Doamna Elena Cuza de la nașterea căreia se împlinesc la 17 iunie, în acest an, 200 de ani este, fără îndoială, cea mai reprezentativă personalitate feminină a românilor. Deși era o fire retrasă, introvertită, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, mică de statură cu ochi negri, sprâncene pronunțate și păr bogat cu o cărare pe frunte, a fost iubită pentru acțiunile caritabile, îndeosebi asupra copiilor orfani și nevoiași. S-a bucurat în timpul vieții de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a regilor Carol I, Ferdinand și a soției sale, Maria. A fost stimată de mari personalități, precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Iorga și Alexandru D. Xenopol.
A văzut lumina zilei la 17 iunie 1825, în capitala Moldovei, Iași. Părinții săi au fost Iordache Rosetti, postelnicul, și Ecaterina, fiica logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni. Familia Rosetti a dat țării mari oameni politici și de cultură, înrudindu-se cu renumitele familii boierești ale vremii: Catargiu, Balș, Sturdza și Cantacuzino. Iordache Rosetti era fiul marelui vornic din ținutul Vasluiului, care întărea ramura bărbătească, a familiei Rosetti-Solescu.
Elena Cuza își petrece copilăria la conacul din comuna Solești, construit în 1827, împreună cu frații și surorile sale: Theodor, Zoe, Dumitru și Constantin. Astăzi, din nefericire conacul, aflat la 15 Km de Vaslui, este într-o stare accentuată de degradare, din cauza problemelor juridice legate de moșenitori și a neglijenței autorităților. L-am văzut de curând, fiind în apropierea școlii gimnaziale din localitate. După aceea, m-am recules la mormintele mamei sale și a primei doamne a României, recent restaurate de Consiliul Județean Vaslui.
Mama sa, Ecaterina, avea o înfăţişare aspră, hotărâtă, dar era dreaptă şi foarte religioasă. A fost o mamă autoritară și la Soleşti, sub îndrumarea ei a început educaţia Elenei, care va continua la Miclăuşeni, în reşedinţa bunicului Dumitrache Sturdza. La vârsta de şapte ani, Elena a fost trimisă la Şcheia, la Colegiul particular al fratelui Ecaterinei, Constantin Sturdza şi al soţiei sale, Agripina. Aceştia angajaseră profesori şi guvernante pentru copiii lor.
La 14 ani, după terminarea Colegiului particular de la Şcheia, Elena Rosetti nu se mai întoarce la Soleşti, după cum ar fi dorit, ci pleacă la Iaşi împreună cu verişoarele sale şi cu mătuşa Agripina pentru a-şi desăvârşi educaţia. La Iaşi, Elena Rosetti mergea adesea în casa verișoarei sale, Didiţa Mavrocordat, unde se adunau tinerii culţi din acest oraş. Aici îi cunoaște pe Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Costache Negri, Matei Millo și alții. La vârsta de 19 ani, Elena l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. Probabil, l-a întâlnit în casa Didiţei Mavrocordat, cu al cărui soţ fusese coleg la Institutul Cuénim din Iaşi sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino.
De statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Ioan Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple, familiale, era primit în toate saloanele, cu deosebire de femei, care-l găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile unele din ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă… Îndată după revenirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, deşi nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza ,, nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii decât al raţiunii, privi totuşi pe această mică boieroaică ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti”.
Elena Rosetti şi Alexandru Ioan Cuza s-au căsătorit la Soleşti, la data de 30 aprilie 1844, după Paște, la biserica familiei soției. Rar se întâlnesc două făpturi mai diferite. Crescută de o mamă aprigă şi autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă. Lipsită de încredere în forţele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate.
