Învãtãtoarea Angela Manole, bunã prietenã cu regretata Aglaia Ungurianu, a transmis, de asemenea, un mesaj în mediul online în cadrul cãruia a punctat câteva dintre momentele petrecute împreunã de-a lungul timpului: „Reverentã în fata sicriului doamnei învãtãtor Aglãita Ungurianu. Aducem o floare, aprindem o lumânare si vãrsãm o lacrimã de regret. A fost un om pe care l-am cunoscut, l-am respectat. A fost un om cu care ne întâlneam pe stradã, ne salutam, schimbam douã vorbe. A fost, nu mai este! Firul ghemului vietii s-a terminat într-o zi a începutului noului an, pe 3 ianuarie. Atât a vrut Dumnezeu sã o lase sã se bucure. Noi nu putem face nimic! I s-a îndeplinit destinul. Pe doamna Aglãita Ungurianu am întâlnit -o în anul 1990, când am venit învãtãtor la Scoala „Constantin Parfene” Vaslui. Era tânãrã, aprigã, impunãtoare. Ne intimida pe noi, cele mai tinere si fãrã experientã. O admirãm când intra în scoalã, o admiram când pleca acasã: înaltã, bine proportionatã, cu un stil aparte si o elegantã rafinatã. Nu ar fi venit la scoalã necoafatã, fãrã o tinutã nouã, fãrã mãrgele asortate. Iubea agatele si perlele. Avea un parfum fin, care lãsa o dârã subtire în urmã. Avea vechime în scoalã si o cãutau multi pãrinti. Cert este cã dãdea serii foarte bune de copii. Uneori era severã, alteori îngãduitoare, dar strunea colectivul de copii ca pe niste cãluti nãrãvasi. Conducãtoare de cerc pedagogic, de comisie metodicã, om integru, cine nu o cunostea pe Aglãita? La început ne-a tinut la distantã, apoi ne-a apropiat dându-ne sfaturi, ajutându-ne atunci când aveam nevoie. Când a început sã ne cunoascã pe noi, fetele venite dupã Revolutie, ne recomanda pãrintilor:
„Omul-înv ãtã tor a obosit. Merge pu t in în cer s ã se odihneasc ã . Somn lin, iubit ã prieten ã !”
Prietenia dintre cele douã a continuat si dupã ce învãtoarea a iesit la pensie. „Anii au trecut si doamna a trebuit sã iasã la pensie. De obicei, la petrecere, oamenii fac glume care, uneori, pot supãra pe cel sãrbãtorit. Eu am adunat fetele, am facut repetitie si-am pregãtit un program de pominã. În cantina scolii speciale de peste stradã, am adus bãnci, am pus învãtãtoarelor fundite, spunând cã sunt elevele dumneaei, iar eu, cu niste rame de ochelari pe nas, cu mãrgele la gât si cu o copertã de catalog sub brat, am imitat comportamentul ei la clasã, într-o anumitã orã. Credeam cã se supãrã, dar i-a plãcut la nebunie. Noi i-am dus un baston, papuci, sort si o blãnitã zburlitã de miel. Am îmbrãcat-o si s-a amuzat, dansând cu noi. Mult timp mi-a multumit dupã aceea, întãrind si mai mult legatura dintre noi. Am devenit prietene bune dupã pensionare. Venea la scoalã, ne cãuta, se vedea cã îi este dor de anii aceia care te leagã cu fire nevãzute de oameni, de copii, de colegi, de peretii scolii, de tot ce înseamnã activitate scolarã: ore, pauze, serbãri, excursii. Dar noi, fiecare fugeam în clase si o lãsãm dezamãgitã. Asa cã, ne chema la ea acasã. Formasem un grup frumos, vesel, care rãspundea prezent la opt martie, de ziua ei, toamna, uneori fãrã a sãrbãtori ceva anume. Vorbeam, râdeam, povesteam. Ne punea în fatã fel de fel de bunãtãti. Nu mai scãpãm de ea. Eu, cel putin, am avut o relatie frumoasã dupã ce m-am pensionat. A venit si la pensionarea mea, unde mi-a dat un cadou de suflet. Apoi, mã chema la ea, spunând cã îi este urât sã stea singurã. Îi faceam câte o bucurie, aducandu-i câte un salut de la fostii elevi: