Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Flavius Bolohan și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.
În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic ce a relatat Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Ierarhul Hușilor a explicat de ce atitudinea celui bogat a fost reprobabilă:
«Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea» (Psalmul 61,10)
Fragmentul evanghelic rânduit ne vorbește despre o parabolă care are drept mesaj central modul de raportare față de semenii noștri.
Ni se spune că era un om foarte bogat, care trăia în desfătări și se îmbrăca în hainele cele mai luxoase; sunt menționate două tipuri de astfel de haine: porfira, care era o țesătură foarte scumpă pentru vremea respectivă, și visonul, un in de foarte bună calitate. În limba greacă este folosit un verb care se referă explicit la cineva care are o îmbrăcăminte regală. Trăia în desfătări și nu-i lipsea absolut nimic.
În contrast cu acest bogat, căruia nu i se dă numele, la poarta lui era cineva foarte amărât, care tânjea după un pic de mâncare din cele pe care probabil le vedea de departe la masa acestui om foarte bogat. Era atât de înfometat, de sărac, încât Evanghelia sugerează că și câinilor li se făcea milă de acesta, încât veneau și-i lingeau bubele; animalele s-au dovedit a avea o atitudine mai umană decât acest bogat.
Paradoxal, despre niciunul dintre cei doi nu ni se spune că ar fi avut vreo meteahnă, vreun păcat sau vreo atitudine morală necuviincioasă. Nici despre bogat nu ni se spune că era indiferent, că era insensibil sau că el credea în bogățiile lui și le idolatriza – într-un fel se confunda cu aceste bogății, de vreme ce nici măcar nu i se dă numele. Probabil că numele lui era bogăția sau cele materiale.
Nu ni se spune nici despre săracul Lazăr că ar fi cârtit sau că ar fi nemulțumit de starea lui, sau poate s-ar fi întrebat de ce Dumnezeu a îngăduit să trăiască într-o sărăcie atât de degradantă pentru el, care să-l pună într-o ipostază lipsită de demnitate încât câinii să fie cei ce-și făceau milă de el. Despre niciunul dintre cei doi nu ni se spune nimic din toate acestea.
De unde deducem noi că atitudinea bogatului nu a fost adecvată, de compasiune, de milă, de atenție față de cel care s-ar fi bucurat numai de o coajă de pâine și de un strop de apă? Nu i-ar fi trebuit nimic din toate mesele îmbelșugate de care se desfătase acest om bogat. Era suficient să-i fi dat rămășițele, ceea ce prisosea de la mesele acestuia.
Nici unul și nici celălalt nu și-a primit răsplata pentru faptul că unul era bogat sau celălalt sărac.
Pentru Dumnezeu, bogăția sau sărăcia nu cântăresc atunci când este vorba de mântuirea sufletului, de moștenirea împărăției Lui. Cântărește cu totul și cu totul altceva, și acest lucru îl deducem din rugămintea pe care a făcut-o acest bogat.
După ce a murit, a fost dus în iad, și de acolo l-a văzut de departe pe săracul Lazăr care – ce interesant, la moartea lui au venit îngerii și l-au dus în rai, în locul în care el a început să se bucure – acest lucru înseamnă raiul, bucurie, lumină, desfătare, plinătate.
Iadul înseamnă chin, suferință și lipsă de iubire. Este una din definițiile pe care o dă marele romancier rus, Dostoievsky.Iadul este neputința de a iubi sau locul în care nu poți să mai iubești; nu ești în stare de iubire în iad.
Să ținem minte căori de câte ori nu iubim și nu manifestăm dragoste față de cei din jurul nostru începem să instaurăm iadul în viața noastră .
Din iad, acest bogat își ridică ochii și-l vede pe Lazăr bucurându-se, și-l roagă pe Avraam: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine!” Vă dați seama ce cuvinte rostește acest bogat? Cel care toată viața lui nu a manifestat un strop de milă față de sărmanul de la poarta lui, dintr-o dată își găsește cuvintele pe care el niciodată nu le-a pus în aplicare. Și continuă: „Fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude degetul în apă și să-mi răcorească limba căci mă chinuiesc aici în această văpaie!”