Imediat după căsătorie, tinerii însurăţei s-au mutat la Galaţi. Aici, trăiau alături de părinţii lui Alexandru: Ioan şi Soltana ( născută Cozadini ), dar aceştia erau deseori plecaţi la moşia Bărboşi din Fălciu sau la Iaşi. Pe atunci, Alexandru era judecător al ţinutului Covurlui şi era ocupat mai tot timpul. Astfel, Elena petrecea mult timp singură. Nu prea ieşea în societatea din Galaţi, deşi mama sa o îndemna mereu să iasă şi să-şi facă prietene. În schimb, Elena cerea des detalii despre Soleşti.
În anul 1848, au izbucnit mişcări revoluţionare şi în spaţiul românesc. Alexandru Ioan Cuza a participat la evenimentele din Moldova. La 29 martie 1848 este arestat la Iaşi şi, alături de alţi 11 fruntași ai revoluţiei au fost trimişi sub escortă la Galaţi, de aici urmând să fie încredinţaţi autorităţilor turceşti de la Măcin. În timpul acestor evenimente, Elena se afla la Soleşti. Imediat ce a aflat această veste a plecat la Galaţi. Deşi avea doar 23 de ani, era decisă să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi salva soţul. Şi-a amanetat toate bijuteriile pentru a face rost de banii necesari salvării lui. Ajungând la Galaţi, Elena a mers la consulul englez Cuminghan, prieten al familiei şi simpatizant al ideilor politice revoluţionare. Intrând în legătură cu legaţia engleză de la Brăila, Cuminghan a reuşit să devieze traseul la Brăila, unde cei 12 revoluţionari au fost debarcaţi.
Alexandru Ioan Cuza nu se mai poate întoarce în Moldova și merge mai întâi în Transilvania, unde participă la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3-5 mai 1848, apoi trece în Bucovina, la Cernăuţi, găsind adăpost în casa lui Eudoxiu Hurmuzachi. Mai târziu, revine în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica ( 1849-1856).
La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi, în 1852, au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Alesul celor două Principate de la 24 ianuarie 1859, avea nevoie de o locuinţă potrivită la Iaşi, fiind închiriată casa spătarului unionist Mihalache Cantacuzino din Uliţa Mare (azi, Lăpuşneanu), unde, în zilele noastre, se află Muzeul Unirii.
Infidelităţile domnitorului Cuza, au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. Cu ajutorul acesteia, Elena face faţă rezonabil îndatoririlor ei de principesă domnitoare, implicându-se în numeroase acţiuni de binefacere şi educare a populaţiei sărace. Flirturile soţului cu diverse femei o amărau tare mult, pe Elena Cuza. Mai tânără, cu vreo șapte ani decât doamna Elena, cochetă, inteligentă şi figură încântătoare cu ochi fascinanţi, Maria Obrenovici, făcea furori prin saloanele vremii. Refugiată în Valahia, având cunoştinţe politice și vorbind limbi străine, datorită traiului în lumea curţii sârbeşti, l-a fermecat cu uşurinţă pe chipeşul Cuza Vodă. Aventura soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o să plece din ţară pentru o perioadă. Trei ani a durat autoexilul Elenei. Trece prin Paris, Roma, Neapole, Veneţia, Torino, Milano și în acest timp se ocupă de educaţia celor trei nepoţi ai ei, copiii surorii sale Zoe, soţia lui Iordache Lambrino, care murise de timpuriu. În calitate de principesă domnitoare, Elena are şi unele contacte diplomatice, îndeosebi cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, care i-a făcut o primire triumfală la palatul Tuileries şi i-a acordat o audienţă de peste o oră.
Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să revină, incognito, în primăvara lui 1862, dupa trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi înduplecat-o argumentele mamei, ale prietenilor care îi explicau că absența ei provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului, expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Cezar Liebrecht. Adevărul este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui.
La această atitudine mai combativă a contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie hotărâtă, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate bine conturată.
Elena a revenit în ţară în anul 1862. Îl ia prin surprindere pe soţul ei, care o ştia timidă şi stângace. Spre surpriza lui, Elena devenise stăpână pe mişcările şi vorbele ei. Cuza a fost încântat şi impresionat de această Elena ,,renăscută”, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, Vasile Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Aici era locul lor de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.
Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale care îi reveneau ca prima doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje importante în audienţe particulare. Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa politică.
Elena începe acum să viziteze aşezămintele publice, instituţiile de binefacere şi cultură. În apartamentul ei a fost amenajată o cameră unde confecţiona îmbrăcăminte pentru cei sărmani pe care o dădea preoţilor să le împartă săracilor, fără a preciza de unde vin. Când domnitorul Cuza a cumpărat Palatul de la Ruginoasa în 1862, doamna Elena ocupându-se de înzestrarea şi mobilarea sa.
Împreună cu doctorul Carol Davila, Elena vizita aşezămintele de binefacere din Bucureşti şi văzând că numărul orfanilor este foarte mare, s-a decis să pună bazele unui nou aşezământ după planurile mitropolitului Filaret, dăruind la început suma de 1000 de galbeni din caseta particulară. La 29 iulie 1862 a fost pusă piatra de temelie a Azilului „Elena Doamna” de la Cotroceni.
Vasile Alecsandri, impresionat de acțiunile caritabile ale primei doamne, a donat azilului colecţia sa de poezii populare, care au fost publicate în ediţie de lux pentru boieri şi pe hârtie obişnuită pentru populaţia de rând. Banii obţinuţi din vânzarea cărţii au fost utilizaţi la construcţia azilului.
În 1864, Alexandru Ioan Cuza a trebuit să facă faţă inundaţiilor Dâmboviţei şi a participat la salvarea gospodăriilor ameninţate de ape. Acestea au fost ocazia potrivită ca domnul să-şi aducă la Palat pe Alexandru, fiul născut din relația cu Maria Obrenovici, pe care l-a prezentat soţiei ca fiind un orfan salvat de la înec, pe care dorea să-l păstreze până la găsirea părinţilor. Dar, Elena ştia cine este copilul şi i-a scris soţului că nu va fi de acord cu înfierea acestui copil şi că preferă divorţul în locul glumelor pe seama sa.
Deşi era hotărâtă la început să nu facă nici un compromis, Elena s-a răzgândit, când asistă din balcon la o întâlnire a lui Cuza cu ţăranii veniţi la Ruginoasa, în septembrie 1864, să-i mulţumească pentru legea rurală, considerând „păcatul minor”, pe lângă marele acte patriotice. Astfel, generoasă, i-a îndeplinit dorinţa, spunându-i că înfiază copilul din datorie de suflet „cum tu îţi faci o datorie de sânge“. După înfierea copilului, Elena s-a dedicat total îngrijirii acestuia, ocupându-se mai puţin de fapte caritabile ca mai înainte. Treptat, copilul îi deveni foarte drag.
La Bucureşti, la palatul de la Cotroceni, Maria Obrenovici îşi făcea foarte des apariţia, motiv pentru care doamnele din înalta societate începuseră să se îndepărteze de Elena. În 1865, soţii Cuza l-au înfiat pe Dimitrie, al doilea copil al domnului cu Maria Obrenovici. Din nou umilinţe pentru principesa Elena.
La 11 februarie 1866, Cuza a fost nevoit să abdice. Înainte de a pleca în exil, Elena mai vizitează o dată Azilul „Elena Doamna” pentru a-şi lua rămas bun de la colaboratorii ei de aici. Urcat într-o trăsură specială, în seara zilei de 13 februarie 1866, ex-domnitorul păzit de trei militari era condus la Predeal şi exilat peste graniţă. Spre surprinderea tuturor, pe drum i s-a alăturat şi Maria, care a plecat de bunăvoie cu omul proscris și nu mai reprezenta nimic pentru o femeie interesată de mărire, cum o categoriseau contemporanii.
