„Fie-va dragi copiii, fiti blânzi cu ei (…), caci între copii trebuie sa fii si tu copil!” – Ion Creanga

Loading...

Poate cea mai fascinantã lume pe care mintea umanã si-o poate imagina este cea pe care o realizeazã si o trãieste copilul in universul sãu imaginar. Pur si candid in manifestãrile sale, credul in tot ceea ce i se spune sau in ceea ce simte el, copilul va reactiona cu inocentã si candoare in relatia sa cu cei din ambientul sãu: pãrinti, bunici, frati etc. Cu atata sinceritate si lipsã de partipris se manifestã copilul, incat este aproape imposibil ca cei din jurul sãu sã nu se simtã influentati si sã nu preia ceva din aceastã trãire. Asa cã nu rareori putem observa cã cei din proximitatea copilului, sau cei care lucreazã cu el, imprumutã ceva din limbajul, comportamentul si atitudinea lui, pãtrunzand astfel cu usurintã in universul acestuia, prin care se si realizeazã acea comuniune atat de necesarã formãrii adultului de mai tarziu. Nu este mai putin adevãrat cã aceastã apropiere de lumea copiiilor induce o stare de bine si celui in cauzã, prin aceea cã induce o trãire nostalgicã a propriei copilãrii. Pentru cã nimic nu este mai luminos in amintirea unei fiinte umane decat universul copilãriei cu lumea ei de basm, cu figura mamei, tatei, bunicilor, casei pãrintesti, casa bunicilor, tovarãsii de sotii si nãzdrãvãnii, necuvantãtoarele si, neapãrat, povestile care le incãlzeau imaginatia. Asa incat pãrintele, educatorul, invãtãtorul, bunicul si toti cei din preajma copilului, dacã vor sã se facã intelesi, vor trebui sã coboare la nivelul intelegerii celui mic. Si cum o poate face altfel decat copilãrindu-se, adaptandu-si comportamentul dupã modelul copilului? (Între copii trebuie sã fii si tu copil). Dar poate cel mai aproape de aceste stereotipii comportamentale si atitudinale este scriitorul pentru copii, care, nu numai cã trebuie sã se coboare la nivelul intelegerii copilului, dar va trebui sã aibã abilitatea de a construi o lume in care copilul sã se regãseascã si sã fie fericit. Neapãrat aceastã lume trebuie construitã la dimensiunea copilului, cu personajele din anturajul sãu, cuvantãtoare sau necuvantãtoare, cu jucãriile care au viatã si sunt privite ca adevãrate personaje si, desigur, isi au rostul lor. Din acest univers se vor desprinde adevãrate modele pentru copil, de aceea scriitorul pentru copii trebuie sã aibã abilitatea de a introduce subtil tenta moralizatoare a povestirii sale in care respectul, bunãtatea, compasiunea, prietenia, intelegerea, toleranta, sã devinã mai tarziu adevãrate valori care sã innobileze fiinta umanã in devenire. Pentru cã, in inocenta lui, copilul va prelua totul, fãrã discernãmant, trãindu-si bucuriile, satisfactiile, dar si supãrãrile, la cotele maxime ale sensibilitãtii sale. Este zona in care prozatorul Alexandru Poamã, om de litere, om de presã, crainic de radio, comentator sportiv, profesor de limba englezã, autor de romane si povestiri pentru copii, va reusi aceastã performantã. Dupã o copilãrie probabil mai putin fericitã, caracteristicã anilor 50 ai secolului trecut, cu greutãtile si constrangerile epocii respective, va intelege repede cã drumul cãtre visul sãu de a deveni om de presã, indeosebi de radio si televiziune, este unul dificil, dar nu imposibil. Pasiunea sa va prinde contur odatã cu perioada studentiei la Facultatea de Filologie (sectia englezã, francezã) a Universitãtii ‘Alexandru Ioan Cuza’ din Iasi, cand devine colaborator al revistei ‘Viata Studenteascã’ si a postului de Radio Iasi. Dorinta de a rãmane in apropierea postului de radio Iasi il va determina sã accepte un post de profesor la Liceul ‘M. Kogãlniceanu’ din Vaslui, de unde va face naveta sãptãmanalã la Iasi, semnandu-si emisiunile radiofonice cu pseudonimul Alexandru Prahoveanu. O cruntã dezamãgire il va incerca in 1985, cand postul de radio Iasi se va desfiinta. Îsi va continua activitatea publicisticã prin colaborãri la ziare si reviste locale si centrale. Debutul literar are loc in 1988, cand publicã primul sãu volum de povestiri pentru copii, ‘Sorin si Sorina’, la Editura Ion Creangã, activitate care va continua cu incã un volum, in 1989, prezentat aceleiasi edituri, nefinalizat insã din cauza evenimentelor revolutionare ale anului respectiv. Dupã 1990, devine parte activã a revirimentului cultural vasluian, in calitatea sa de redactor la ziarul ‘Semnal’, redactor la ‘Televiziunea Localã Vaslui’, colaborãri la presa