este o dezamăgire, pentru că lucrez cu ei și la universitate, și ajung să lucrez și în producție și constat că nu sunt pregătiți suficient. Normal, atâta timp cât nu frecventează cursurile și nici lucrările practice, nu au cum să fie bine pregătiți. Din cei 70-100 de studenți care trec prin facultate, există un nucleu de cca. 20 de studenți care sunt foarte buni, cu care poți lucra fără probleme.
Cred că și aici ar trebui schimbată optica, în sensul că inclusiv cadrele didactice ar trebui să urmeze niște stagii practice de pregătire. Adică, înainte să ajungi să lucrezi ca și cadru didactic universitar, să ai în spate un număr minim de ani în sector productiv, cinci spre exemplu cel puțin. Susțin acest lucru pentru că evident, de la an la an devine o rutină, repeți aceleași informații, ți le repeți ție ca profesor, devine o rutină și normal că expui mecanic niște informații și nu prea mai are legătură cu ce se întâmplă în pădurea românească.
Subliminal, înțeleg că n-ar mai trebui promovați așa de ușor studenții la examene, cu riscul de a pierde din finanțare. Dar la ce soluții v-ați mai gândit pentru regenerarea învățământului silvic?
Nu este un secret că în silvicultură sunt atrași mulți mulți copii de silvicultori, oarecum s-a păstrat tradiția. Părinții care sunt pădurari sunt foarte bucuroși atunci când copilul ajunge să absolve o facultate de silvicultură, situându-se pe un nivel mai sus decât părinții, șef de district sau inginer la ocol. Da, avem astfel de situații și chiar ne bucurăm că avem copii de silvicultori care vin și care, nu e niciun secret, deja sunt inițiați și cunosc multe aspecte legate de pădure. Făcând un pic trimiteree la ce am discutat până acum, cum să mai meargă copiii la Silvicultură, când în media, silvicultura este o meserie dăunătoare, în sensul că se fură, sunt salarii nesimțite sau aud că mai bine plec din sector decât să mai rămân pentru că, așa cum vă spuneau colegii de la Lunca Bradului, nu sunt respectați, sau că le e rușine să iasă îmbrăcați în uniformă pentru că toată lumea se uită la ei ca la niște hoți?
Deci nici mediul economic actual și nici ceea ce se întâmplă în jurul administratorilor de păduri nu este ceva favorabil ca să încurajeze învățământul, nici cel preuniversitar și nici universitar. Regia Națională a Pădurilor în ultimii ani nu a scos posturi pentru tinerii absolvenți. În urmă cu trei ani și înainte, anual se scoteau undeva între 70-100 de posturi pentru tineri absolvenți. Din cauza acestei restructurări perpetue, de care se discută acum de ani buni, și legea trenuleț care ne afectează din punct de vedere economic și, așa cum v-am spus, avem posturi vacante care din varii motive nu le ocupăm, nu le acoperim și toate la un loc duc la această nesiguranță și nu fac atractivă meseria de silvicultor, fie că vorbim de pădurar cu studii medii sau de inginer cu studii superioare.
Pe de altă parte, probabil că sunt la ora actuală și prea multe facultăți de silvicultură și școli silvice. Dacă ne uităm după evoluția demografică a României, copiii sunt din ce în ce mai puțini.
Se spune că un bun profesionist într-un domeniu e după vreo 50.000 de ore de practică. Cum se formează un bun silvicultor?
Dacă o luăm strict, după prevederile contractului colectiv de muncă, trebuie să treacă la pădurar sau la inginer șase luni pentru a ajunge de la calitatea de debutant la titular. Eu cred că nu sunt suficiente cele șase luni nici pentru ingineri, nici pentru pădurari pentru a face orice îi cere postul respectiv. E nevoie de timp și, din păcate, ceea ce mai discut cu colegii din direcție, cred că a dispărut calitatea de mentor a celor mai vechi din sector. În mod normal, eu când am ajuns la Sovata, ascultam ceea ce spunea un pădurar mai cu experiență. Ca să învăț, trebuia să văd ce face pădurarul respectiv. E clar că e nevoie de acei mentori și ar trebui ca cei mai cu experiență să aibă răbdare și să îi atragă pe lângă ei și să încerce să-i formeze.
