Dintre evreii care-şi au rădăcinile în vasluienele pământuri, îmi răsar acum în minte numele lui Felix Aderca şi Stan Golestan, primul – scriitor fiind, cel de-al doilea – muzician, compozitor. Nu ştiu să vă spun dacă au urmat şcoli evreieşti şi nici până când vor fi străbătut uliţele Puieştilor sau ale Vasluiului de dinainte de 1900, dar ştiu cu precizie că Stan Golestan a plecat în Franţa la Paris nu pentru hoinăreală şi uşoară chiverniseală ci pentru muncă adevărată ducând cu sine divina zestre a muzicii populare româneşti înturnând-o lumii sub formă de lieduri sau alte compoziţii muzicale. Însă despre el, poate voi vea privilegiul de a vă vorbi altă dată, căci astăzi voi a vă înşira în faţa ochilor câte ceva despre Felix Aderca trecut în actul de naştere cu prenumele Froim .
Scriitor nestatornic, migrator în diferite genuri literare, s-a făcut cunoscut ca poet, prozator, eseist, estetician, dramaturg, publicist şi într-o căutare neostenită asimilând modalităţi artistice diverse, de la romantism, simbolism, până la naturalism, expresionism, a fertilizat epoca interbelică prin contiunua sa fierbere, efervescenţă creatoare. Este epoca în care toată lumea ştia cine este Aderca, dar din nefericire puţini erau cei ce ştiau ce scrisese Aderca şi asta, pentru că a creat condus parcă de un demon al diversităţii risipindu-şi talentul în mai multe direcţii aşa cum un fluviu îşi împarte apele în mai multe braţe la vărsarea în mare pierzând în acest fel din forţa năvalnic curgătoare.
Felix Aderca este fiu al Vasluiului, este al Puieştiului căci aici vede lumina vieţii la 13/26 martie 1891 într-o familie nevoiaşă ce va aduna sub acelaşi acoperiş şapte suflete: părinţi, trei băieţi şi două fete. Curând după naşterea sa, într-o căruţă cu coviltir, tatăl Avram, mână şi biciuie caii şi sărăcia tot la vale, spre Craiova, la celălalt capăt al micii Românii, unde dobândise o slujbă de distribuitor de tutun. L-a urmat la scurt timp soţia cu primii doi copii şi s-au adăpostit într-o căsuţă de margine cu două încăperi din care una era destinată cailor. Nu a avut o copilărie presărată cu naive bucurii, hrana zilnică i-a lipsit adeseori, a văzut mai tot timpul descurajarea a lor săi în zbaterea cotidiană pentru supravieţuire. De mic copil a fost obligat să ajute la treburile gospodăriei, iar pentru a termina liceul va fi nevoit să se angajeze în corul bisericii ortodoxe primind ca plată lunară 8 lei. Bănuţii se vor dovedi insuficienţi pentru că avea trebuinţă de uniformă şi chipiu, astfel încât eforturile sale nu vor conteni, timpul liber fiind destinat „vânzării lumânărilor de la rudele morţilor întovărăşiţi la cimitir timp de un an, uneori pe ploaie, pe zloată şi pe ger”.
În ultima clasă de liceu avânturile sale vor fi retezate de nedreptatea ce părea să facă parte din legile lumii. Adolescentul va fi zguduit de această monstruozitate, aflându-se la un pas de sinucidere. Ce se întâmplase? Muncise, lucrase, studiase în afara cerinţelor manualului, dovedind maturitate intelectuală, drept pentru care a fost recompensat cu notă maximă la teza de istorie cu tema „Cauzele decăderii imperiului roman”. Premiantul clasei, invidios şi mizând pe adversitatea dintre directorul şcolii şi profesorul de istorie, sustrage lucrarea elevului Felix Aderca, predând-o la cancelarie. A urmat un raport al directorului către minister în baza căruia secretarul general cere anchetarea „cazului” şi punerea în aplicare a unei sancţiuni aspre şi revoltătoare : eliminarea elevului pentru totdeauna din toate şcolile ţării. Imposibilă a fost orice împotrivire, zadarnic orice apel! Parcă se născuse în zodia ghinionului sub semnul neşansei şi al blestemului!