localã, dar mai ales redactor si comentator la ‘Radio Unison’, implinindu-si astfel pasiunea devoratoare pentru radio prin emisiuni memorabile. Fãrã a neglija activitatea scriitoriceascã, va continua neobosit aceastã multiplã preocupare panã in 1997, cand un accident rutier stupid ii va curma brusc sirul gandurilor care-l preocupau si realizãrilor ce urmau sã vinã. Ceea ce l-a captivat in egalã mãsurã pe Alexandru Poamã a fost lumea copiilor, cu universul ei fascinant si neingrãdit de conveniente, ca si universul adolescentin in devenire, care-i va defini, de altfel, opera postumã in romanele ‘Filigran’ (Ed. Cutia Pandorei, 2004) si ‘Jurnalul unui bãiat cuminte’ (Ed. Princeps, 2007). Iatã cã, astãzi, la comemorarea a 20 de ani de la disparitia scriitorului, mai vechiul sãu proiect editorial intitulat ‘Chip dulce de copil’ prinde contur, prin grija familiei, la Editura ‘Alex vs Sorin’, Baia Mare. Ca multi concitadini, il cunosteam din emisiunile sale radiofonice iesene, apoi locale, pe care le semna Alexandru Prahoveanu, o adevãratã revelatie pentru vocea lui caldã si discursul sãu radiofonic absolut fermecãtor. Aceeasi revelatie a fost pentru mine si volumul lansat pe 6 octombrie la sala Tinart a Bibliotecii Judetene ‘Nicolae Milescu Spãtarul’, cu ocazia evocatã mai sus, volum care, prin continutul sãu, te conduce in lumea fascinantã a copiilor, pe care eu insumi, ca medic de copii si pãrinte, o cunosteam foarte bine. Stiam cã este o lume cu totul specialã si cã descoperirea ei nu este la indemana oricui, dar, lecturand cartea, am avut senzatia cã dacã naratiunea ar fi fost coloratã cu ceva arhaisme, ne puteam trezi foarte usor in lumea lui Creangã. Sensibilitatea si capacitatea de a se transpune in lumea copiilor se observã chiar din prima povestire cuprinsã in volum, ‘Douã raze de soare’, in care viata domesticã linistitã si pasnicã, perceputã de copil cu bucuria-i candidã, este marcatã de douã evenimente ce tulburã linistea copilului. Primul eveniment este impactul cu boala si intalnirea cu doctorul, indeobste motiv de spaimã pentru copil. Din fericire, doctorul de copii stie sã pãtrundã in zona de perceptie pozitivã a copilului prin inversarea rolului, prin folosirea unui limbaj mangaetor si familiar, reusind astfel nu numai sã linisteascã micul pacient, ci chiar sã colaboreze intr-o atmosferã prieteneascã. ‘E tare bun doctorul ãsta! Parcã ar fi un copil mare’ gandeste in sinea ei micuta pacientã. Evenimentul oferã scriitorului prilejul realizãrii poate a celui mai frumos portret dedicat medicului de copii. Satisfactia a fost cu atat mai mare cu cat portretul pãrea al unuia din cei mai buni pediatri ai urbei, doctorul Narcis Gafton, un apropiat al copiilor in adevãratul sens al cuvantului. Nu mai putin emotionant este cel de al doilea eveniment, cand Sorina trece pragul responsabilizãrii in familie, urmand sã aibã grijã de fratele mai mic. Cu toatã teama si procesele de constiintã la varsta ei de patru ani, trãieste o adevãratã satisfactie cand cel mic, multumit, ii zambeste si rosteste pentru prima datã cuvantul ‘ma-ma’. Sunt scene de familie pe care autorul le trãieste el insusi cu toatã intensitatea unui familist convins, atat de apropiat de membrii familiei sale, incat le percepea trãirile in cele mai mici detalii, oriunde ar fi fost. Casa bunicilor, de pildã, este un adevãrat paradis in viziunea copiilor, deosebit de frumos redat in povestirea ‘Cutulache’, unde fiecare detaliu are o semnificatie afectivã aparte. Relatia, in extensia ei, priveste in egalã mãsurã casa bunicilor, livada, vecinii, necuvantãtoarele, care, prin personificare, devin personaje importante, intr-o relatie de prietenie si reciprocitate nedisimulatã. ‘Bunico, dacã cineva te ajutã la nevoie, nu inseamnã cã-ti e prieten? Iar prietenia trebuie rãsplãtitã’ spune cu convingere Sorina, cu referire directã la dulãul Cutulache, care veghea neobosit la siguranta copiilor (pg. 35). În lumea copiilor, la nivelul lor de perceptie si intelegere, animalele, desigur, au sentimente si, ce este mai important de subliniat, au simtul dreptãtii si al datoriei; atata doar cã nu vorbesc. Dar nu-i nimic, vorbesc copiii si pentru ele. Nu mai putin relevantã mi se pare compasiunea si dorinta sincerã si dezinteresatã a copilului de a ajuta pe cel in necaz. Pornire aproape instinctualã pe care autorul nu numai cã o sesizeazã in atitudinea copilului, dar o si ilustreazã convingãtor. În povestirea ‘Rilã’, de