Din această rugăminte a bogatului deducem că el îl cunoștea pe săracul de la poarta lui. Nu era unul printre mulții săraci care probabil se perindau la poarta acestui bogătaș, ci era unul căruia i-a reținut numele. Când reținem numele unui om este clar că l-am mai întâlnit, că am interacționat cu el, că l-am cunoscut, și că nu avem cum să spunem că nu știm nimic din biografia lui, din modul cum își trăiește el viața.
Este o certitudine că acest bogat știa de amărâtul de la poarta palatului său. Îi știa foarte bine numele.Păcatul lui a constat în faptul că a fost foarte insensibil, nu l-a mișcat absolut nimic .
Părintele Episcop Ignatie a arătat că lipsa sensibilității față de cei din jur pietrifică total sufletul:
Pe oamenii care cred în bogăție, care idolatrizează cele materiale, nu-i interesează cele ce se întâmplă în jurul lor, nu au strop de sensibilitate față de suferința celor din jur .
Este nevoie ca omul să treacă prin suferință pentru a deveni sensibil, să-și deschidă inima, să aibă acuitatea aceea spirituală extraordinară de a vedea suferința din sufletul celui de lângă el. Doar atunci când bogatul se chinuia și-a dat seama că el are nevoie de milă, de acel strop de apă.
Vă dați seama ce contrast imens între bogățiile, mesele, hainele lui luxoase de care se bucura, între viața lui plină de strălucire, și a ajuns în iad să cerșească un strop de apă de la cel care stătea și nu primea nimic de la poarta lui, de la Lazăr.
Evanghelia spune mai precis: „Pune doar un pic degetul în apă și să-l aduci la gura mea, că nu mai pot de sete și-mi este greu și mă chinuiesc în această văpaie a iadului”.
Păcatul acestui om bogat a constat în faptul că el s-a dovedit a nu avea un strop de iubire. Sărmanul Lazăr avea nevoie de un strop de iubire. Și când îl avem, acesta este capabil să schimbe viața unui om, să-l facă fericit, să-i diminueze suferința, să-l ajute să se simtă că nu mai este singur, să-i dea lumină.De atâta este nevoie în relațiile dintre noi, de un strop de iubire .
Din nefericire, mentalitatea lumii de astăzi de învață să fim egoiști sub masca binelui și a faptului de a căuta să ne protejăm pe noi .
Din păcate, se cultivă un narcisism, chiar dacăîn numele faptului de a scăpa de narcisism, se cultivă narcisismul. Cum este concentrată această cultivare a narcisismului? „Vezi de nevoile tale, care sunt prioritare în comparație cu cele ale aproapelui”. Adică schimbă acest raport și echilibru. Mai întâi să ne vedem de nevoile noastre, și apoi dacă mai avem vreme și considerăm acest lucru, să ne luăm un răgaz și să ne ocupăm și de nevoile celor din jurul nostru. Sigur că pot fi situații când ne neglijăm pe noi ca oameni, punându-ne la dispoziția celor din jur și care profită, într-un anume fel, de noi, și ajungem să ne fragilizăm sănătatea.
Trebuie găsit un echilibru. Conform Evangheliei, nevoile celorlalți trebuie să primeze, dar fără să le neglijăm pe ale noastre. Aceasta este o artă extraordinară. A ne concentra pe propriile noastre nevoi este foarte simplu. Se complică lucrurile când schimbă raportul și nevoile celui de lângă noi sunt primordiale.
Ceva și mai complicat, la un alt nivel care presupune o atitudine de maturitate spirituală și emoțională, estesă găsim acel reglaj fin între nevoile noastre personale, pe care să nu le neglijăm, și nevoile celui de lângă noi . Balanța se înclină înspre nevoile semenului nostru, căci aceasta înseamnă iubirea.