Ce-am sesizat față de acum 25-30 de ani, nu mai există pădurari și personal de pădure. Când spun asta, mă refer la acel pădurar vechi sau acel brigadier care lucra și, de asemenea, locuia în pădure la sediile de cantoane. Astăzi personalul care este dispus să stea în pădure și să fie aproape de inima pădurii, este din ce în ce mai puțin.
Iar acum, în noile condiții, cu această „reclamă negativă” care se face angajaților din Romsilva, cred că va scădea și mai mult atractivitatea acestei meserii.
Ce calități considerați că trebuie să aibă un bun silvicultor sau un bun profesionist în domeniul silviculturii?
În primul rând trebuie să-i placă pădurea, să lucreze în acest mediu. Am spus la început că nu-i ușoară meseria. Cine spune că pădurarul își pune floarea în pălărie și ascultă păsărele și împușcă căprioare, cum spunea un parlamentar la un moment dat, nu cunoaște ce înseamnă meseria de pădurar. Deci, da, trebuie să-i placă această meserie, să accepte să lucreze în aceste condiții. Dar este clar că nu se mai compară silvicultura de acum 30 de ani cu silvicultura actuală. Pentru că, vrem, nu vrem, avem partea de informatizare, digitalizare, evidențe, raportări. Inclusiv gestionarea, valorificarea și eliberarea resursei, către beneficiarul final,se fac în baza unor aplicații informatice. Și atunci nu mai e acea meserie, spuneați, romantică.
Din păcate, nivelul învățământului silvic universitar și preuniversitar este unul foarte scăzut. Constatăm că acesta e nivelul și o spun cu regret, făcând comparație cu ceea ce se întâmpla legat de învățământul silvic în urmă chiar și cu 20 de ani, să nu mai zic de acum 35- 40 de ani, când a terminat generația mea.
Dacă nu se mai scot posturi la Romsilva, unde se duc absolvenții?
Vedem frecvent în medicină, în IT, că există tot felul de târguri pentru recrutarea forței de muncă. Or, în silvicultură, încă n-am văzut să existe un asemenea târg, ținând cont că pe lângă administratorii de păduri, fie ei de stat sau privați, există și atâtea societăți care au ca activitate exploatarea lemnului.
Și angajează silvicultori?
Cred că se angajează foarte puțini și nu neapărat după cunoștințele și competențele dobândite. În felul acesta nu se creează o emulație, o motivație reală astfel încât absolvenții să fie atrași spre domeniul silvic. Pe de altă parte nu știu în ce măsură pot fi obligați operatorii economici să angajeze absolvenți.
S-ar putea regla, controla acest aspect atunci când se face atestarea firmelor, operatorilor economici, adică să dovedească că au angajați absolvenți cu studii superioare în domeniul silviculturii. Spre exemplu la un volum de 10.000 de mc, să angajeze un inginer și două persoane cu studii medii.
Spre viitor
Cum vedeți viitorul silviculturii?
Odată, în ceea ce privește administratorul pădurilor de stat, ar trebui să vedem dacă va avea finalitate hotărârea de guvern, dacă se va pune în practică și cu ce rezultate. Speca imaginea silvicultorului în general să fie una reabilitată și că nu vor pleca în urma acestei restructurări foarte mulți colegi bine pregătiți din sector, pentru că asta este o realitate. Și sunt rezervat prin prisma a ceea ce vine din urmă, în sensul de cât de bine sunt pregătiți și cât de bine sunt intenționați ca să lucreze într-un asemenea sector bulversat, pentru că astăzi sunt foarte tulburi apele în sectorul nostru. Dar există viață și după, cum se spune. Și cu siguranță, că pădurile României vor rămâne, sper să rămână calitative, și sper ca totuși să mai rămână un nucleu de silvicultori care să ducă înainte această bogăție națională.
Ca manager, director general, ce planuri de viitor aveți?