pildã, dupã ce iepurasul cu acelasi nume, rãnit si pãrãsit de mama lui, este gãsit, salvat de copii si crescut cu toatã grija in cusca bunicilor, desi eliberat in sãlbãticia de unde venea, revine parcã pentru a le multumi si a implini asteptãrile copiilor. ‘Dar pãdurea-i mare si cred cã n-o sã-l gãseascã prea repede (mama iepuroaicã, n.n.). Panã atunci, cine stie ce mai poate pãti bietul de el?! zicea Sorina si mangaia cãpsorul drãgãlas al iepurasului’ (pg. 40). Trãsãturã in general prezentã la fiinta umanã, dar parcã mai bine conturatã la varsta fragedã a copilãriei, incat te intrebi: de ce oare acest sentiment atat de nobil nu- si pãstreazã aceeasi intensitate si la varsta de adult? Trãirile copilului, dincolo de curiozitatea exploratorie pe care o incearcã sistematic, sunt cel mai adesea marcate de emotii aparent simple, candide, dar pline de semnificatii in lumea lui. Un asemenea moment trãit cu intensitate maximã de orice copil este prima zi de scoalã. Vãzutã prin ochii unui copil, scoala nu poate fi decat o ‘casã fermecatã’ plinã de necunoscut, dar de o frumusete misterioasã. ‘Ce mare e scoala! Si ce frumoasã! Chiar si blocul lor nu e ca aceastã casã fermecatã unde inveti atatea lucruri frumoase si folositoare!’ (Casa fermecatã, pg. 72). La randul ei, reflectia privind fizionomia invãtãtoarei este plinã de admiratie si sperantã. ‘Ce suflet bun trebuie sã aibã invãtãtoarea dacã s-a gandit la fiecare elev in parte. Fãrã indoialã cã iubeste foarte mult copiii’ gandesc cei mici cand vãd cãrtile pe bancã, iar deasupra lor o floare, gest simbolic si plin de semnificatii (idem). Parcurgand aceste randuri cu atata incãrcãturã emotionalã, cititorul nu poate sã nu-si aminteascã prima lui zi de scoalã, cand poate in noaptea precedentã nu a inchis un ochi, iar scoala care i se pãrea maiestuoasã, nu era decat o clãdire veche, in stil haretian, bine intretinutã insã, si care urma sã gãzduiascã incã multe generatii. Totusi, pentru generatiile ce se succed, copilãria rãmane aceeasi: cu jocurile, bucuriile, fantasmele si fanteziile ei. Pare atat de seninã sub pana autorului (prin grija sa de a nu-i intina frumusetea prin realitãtile vremii), incat nicãieri nu veti regãsi austeritatea si greutãtile pe care pãrintii si educatorii acelor vremuri le intampinau in viata de zi cu zi si cãrora trebuiau sã le facã fatã, nu fãrã dificultate. Nu veti gãsi nici o suferintã, nici o umbrã in universul copiilor, pentru cã totul se estompeazã in ambianta familialã si a scolii, fiecare strãduindu-se sã sãdeascã in sufletul copiilor prietenia, sinceritatea, onestitatea, buna cuviinta si dragostea de neam si tarã. Desigur, multe din realitãtile vremii s-au schimbat. Nãvãlitorii din povestile bunicii, de pildã, nu mai sunt cei care au fãcut ca cele opt fecioare sã se sacrifice pentru a-si salva ograda, starnind astfel admiratia Sorinei: ‘Ce fete curajoase! Mi-ar fi plãcut sã fiu si eu ca ele!’ (Povestile bunicii, pg. 86). Ei sunt astãzi investitori, si incã ‘strategici’, sau corporatii transnationale care rad tot in calea lor: pãduri, petrol, bogãtii naturale, iar tinerii tãrii (si nu numai ei) hãlãduiesc prin Europa pentru o paine mai albã, pentru ei si pentru cei rãmasi acasã. Dascãlii, fie ei educatori, invãtãtori, profesori, chiar dacã atunci li se adãuga apelativul tovarãse, au rãmas, ca intotdeauna, aceiasi cãlãuzitori ai pasilor nesiguri ai celor aflati la inceput de drum, chiar dacã astãzi trebuie sã aleagã intre numeroasele manuale alternative, auxiliare sau directive europene, ca si cum manualul unic si mãiestria dascãlului nu ar mai fi suficiente. As incheia prin a spune cã, dincolo de calitatea naratiunii, Alexandru Poamã a avut o inclinatie nativã in a pãtrunde in lumea mirificã a copilãriei, descoperind si descriind aici o lume plinã de candoare, inocentã si sensibilitate. Cititorul va avea surpriza sã se regãseascã in fascinanta lume a amintirilor din propria-i copilãrie. Cat despre copii, ei se vor recunoaste repede, vor constata cã si alti copii impãrtãsesc (sau impãrtãseau) aceleasi trãiri si, dincolo de misterul intamplãrilor, vor retine tenta moralizatoare a fiecãrei povestiri, pentru cã, panã la urmã, si mirificul copilãriei va trebui sã se regãseascã in concretul vietii.

* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale

Sursa: http://www.monitoruldevaslui.ro/2017/10/alexandru-poama-si-lumea-copiilor.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.