De asemenea, Preasfinția Sa a arătat că milostenia reală și atenția pe care o acordăm celor din jur, nu trebuie însoțită de reproșuri:
Dragostea niciodată nu simte că ar putea fi în pericol. Egoismul este cel care transmite că suntem în pericol. El este cel care ne plasează într-o zonă în care permanent ne aflăm în pericol. Sigur, nu vorbesc de situațiile în care putem fi realmente în pericol, când e vorba de viața și sufletul nostru. Pot fi și unii oameni care abuzează emoțional de noi. Chiar oameni bogați care încearcă să-și liniștească conștiința și fac o milostenie, ajută constant, dar de fapt, în spatele lor, sunt interese foarte murdare.
Unde este lampa de control când un bogat are o atitudine superficială de milostenie, de formă? Când reproșează. Dacă apare un mic conflict relațional, va avea grijă să ne spună cât de mult ne-a ajutat, să contabilizeze totul, să ne reproșeze și să ne simțim ca ultimii oameni. Și constatăm că acel om de fapt ne-a amăgit, fiindcă noi aveam impresia că ajută cu tot sufletul, că o face cu inimă bună. A face fapte bune presupune dragoste și să nu ajungem niciodată în punctul în care să reproșăm. Dacă reproșăm, nu a fost făcut din iubire, ci din orice altceva.
Când facem lucruri bune, frumoase, si-i ajutăm pe cei din jurul nostru și o facem cu dragoste, indiferent ce ar surveni în relația dintre noi, nu reproșăm niciodată. Pentru că știm că ceea ce am făcut, a fost în numele iubirii, că faptele noastre bune au conținut iubirea și nu ne pare rău niciodată că am iubit. Chiar dacă cei din jur ne dezamăgesc, nu vom putea spune niciodată că ne pare rău că am iubit. Dacă spunem, înseamnă că nu a fost dragoste.
Păcatul acestui bogat a constat în faptul că el devenise foarte insensibil. Nu a știut să găsească acel reglaj fin între nevoile lui și ale celui de lângă el, și că ar fi trebuit să dea din prisosul lui și i-ar fi făcut viața fericită.
Din atitudinea bogatului deducem cam ceea ce era reprobabil în relația cu Lazăr. Însuși numele „Lazăr” tâlcuit în română – este un cuvânt ebraic -, înseamnă „Dumnezeu vine în ajutor” sau „Dumnezeu a ajutat”. Acest sărac doar s-a rezumat la nevoile trupului, îl măcina foamea, în rest cred că era mulțumit, răbdător, nu a cârtit în inima lui, pentru că altfel nu ar fi ajuns în rai și nu l-ar fi așteptat îngerii.
În general, astăzi nu mai întâlnim bogați de felul atât de radical ca acesta din Evanghelie. Sigur, pot să mai fie, dar unii mimează milostenia și faptele bune. Lampa de control din care ne putem da seama că o fac cu iubire și cu toată inima este aceea în care să nu ajungă în punctul de a reproșa.
Feriți-vă de acel om care vă reproșează și să nu mai acceptați nimic de la el, pentru că nu face cu iubire, ci interesat, să ne subjuge emoțional, să ne transforme în obiecte ale lui și să ne manipuleze; iar noi devenim o unealtă în modul lui de a se purta față de noi.
Și încă ceva mai distructiv întâlnit destul de des: cineva ne ajută și crede că prin acel ajutor ar trebui să ne țină dependenți emoțional de el, în sensul că niciodată noi nu vom putea avea o părere contrastantă față de acela, fiindcă ne va reaminti mereu că ne-a ajutat când am avut cea mai mare nevoie.
Aceasta este o formă de degradare cumplită a omului și mai ales a celor care mimează fapta bună și milostenia.A fi milostiv și atent față de cei din jur înseamnă a fi complet dezinteresat , chiar dacă pot apărea furtuni sau cataclisme în relațiile dintre noi, ne revenim fiindcă iubirea nu cade niciodată.
Să nu uităm de acel reglaj fin între nevoile noastre și ale celor din jur. Prioritare sunt nevoile celor din jur, dar fără să le neglijăm pe ale noastre. În acest fel am nădejde că noi împlinim cuvântul Evangheliei și că ne aflăm în iubire; iubirea împărtășită semenilor noștri e cea care ne poate catapulta în raiul bucuriei și al luminii Împărăției lui Dumnezeu.
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Constantin Filote, pe seama Parohiei Știoborăni, Protopopiatul Vaslui.