Rămâne o provocare cum va funcționa viitoarea direcție regională, pentru că eu nu o văd ca un lucru foarte simplu de pus în aplicare. Repet, dacă se va reuși să se dimensioneze bine structurile județene, indiferent unde rămâne centrul regional, probabil că va fi o structură funcțională. Dacă nu, s-ar putea să fie serioase sincope.
La universitate mai am încă o posibilitate de a mai spune câte ceva în domeniu, în sensul de a mă implica asupra formării unor viitori silvicultori, unor viitori specialiști. Dacă o să reușesc să transmit câte ceva din experiența mea atât colegilor cu care lucrez acum sau, cum v-am spus, viitorilor ingineri silvici, pentru mine o să fie o satisfacție.
Dar cum vă simțiți dumneavoastră?
Din păcate sau din fericire, eu în ultimii cinci ani am avut o perioadă destul de tumultuoasă, deci n-am avut timp să mă plictisesc. Pentru că atunci, în 2020, după repetate presiuni, asumându-mi ceea ce am făcut atunci, am ieșit în media. Și rezultatul au fost controale repetate, deci începând din 2019 și până în 2023, 4 ani de zile am avut controale peste controale, de la regie, de la autoritate, de la Curtea de Conturi și așa mai departe. Eu mă consideram în siguranță pentru că știam că nu am greșit. Ceea ce s-a și dovedit. Am primit câteva sancțiuni administrative, zic eu, forțate, le-am contestat… Unele au fost anulate, unele au fost diminuate, altele au rămas și spun eu pe nedrept pentru că instanțele au interpretat într-un anumit mod. Probabil că e o părere subiectivă a mea.
O problemă de matematică
Mi-ați ridicat recent o problemă matematică, nu ne dădeau calculele acolo cu cele 3,5 milioane de locuințe și cu lemnul de foc. Să încercăm să rezolvăm această problemă de matematică.
Să luăm județul Mureș, dacă vreți. Direcția Silvică Mureș a valorificat, în 2024, 40.000 de metri cubi ca lemn de foc. Dacă punem 10 metri cubi pe locuință, înseamnă 4.000 de locuințe. Oare doar 4.000 locuințe se încălzesc în județ cu lemn de foc? Era vorba de calculul la nivel național, urmărind datele care figurează pe site-ul Regiei Naționale a Pădurilor, care în 2024 a valorificat undeva sub 500.000 de metri cubi de lemn de foc. Și să mai adăugăm și un sortiment apropiat lemnului de foc, lemnul de celuloză și să fie 0,75 de milioane sau să mergem chiar către un milion de metri cubi din cei două milioane și cât s-au fasonat la nivel național. Acel milion de metri cubi, oricum îl așezăm, nu are cum să acopere acel necesar pentru 3,5 milioane de locuințe. Este clar că problematica asta a lemnului de foc nu este una reală prin prisma celor 3,5 milioane de locuințe. Deci ea există, e nevoie de lemn de foc pe piață, dar nu la nivelul la care se vehiculează iarăși în media și în multe date oficiale.
În concluzie, ce bănuiți dumneavoastră că se întâmplă în această problemă cu lemnul de foc? E clar că e mult mai mult lemn de foc pe piață.
O dată am spus că din pădurile direcției s-au valorificat 40.000 mc. Bun, să nu uităm că mai sunt 80.000 de hectare sau peste 80.000 păduri private. Cel puțin UAT-urile probabil că se îndreaptă, se apleacă mai mult către cetățenii din comună și asigură lemn de foc. La 3,5 milioane, dacă ar fi să punem chiar un 5 metri cubi de locuință, ar trebui să avem o resursă care, până la urmă, este aproape egală cu cantitatea de lemn totală care se extrage la nivel național.
În jur de 18-20 de milioane de metri cubi pe an la nivel național. Atunci, este cu titlu de speculație, fie că nu există 3,5 milioane de locuințe care se încălzesc cu lemn și cred că asta este parțial adevărat, deci trebuie luat în considerare că nu sunt 3,5 milioane de locuințe, sau că se extrage mult mai mult din păduile României.
Ligia VORO
(Interviu realizat în toamna lui 2025, completat în februarie 2026, înainte de depunerea dosarelor pentru funcția de director general al RNP-Romsilva)