Mircea Florian se numără printre cei mai străluciți reprezentanți ai filosofiei românești interbelice, înscriindu-se în curentul raționalist alături de personalități precum Constantin Rădulescu-Motru, Petre P. Negulescu, Ion Petrovici și Tudor Vianu. Într-o epocă marcată de intense confruntări de idei asupra problemelor fundamentale ale existenței și cunoașterii, el a rămas fidel raționalismului și umanismului, edificând o operă filosofică de o remarcabilă amploare, care constituie un reper esențial în gândirea românească.
Florian face parte dintre acei filosofi-profesori pentru care viața și opera se contopesc într-un destin unic, dedicat integral spiritului. Activitatea sa de creație filosofică și cea didactică s-au completat reciproc, definindu-i personalitatea de savant și dascăl.
Om de vastă erudiție și fin umanist, Mircea Florian s-a născut la 1 aprilie 1888, la București, într-o familie modestă. A urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” și ale Colegiului „Sfântul Sava”, remarcându-se prin rezultate excepționale. În anul 1907 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, alegând specializarea în filosofie. Printre profesorii săi s-au numărat nume ilustre ale culturii române, între care și Titu Maiorescu, precum și unii dintre cei cu care avea să împărtășească ulterior idealurile raționaliste. A obținut licența cu distincția magna cum laude, fiind declarat cel mai bun absolvent al promoției sale.
Debutul său publicistic a avut loc în revista „Viața Nouă”, condusă de Ovid Densușianu. Încă din anii de studenție, a publicat studiile „Arta în filosofia de azi” (1909), „Egoism și altruism” (1910) și „Mărturisirea unui mizerabil” (1911), care anunțau deja preocupările sale pentru dimensiunea morală și estetică a spiritului uman.
După finalizarea studiilor universitare, a plecat în Germania, unde a frecventat cursurile Facultății Regale de Filosofie din Berlin, iar ulterior pe cele ale Universității din Greifswald, oraș situat pe malul Mării Baltice. Aici l-a avut printre profesori pe Johannes Rehmke, gânditor care a exercitat o influență decisivă asupra formării sale intelectuale.
În perioada studiilor germane, a elaborat lucrarea „Natura și rolul filosofiei”, publicată ulterior în revista „Convorbiri Literare”, text ce marchează maturizarea concepției sale despre funcția rațională a filosofiei în raport cu viața și cultura.
Anul 1914 marchează două momente importante în viața lui Mircea Florian. Și-a obținut doctoratul în filosofie cu lucrarea „Conceptul de timp la Henri Bergson”, o cercetare remarcabilă dedicată profesorului său Petre P. Negulescu. Teza a fost primită cu elogii atât în mediul universitar românesc, cât și în presa de specialitate din străinătate, confirmând prestigiul tânărului savant. În același an, este încorporat pentru efectuarea stagiului militar la Dorohoi, unde îl are coleg de arme pe Ștefan Zeletin, viitor sociolog și filosof, cu care va lega o prietenie sinceră și durabilă.
În mai 1915, este numit custode bibliotecar la Biblioteca Fundației „Carol I”, funcție pe care o va ocupa până în 1940, în paralel cu activitatea didactică. Treptat, devine asistent, conferențiar și apoi profesor la catedra de istoria filosofiei a Universității din București, unde s-a impus ca un dascăl pasionat, profund și erudit, dedicat formării spirituale a tinerilor.
Odată cu intrarea României în război de partea Antantei, în august 1917, este concentrat la Regimentul 69 Infanterie și trimis pe frontul din Moldova. Acolo este luat prizonier de trupele germane și internat într-un lagăr din Germania. Cunoașterea limbii i-a permis să intervină în sprijinul camarazilor români, reușind să obțină ajutoare alimentare pentru cei aflați în suferință și lipsuri.Revenit în țară după eliberare, găsește Bucureștiul sub ocupație germană și acceptă temporar funcția de inspector școlar pentru această disciplină în învățământul secundar. În 1920 publică volumul „Arta de a suferi. Trepte sufletești”, lucrare ce marchează debutul său editorial propriu-zis, alături de teza de doctorat apărută în Germania. Cartea explorează, cu finețe morală și profunzime analitică, dimensiunile suferinței ca experiență de cunoaștere și depășire spirituală. În 1922 este numit asistent suplinitor la catedra profesorului Petre P. Negulescu, confirmându-și locul între cei mai respectați tineri filosofi ai epocii.