Până în 1912 încercările sale de a tipări versuri în revistele vremii sunt sortite eşecului dar important este faptul că nu dezarmează, ci dimpotrivă se fortifică în credinţa că poezia este genul literar ce-i absoarbe talentul de care, dealtfel, nu se îndoieşte. Din salariul de slujbaş la Banca Generală din Craiova îşi va procura o pereche de ochelari fără dioptrii având menirea de a înăspri trăsăturile chipului său infantil şi va plăti în rate tipărirea unei plachete de versuri ce nu va înregistra vreun ecou în lumea literaţilor. Abia un an mai târziu Noua Revistă Română îi publică şi laudă versurile sfătuindu-l să nu îşi ascundă identitatea sub pseudonimul „care nu are o rezonanţă glorioasă”. Autorul va răspunde cu un umor amar „Sunt dezolat că F. Aderca nu e altul decât F. Aderca.”
La doar 22 de ani, se arătase în paginile acestei reviste ca poet şi critic, polemist, autor de nuvele, piese de teatru şi reportaje, am putea spune că răzbise în tagma condeierilor, reuşind să atragă atenţia asupra sa aici, în ţara care-i refuzase dreptul la educaţie.Va pleca la Paris în încercarea de a-şi continua studiile(vis rămas neîmplinit), asigurându-şi în acest sens un oarecare venit din colaborarea permanentă la revista franceză Curierul european cu articole de răsunet scrise în limba franceză. Izbucnirea primului război mondial trezeşte în el sentimente de patriotism, cu ultimul vapor ce pleca din Marsilia se grăbeşte către ţară, prezentându-se la regimentul de infanterie 1 Dolj unde este arestat ca dezertor şi doar observaţia obiectivă a unui colonel face să fie achitat căci „a dezerta nu înseamnă a te înfăţişa însuţi la unitate, venind de la o asemenea depărtare”. Se distinge în bătălii, primeşte decoraţia „Bărbăţie şi credinţă cu spade”. Experienţa tragică trăită pe front şi în prizonierat a lăsat urme adânci în conştiinţa tânărului scriitor, amintirea înfruntărilor cu baioneta la armă, a execuţiilor, a cadavrelor, a camarazilor infirmi îl va urmări vreme îndelungată. Atât în „Sânge închegat”, o culegere de note de război publicată în 1915, cât şi în romanele „Moartea unei republici roşii” (publicat în 1925) şi „1916”(apărut în 1936), scriitorul a înfierat războiul de pe poziţiile unui umanitarism cu tentă socialistă destul de puternică exprimându-şi pe această cale adeziunea la revoluţia comunistă din Ungaria anului 1918. Sute de pagini, sute de articole apar în presa cotidiană, în revistele craiovene, bucureştene şi ieşene, în toate povestind ce a văzut şi revendicând „fundamentala schimbare a lumii”. Va fi colaborator de nădejde al Curierului Olteniei, Cuvântului liber, Viitorului social, Democratului, Realităţii ilustrate, Contemporanului, Cugetului românesc, Însemnărilor ieşene, Vieţii româneşti, Revistei fundaţiilor regale, Biletelor de papagal şi multor altora.
Scrierile sale vor fi îmbibate de un conţinut social şi critic, precum şi de un crez politic adesea radical, publicistica lui Aderca va fi presărată cu ironie şi sarcasm, verbul e aspru şi uneori violent, spiritul său nemilos va tăia incisiv în cangrena corupţiei, a mediocrităţii şi a tuturor tarelor ce intrau în raza privirilor sale ascuţite şi pătrunzătoare. A fost polemist talentat, încrucişându-şi lancea cu acea a unor adversari redutabili, regretând uneori repezeala vorbelor acuzatoare(Iorga, Dobrogeanu-Gherea). A fost un gazetar eminent, un excelent anchetator al generaţiei sale, un gânditor subtil cu o activitate publicistică şi literară variată.
Dar am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte că Aderca este cel care a impus literaturii noastre un gen şi anume acela al interviului. Desigur, interviul era folosit în presa noastră şi înainte de Aderca, dar era prin excelenţă jurnalistic şi informativ. Prin Aderca, interviul devine o modalitate critică şi o judecată de valoare, un mijloc de a cunoaşte şi de a explica o operă sau o personalitate căci reporterul caută să pătrundă nu numai în intimitatea vieţii ci şi în aceea a ideilor, în universul operei, examinând totul din două puncte de vedere – al său şi al interlocutorului. Interviul devenea astfel, un elevat schimb de idei între parteneri egali. Procedeul acesta ce astăzi ni se pare obişnuit, a surprins, atunci, în 1929, iar volumul „Mărturia unei generaţii” care aduna în aproape 300 de pagini 29 de nume sonore, a fost bine primit de critici beneficiind de cuvinte elogioase.
