Se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai importanți prozatori ai literaturii române, autor al unor romane și nuvele care au pătruns adânc în conștiința și în istoria spirituală a poporului român. Prin paginile sale a redat cu autenticitate viața satului, frumusețea naturii și zbuciumul trecutului, oferind cititorilor nu doar povești captivante, ci și o fereastră către valorile, tradițiile și identitatea națională. Erudiția, sensibilitatea și forța expresivă a scrisului său îl consacră drept o figură centrală a literaturii române.
Opera sadoveniană impresionează prin bogăția și amploarea sa: peste o sută de volume în care înfățișează, cu o viziune unică, destinul istoric al românilor – de la vremurile mitice ale dacilor, evocate în „Creanga de aur”, până la realitățile contemporane lui. Nici un alt scriitor nu a surprins cu atâta măiestrie frumusețile țării, de la tainica deltă a Dunării până la plaiurile montane, construind un vast tablou în care se contopesc geografia, istoria și sufletul românesc.
În această operă monumentală se concentrează, ca într-un focar, întreaga memorie a neamului și o profundă reflecție asupra condiției umane. Creatorul „Baltagului” se înfățișează ca un adevărat demiurg al lumii românești – atent la ecourile îndepărtate ale trecutului, lucid interpret al prezentului și sensibil la semnele tainice ale viitorului.
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, la 5 noiembrie 1880, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu, originar din Oltenia, și al Profirei Ursache, fată de răzeși din satul Verșeni. Deoarece părinții nu erau căsătoriți, recunoașterea oficială a paternității a avut loc abia în 1891, moment în care copilul a primit numele „Sadoveanu”, inspirat de satul de baștină al familiei paterne.
Încă din copilărie, viitorul scriitor a fost profund atras de natura Moldovei, petrecând ore întregi explorând împrejurimile, vânând și pescuind – experiențe care aveau să lase o amprentă durabilă asupra universului său artistic. Lumea satului arhaic, cu suferințele și frumusețile ei, precum și existența modestă a burgheziei provinciale vor deveni, mai târziu, repere tematice majore ale operei sale.
Școala primară o urmează în orașul natal, sub îndrumarea învățătorului domnul Busuioc, cel care i-a trezit dragostea pentru lectură și pentru frumusețea cuvântului scris – o influență pe care scriitorul avea s-o evoce mai târziu în povestirea „Domnu Trandafir”.
Admis în 1892 la Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni, tânărul elev s-a confruntat la început cu rigorile unui mediu școlar sobru și exigent. Adaptarea nu i-a fost ușoară, iar un an de repetenție a marcat această perioadă, fără a-i umbri însă curiozitatea intelectuală și dragostea pentru lectură. În ciuda încercărilor prin care a trecut, mai ales după pierderea mamei, și-a urmat cu perseverență studiile, afirmându-se prin inteligență, sensibilitate și o vocație literară tot mai conturată, încheind gimnaziul printre cei mai buni elevi ai promoției.
Câțiva ani mai târziu, în 1897, devine elev al Liceului Național din Iași, oraș cu o intensă viață culturală, care găzduia nume de prim rang ale epocii. Aici intră în contact cu literatura clasică și modernă europeană, pe care o asimilează cu un entuziasm neobosit. Tot acum își face debutul literar sub pseudonimul „Mihai din Pașcani”, publicând în ziarul umoristic „Dracul” din București schița „Domnișoara M. din Fălticeni”, urmată la scurt timp de poezia „Homo”. Pentru mulți dintre colegii săi de liceu era deja un autor cunoscut: publicase nuvele și poezii în mai multe reviste și semnase foiletoane în ziarul local „Opinia”.
La începutul secolului XX, la îndemnul tatălui, se mută la București, unde se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Capitală. Totuși, firea contemplativă și înclinația către literatură îl îndepărtează treptat de cariera juridică, determinându-l să abandoneze studiile și să se dedice în întregime scrisului – vocația care avea să-i definească destinul.
Stabilit în București, tânărul prozator începe să frecventeze cercurile boeme ale epocii, intrând în contact cu personalități literare și artistice ale vremii. În această perioadă renunță la poezie și se orientează definitiv către proza realistă, genul care îi oferea libertatea de a surprinde viața în autenticitatea și complexitatea ei. Primul său manuscris important, „Frații Potcoavă”, circulă încă din acei ani, unele fragmente fiind publicate în revista „Pagini Alese”, sub pseudonimul M. S. Cobuz.
La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, se alătură colaboratorilor revistei „Sămănătorul”, condusă de Nicolae Iorga, publicând texte ce anunțau deja maturitatea și originalitatea stilului său literar. În aceeași perioadă colaborează la ziarul „Voința Națională”, unde, spre sfârșitul anului, apare romanul „Șoimii” – o versiune amplificată a povestirii „Frații Potcoavă” – precedat de o introducere semnată de istoricul Vasile Pârvan.
Debutul editorial propriu-zis, care i-a adus consacrarea, are loc în 1904, odată cu publicarea volumelor „Povestiri”, „Dureri înăbușite”, „Șoimii” și „Crâșma lui Moș Petcu”. În aceste cărți, autorul își afirmă de timpuriu vocația pentru evocarea trecutului istoric și a lumii rurale românești, printr-un stil limpede, echilibrat și profund uman.
Criticii vremii — între care Nicolae Iorga și Titu Maiorescu — i-au recunoscut imediat talentul, numindu-l un prozator realist de mare forță și autenticitate. Acest moment a marcat începutul unei cariere literare excepționale, care avea să se întindă pe mai bine de o jumătate de secol și să impună numele său printre cele mai importante din literatura română.
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, oferind publicului, la scurt timp după debut, noi volume care au confirmat maturitatea și constanța talentului său. În paralel cu activitatea literară, a ocupat funcții administrative, fiind numit la Ministerul Educației, unde s-a implicat activ în proiecte culturale și educaționale. Mai târziu, a fost desemnat director al Teatrului Național din Iași, funcție exercitată timp de aproape un deceniu, perioadă în care a contribuit semnificativ la revitalizarea vieții artistice a orașului.
În anii premergători Primului Război Mondial, s-a implicat intens în viața culturală și socială a țării, activând ca inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare – inițiative menite să aducă lumina culturii în mediul rural.
În paginile revistelor „Cumpăna”, „Viața Românească” și „Răvașul Poporului”, proza sa conturează un univers pitoresc plin de forță morală și simplitate, consolidându-i reputația de realist autentic și apărător al tradiției. Această etapă îl consacră definitiv ca scriitor profesionist și voce reprezentativă a literaturii române. Devine membru activ al Societății Scriitorilor Români, pe care o va conduce pentru o perioadă în calitate de președinte, contribuind la afirmarea rolului social al scriitorului.
Deși preocupat în primul rând de literatură, nu a rămas indiferent la evenimentele majore ale epocii. A avut o scurtă activitate militară, participând la campaniile celui de-Al Doilea Război Balcanic, iar în timpul Primului Război Mondial a fost încorporat ca ofițer de rezervă și a activat la Iași, unde a continuat să scrie și să colaboreze la reviste culturale, menținând vie flacăra spiritului românesc în vremuri de grea încercare.
În deceniile de după Primul Război Mondial, Sadoveanu atinge deplina maturitate artistică. În această perioadă, publică unele dintre capodoperele sale – „Venea o moară pe Siret” (1925), „Hanul Ancuței” (1928), „Zodia Cancerului” (1929) și „Baltagul” (1930) – care surprind, cu o forță de neegalat, viața satului românesc și universul spiritual al Moldovei tradiționale.
În 1921 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar doi ani mai târziu, în 1923, devine membru titular — o recunoaștere a valorii și influenței sale în cultura națională. În anii care urmează, se implică tot mai activ în viața publică, exercitând funcții de deputat și senator, dar și în mediile culturale și masonice, unde promovează idealuri de unitate națională și progres intelectual.
Pe parcursul perioadei interbelice și în anii de început ai celui de-Al Doilea Război Mondial, își continuă activitatea literară cu o remarcabilă constanță. Publică noi romane istorice, între care se distinge trilogia „Frații Jderi” – o amplă epopee dedicată destinului medieval românesc, ce reconstituie cu forță epică și sensibilitate morală universul spiritual al trecutului.
Retras pentru o vreme din viața politică în timpul dictaturilor de dreapta, revine ulterior pentru a sprijini inițiativele regelui Carol al II-lea împotriva curentelor extremiste. În această etapă, publică volume inspirate din natură și din viața rurală – „Valea Frumoasei”, „Ochi de urs”, „Poveștile de la Bradu-Strâmb” – în care proza capătă accente reflexive și melancolice, trădând o viziune tot mai interioară asupra lumii.
În ansamblul operei sale, poezia se împletește firesc cu narațiunea, conferind epicului o muzicalitate interioară și o dimensiune meditativă. Dincolo de întâmplări și personaje, scriitorul deschide mereu un cadru pentru contemplarea valorilor morale, iar în fața marilor transformări sociale se ridică printr-un civism demn și responsabil, exprimând încrederea în demnitatea omului și în forța morală a poporului român.
Personalitatea lui Sadoveanu întruchipa acele trăsături definitorii pentru oamenii de seamă: prestanță morală, un surâs blând și îngăduitor, o melancolie discretă și o înțelegere adâncă a celor trecătoare, dublate de o neclintită credință în umanitate.
După instaurarea regimului comunist, autorul se aliniază noilor directive culturale, susținând autoritățile prin implicarea în diverse organisme oficiale, între care Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) și Uniunea Scriitorilor. Este numit președinte al Parlamentului, iar mai târziu primește cele mai înalte distincții acordate unui scriitor român: Premiul de Stat pentru proză și titlul de Erou al Muncii Socialiste. În această perioadă publică romane de realism socialist, dintre care „Mitrea Cocor” rămâne cel mai reprezentativ.
Scriitorul s-a stins din viață la 19 octombrie 1961, lăsând în urmă o operă de o amploare impresionantă, bogată în teme și expresivitate, care continuă să lumineze literatura română. Prin scrierile sale, a surprins destinul omului român în legătură cu natura, istoria și vremurile sale, devenind martor atent și cronicar inspirat al unei epoci de profunde transformări. De la lumina miturilor moldovenești până la umbrele istoriei recente, Sadoveanu se impune ca una dintre cele mai fascinante și influente voci ale secolului XX.
Opera sa rămâne un veritabil far cultural al spiritului românesc. Prin puterea evocării și profunzimea reflecției morale, autorul înfățișează o lume durabilă, în care mitul și legenda se întâlnesc cu adevărurile universale ale umanității. Natura devine în paginile sale un spațiu al purității, iar omul – măsura echilibrului și a înțelepciunii. Astfel, Mihail Sadoveanu nu este doar cronicarul unei epoci, ci și un vizionar al spiritului românesc, a cărui voce continuă să răsune peste timp, invitând cititorul la redescoperirea demnității, frumuseții și sensului profund al vieții.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Amintiri despre Mihail Sadoveanu. Antologie de Ion Popescu-Sireteanu. Iași: Junimea, 1973. Mihail Sadoveanu. Constantin Ciopraga. București: Editura Tineretului, 1966. Mihail Sadoveanu: (1880-1961) George Călinescu. București: Paideia, 2014. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. Fănuș Băileșteanu. București: Minerva, 1977.