După instaurarea regimului totalitar, în 1948, Mircea Florian este îndepărtat din învățământul universitar. Se angajează ca cercetător la Institutul de Filosofie, unde își continuă activitatea științifică cu aceeași rigoare și pasiune. În această perioadă elaborează lucrări de profunzime precum „Misologia sau filosofia absurdului” și „Elemente viabile în filosofia lui Kant”, în care se remarcă prin echilibrul între raționalism și spirit critic. Tot în această etapă, realizează una dintre cele mai valoroase traduceri ale „Organon-ului” aristotelic, publicată în patru volume între 1957 și 1963 – o contribuție fundamentală la înțelegerea și receptarea filosofiei antice în cultura românească.În august 1952, este arestat și reținut mai bine de jumătate de an fără a fi judecat, fiind eliberat în 1953, ca membru al așa-numitului „lot Ghencea”. Se pare că una dintre lucrările sale fundamentale – „Recesivitatea ca structură a lumii” – a fost legată de perioada detenției și reprezintă o sinteză strălucită a întregii sale gândiri. În această operă, concepția sa filosofică, denumită „realism ontologic” sau „raționalism neutral”, capătă dimensiunea unei construcții conceptuale de mare rigoare și profunzime. Este o viziune originală, ce ordonează lumea ca sistem de opoziții și echilibre, una dintre contribuțiile cele mai semnificative ale filosofiei românești din secolul al XX-lea.
Mircea Florian s-a afirmat și ca unul dintre cei mai importanți istorici ai filosofiei românești, abordând tradiția filosofică în toate aspectele ei. În cariera sa universitară, a susținut numeroase cursuri de mare complexitate: Introducere în filosofie, Descartes și cartezianismul, Istoria filosofiei antice și medievale, Problema cauzalității, Logică și epistemologie, Filosofie generală, Istoria filosofiei moderne și Filosofia Renașterii. În perioada interbelică, la Facultatea de Litere și Filosofie din București, a predat un curs amplu, care acoperea gândirea filosofică de la antichitate până la epoca modernă, acordând o atenție deosebită sistemelor lui Platon și Aristotel, pe care le considera temeliile raționalismului european.
Evoluția gândirii sale poate fi urmărită de la critica metafizicii – în care include și critica teoriei cunoașterii – către elaborarea unei concepții ontologice a cunoașterii, înrudind astfel demersul său cu cel al filosofului german Johannes Rehmke, unul dintre maeștrii săi spirituali.
De-a lungul unei jumătăți de secol (1909–1960), a publicat studii filosofice, eseuri, tratate, articole, cronici și recenzii, multe dintre ele bucurându-se de ecou în mediile academice internaționale.
Un loc central în opera lui Florian îl ocupă analiza raportului dintre raționalism, iraționalism, misticism și credință. A fost un adversar redutabil al misologismului – al respingerii rațiunii – și a luptat pentru restabilirea demnității spiritului rațional. În gândirea sa, raționalismul nu mai este doar o doctrină intelectualistă, ci o expresie a echilibrului interior, a lucidității și responsabilității umane în fața lumii.
Gândirea lui se sprijină pe două direcții principale. Prima este analiza critică a formelor prin care motivul fundamental al metafizicii s-a manifestat de-a lungul timpului, o cercetare atât istorică, cât și conceptuală. A doua este încercarea de a construi un sistem filosofic propriu, pe care l-a numit realism ontologic. În această sinteză, spiritul analitic se îmbină cu cel constructiv, oferind o concepție clară și coerentă asupra existenței, văzută ca un echilibru între rațiune și realitate.
Mircea Florian a rămas în conștiința celor care l-au cunoscut ca un om de o probitate profesională exemplară, un model de colegialitate și rigoare morală, iar în amintirea studenților săi ca „un om printre oameni”. În mediul său spiritual era un dătător de stil și de măsură, un reper al lucidității și al echilibrului. Îmbina în mod firesc severitatea gândirii sistematice cu o modestie cuceritoare, trăsătură a unei structuri intelectuale și morale desăvârșite. Preda adesea așezat în fotoliu, vorbind calm, cu o voce caldă, ușor baritonală, evitând orice gest de solemnitate. Nu tolera abaterile de la exigența interioară a adevărului filosofic și considera că severitatea formei este o expresie a respectului față de spirit.
Deși viața sa nu a fost una lungă – a trăit 72 de ani -, opera sa este amplă și variată. Între titlurile sale se numără lucrări precum „Către o nouă filosofie”, „Știință și raționalism”, „Metafizică și artă”, „Introducere în filosofia artei”, fiecare dintre ele marcând etape distincte ale maturizării sale intelectuale.
În 1959, după doi ani de muncă intensă, soția sa, doamna Angela Florian, a primit din mâinile filosofului două manuscrise voluminoase – ultimele sale creații -, însoțite de precizarea: «Aici este tot ceea ce am gândit.» Aceste manuscrise vor rămâne în îngrijirea soției și vor sta la baza publicării postume a operei sale majore. Moare fără să-și vadă opera tipărită, la 30 octombrie 1960.
Mircea Florian rămâne un reper al rigurozității și dăruirii intelectuale, un om de cultură lucid și realist. Contribuțiile sale filosofice și competența didactică îl situează printre cei mai importanți filosofi români ai perioadei interbelice, o epocă de afirmare și maturitate a filosofiei românești.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Mircea Florian: noi contribuții biobibliografice și documentare. Adrian Michiduță. Craiova: Aius, 2005. Filosofia Renașterii. Mircea Florian. Cluj-Napoca: Grinta, 2003. Enciclopedia marilor personalități: din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. vol. 15, Top 300. Coordonator Ion Văduva-Poenaru. București: Geneze, 1999.