Deşi era bănuită că ar fi fost unealtă a complotiştilor, nu a dat nici o lămurire. A păstrat legea tăcerii. La 26 februarie 1866, Elena a sosit la Braşov, de unde trebuia să plece cu soţul ei. Dar, aici află că soţul ei plecase, dând-o drept soţie în faţa autorităţilor de la graniţă pe Maria Obrenovici. Familia ei insista ca Elena să divorţeze de soţul necredincios. Dar Elena preferă să plece după Cuza, fiind sigură că soţul ei îşi iubea foarte mult copiii şi pe ea o respecta destul de mult, ca să rupă în cele din urmă legătura cu Maria Obrenovici şi să-şi crească copiii în siguranţă.
În aprilie 1869, Elena se afla în străinătate alături de soţul ei, dar este nevoită să revină la Soleşti din cauza stării critice a mamei sale, care va muri curând. După înmormântare, Elena s-a întors la soţul şi la copiii adoptaţi. În 1870, ei s-au mutat la Florenţa, iar în 1873 la Heidelberg în Germania. Pe drum, la trecerea Munţilor Alpi, Cuza răceşte și i se agravează boala. La 15 mai 1873, la trei zile după sosirea la Heidelberg, Cuza a murit sub privirile soţiei sale.
După înmormântarea soţului, Elena, împreună cu Alexandru şi Dimitrie, se stabilesc la Paris. Aici, Alexandru urmează facultatea de drept şi unele cursuri de istorie. În anul 1880, Elena Cuza a înființat la Iași, Spitalul de copii „Caritatea”, într-un imobil cumpărat de fratele ei, Constantin Rosetti. Clădirea există şi azi, acolo funcţionând Spitalul de Urgenţă. În 1882, Elena se întoarce la Ruginoasa.
În anul 1888, fiul mai mic, Dimitrie, suferind de o boală de piept, se împuşcă. Elena îl înmormântează la Ruginoasa, alături de tatăl lui. În anul 1889, celălalt fiu se căsătoreşte cu Maria Moruzi, pleacă în călătorie de nuntă şi moare la Madrid, în Spania, după ce îşi făcuse testamentul în favoarea soţiei. Ajunsă moştenitoare a întregii averi a lui Cuza, implicit a moşiei Ruginoasa, Maria Moruzi a marginalizat-o pe Elena Cuza, fapt care o determină să părăsească pentru totdeauna acest loc.
După 1890, Elena a făcut multe donaţii și acțiuni caritabile. Într-o scrisoare trimisă doctorului Serfioti, în decembrie 1894, Elena Cuza preciza că va trimite prin intermediul Băncii Naţionale suma de 1.000 de franci, donaţie anuală pentru Spitalul „Elisabeta Doamna din Galați”. Ea a sprijinit și înfrumusețarea orașelor românești cu statui, făcând o donație însemnată pentru ridicarea statuii cronicarului
, de lângă Teatrul Național din Iași. Pe soclul statuii se află o placă ce conține numele donatorilor. După familia regală și arhiereii Bisericii, este consemnat numele, de bună amintire, al Doamnei Elena Cuza.
Ultimii ani de viață, când toţi cei dragi muriseră, i-a petrecut într-o casă modestă din Piatra Neamț. Ducea un trai auster și faptele filantropice le-a continuat până la moarte. În fiecare sâmbătă împărţea bani săracilor care se strângeau în faţa casei. Din venitul anual de 120.000 de lei, oprea bani pentru cheltuielile curente și sprijirea săracilor cu suma de 20.000 de lei, iar restul îi dona către spitalul din Piatra Neamţ, Băile Populare şi Spitalul „Caritatea” din Iaşi.