Prin anii ’30 Aderca se face cunoscut ca biograf, publicând în paginile „Vremii” o serie de portrete psihologice ale unor personalităţi străine de pretutindeni. El caută să identifice materialul sufletesc din care sunt alcătuite personalităţi de excepţie, atenţia sa fiind reţinută de artişti(Wagner, Sarah Bernhardt), oameni de stat(Hitler, Stalin), oameni de acţiune, afacerişti(Ford), pacifişti, aventurieri, profeţi. În anii ’50 se dedică realizării unui amplu studiu monografic, “Geothe şi lumea sa”, o lucrare vastă, cu o întindere pe trei volume şi o abordare cel puţin inedită pentru că Aderca stabileşte similitudini ale destinului său cu cel al scriitorului german. Spre sfârşitul vieţii, va fi preocupat de elaborarea autobiografiei(rămasă în manuscris) scrisă pe un ton impersonal, pentru a uşura studiul criticilor.
Meritele lui Aderca sunt infinit mai evidente în cadrul literaturii române, căci sensibilitatea la marile valori îl determină să vadă printre primii în Arghezi un nou Eminescu, şi asta în anii în care creaţia marelui poet era departe de a se afla în graţiile cronicarilor. El este cel care avea să numească „o capodoperă” romanul „Ion” al lui Rebreanu abia ieşit din tipografie, el este cel ce va susţine pătimaş pe Camil Petrescu văzând în „Danton” o strălucită oglindă a revoluţiei. Îi va elogia fără rezerve pe Blaga, Ion Barbu şi va apăra cu îndârjire scrierile lui Anton Holban, Mihail Sebastian, Geo Bogza. Deasemeni, nu se poate să nu subliniem faptul că într-un timp în care Proust era în ţara lui un nume încă nefamiliar marelui public, Aderca vede în acest scriitor pe cel care va schimba structura poeziei, traduce intens din creaţiile lui, aşa cum va face şi cu frânturi din opera lui Kafka sau cele ale lui James Joyce, oferind românilor „bucăţi” de literatură străină. Realitatea este că în universul hârtiei tipărite, Aderca a ştiut în cine trebuie să se încreadă, deschizând drumuri, susţinând vocaţii, prevestind glorii.
Paralel cu activitatea de gazetar, critic şi eseist, biograf, Aderca s-a manifestat în continuare ca poet. Ca prozator a cultivat romaul social(Domnişoara din strada Neptun, Revolte), analitic (genul erotic – Ţapul, Omul descompus), de anticipaţie ştiinţifică(Oraşele înecate), romanul alegoric(Aventurile lui Ionel Lăcustă-Termidor), romanul de evocare istorică (1916, A fost odată un imperiu..), cel de aventuri (Amiralul oceanului, Cristofor Columb). Nu trebuie să uităm nici piesele de teatru: Antractul, Floare de mac, Sburătorul, Muzică de balet. A publicat şi sub pseudonimul Cliford Moore(Al doilea amant al doamnei Chatterley) sau V. Popov(Petru cel Mare). Dintre toate acestea, puţine au avut şansa să fie reeditate după moartea sa, critica literară amintindu-şi de Aderca doar ocazional, cu scop aniversar sau comemorativ.
Încheia-voi aceste restituiri biografice apelând la sensibilitatea lui Geo Bogza ce scria în Contemporanul din 1972: „Acum 10 ani într-un decembrie limpede şi sever, murea acest generos scriitor prin glasul căruia s-au afirmat, în vremi puţin propice, atâtea nobile simţăminte şi îndrăzneţe idei. Neodihnit în timpul vieţii, el nu şi-a dorit nici ohihna după moarte. Sunt 10 ani de când cenuşa risipită în apa Mării Negre, se zbate cu fiecare val. Cu fiecare urcă din adâncuri, se împrăştie la ţărm şi se întoarce iarăşi în adânc. Aceasta îi va fi veşnicia. Neliniştită veşnicie, la care nu putea ajunge decât un veşnic neliniştit. Necontenit marea coboară şi urcă, necontenit valurile se sparg de stânci, adăugând mişcării lor eterne zbuciumul unui spirit intransigent şi pur”
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Sursa: http://actualvs.ro/2026/03/12/felix-aderca-un-scriitor-pe-nedrept-uitat/