Elena Cuza a sprijinit şi dezvoltarea învăţământului gălăţean. La rugămintea învăţătorului Ştefan Chimet, în 1881, a contribuit cu suma de 5.000 de lei pentru construirea Şcolii „Cuza Vodă”, situată în apropierea portului. Tot atunci, a donat un bust de bronz al domnitorului, opera ,,unuia dintre cei mai cunoscuți sculptori francezi”, care acum se află în curtea Muzeului Judeţean de Istorie din Galaţi. Cu puţin timp înainte de moarte, a dispus refacerea bisericii din Ruginoasa şi a sprijinit iniţiativa ridicării unui bust al lui Alexandru Ioan Cuza la Mărăşeşti. A făcut demersuri pentru mutarea rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza în cripta bisericii de la Ruginoasa.
În dimineaţa zilei de ,,2 aprilie 1909, la ora 5, și-a dat sfârșitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti” (…). Smerenia acestei doamne este demnă de reţinut: fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură. (…). În urma morţii sale, Mitropolitul Moldovei dăduse ordin ca pe tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor, pentru ,,ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza”. A fost îngropată în cripta familiei de la Solești, alături de mama sa pe care o venera, iar înmormântarea a fost modestă, așa cum i-a fost și viața, fără prezenţa personalităţilor vremii, așa cum s-ar fi cuvenit, iar slujba a fost săvârşită de un singur preot. Nicolae Iorga scria la moartea ei: „A murit la Piatra Neamț femeia ideal de bună și de modestă care a fost Măria Sa, Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplitate a fiinţei pământeşti care, trăind printre noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus o viaţă cerească, asemenea îngerilor”. De asemenea, istoricul Alexandru D. Xenopol adresa un emoţionant mesaj tuturor românilor de a veni la Soleşti să salute „mormântul în care se va odihni, aceea care a fost Doamna Elena Cuza”: „Să arătăm azi rămăşiţelor acestei sfinte, că în piepturile româneşti nu s-a sleit sângele recunoştinţei. Să o însoţim cu toţii cu făclii de doliu pe aceea, care a fost Elena Cuza, sfântă prin înfrângerea durerilor omeneşti, sfântă prin dragostea ei față de săraci şi nevoiaşi, sfântă prin viaţa ei de pustnic pe care a dus-o”.
Așadar, Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a rămas în amintirea colectivă drept o persoană blândă, de o mare fineţe sufletească, smerită, credincioasă, preocupată de multe acte filantropice. Între acestea, a întemeiat Azilul „Elena Doamna” pentru copiii orfani din Bucureşti, a făcut donaţii personale, a organizat strângerea unor fonduri pentru diverse nevoi obşteşti şi a manifestat grijă pentru ridicarea unor şcoli şi spitale. Apelativele „minunata principesă ” şi „doamna tuturor românilor” nu erau deloc exagerate în privinţa soţiei Domnului Unirii, datorită faptelor ei pline de bunătate şi milă creştină. Întreaga viață a Elenei Cuza a fost model de înțelegere, de virtute, demnitate și devotament, numele ei înscriindu-se la loc de cinste alături de al domnitorului Alexandru-Ioan Cuza. Principesa Elena Cuza a fost o martirã, fiind demnã de respectul neamului românesc.
1. Petru Necula, Mihai Ciobanu, Dicționarul personalităților vasluiene , Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001, p. 51.
2. Ibidem , p. 52
3. Oltea Rășcanu Gramaticu, Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza , Editura Sfera, Bârlad, 2008, p. 24.
4. Daniela Șontică, Elena Cuza unea inimile spre acte de binefacere , Ziarul Lumina, 6 mai 2020.
5. Ibidem,
6. Lucia Borș, Doamna Elena Cuza , Editura Pelendava, Craiova, 2002, p.228.
Bibliografie selectivă:
Col. ( rtr. ) Constantin Chiper, Marcela Isac ( Cucu ), George Dan Burghelea, Vera Tărâţă, Monografia comunei Soleşti, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, Editura Pelendava, Craiova, 2002.
– Oltea Răşcanu-Grămăticu ( coord. ), Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008.
– Revista „Soleştii Elenei Cuza”, nr. 3 din 2007 şi nr. 4 din 2008.
Prof. dr. Nicolae Ionescu