La o săptămână după celebrarea Învierii Domnului, în lunea care urmează Duminicii Sfântului Toma, se configurează în spațiul est- și sud-est european o practică rituală de o complexitate remarcabilă, cunoscută sub numele de Paștele Blajinilor. Această sărbătoare, desemnată în tradiția populară printr-o varietate de denumiri – Lunea Morților, Paștele Morților, Paștele Mic sau Paștele Rohmanilor – exprimă, în esență, o extensie simbolică a bucuriei pascale în registrul comemorării celor adormiți. Nu este vorba despre o simplă reluare a celebrării, ci despre o translație a sensului Învierii către dimensiunea nevăzută a existenței, unde memoria și credința devin instrumente de comuniune între lumi. Alegerea zilei de luni, și nu a duminicii, nu este întâmplătoare, ci indică un decalaj ritual care marchează diferența ontologică dintre lumea celor vii și cea a celor plecați, fără a rupe însă continuitatea dintre ele.
În imaginarul tradițional, Blajinii – cunoscuți și sub numele de Rohmani, Urici sau Oameni Roșii – reprezintă o categorie aparte de ființe mitice, plasate la interferența dintre mitologia cosmogonică și memoria ancestrală. Ei sunt descriși fie ca primii oameni ai creației, fie ca strămoși arhaici, păstrători ai unei condiții originare, nealterate de corupția timpului istoric. Literatura etnografică românească a evidențiat în repetate rânduri faptul că aceste reprezentări nu trebuie înțelese literal, ci ca proiecții simbolice ale unei umanități ideale, concepută în opoziție cu imperfecțiunea lumii prezente. În unele variante narative, Blajinii sunt asociați genealogic cu Set, fiul lui Adam, ceea ce sugerează o încercare de integrare a mitologiei populare în orizontul narativ biblic, printr-un proces de reinterpretare specific culturilor tradiționale.
Spațiul în care aceștia sunt plasați este unul liminal, aflat la granița dintre văzut și nevăzut, adesea identificat cu „Tărâmul Celălalt”, dincolo de apele mitice ale lumii. Apa Sâmbetei, descrisă în numeroase credințe populare ca un fluviu care înconjoară pământul și delimitează lumea celor vii de cea a morților, devine un simbol al trecerii și al separației, dar și al posibilității de comunicare. Această geografie imaginară, departe de a fi arbitrară, reflectă o concepție coerentă asupra cosmosului, în care fiecare nivel al existenței este conectat prin intermediul unor elemente simbolice recurente: apa, arborele cosmic, pragul.
Portretul moral al Blajinilor este construit în jurul unor valori esențiale precum blândețea, smerenia, credința și solidaritatea. Ei sunt descriși ca fiind incapabili de rău, trăind într-o stare de rugăciune continuă și asumându-și, într-un mod discret, rolul de susținători spirituali ai lumii. Această imagine idealizată nu este lipsită de funcție normativă: ea propune un model etic implicit, sugerând o întoarcere la simplitate și autenticitate într-o lume percepută ca fiind în declin moral. În același timp, tradiția introduce o limitare simbolică – incapacitatea Blajinilor de a calcula data Paștelui – care justifică intervenția rituală a celor vii și subliniază interdependența dintre cele două planuri ale existenței.
Ritualul central asociat acestei sărbători – aruncarea cojilor de ouă roșii în ape curgătoare – constituie un exemplu elocvent de sinteză între simbolismul creștin și substratul arhaic al culturii populare. Ouăle roșii, simboluri ale vieții și ale Învierii, devin, prin acest gest, mesageri între lumi. Credința că aceste coji ajung la Blajini și se transformă miraculos în ouă întregi sugerează o concepție ciclică asupra existenței, în care moartea nu este o ruptură definitivă, ci o etapă într-un proces continuu de regenerare. Practica este însoțită de reguli stricte privind cine poate participa la acest ritual, ceea ce indică persistența unor criterii de puritate și legitimitate rituală, specifice comunităților tradiționale.
Dimensiunea comunitară a Paștelui Blajinilor se manifestă cu pregnanță în practicile desfășurate în cimitir. Vizitarea mormintelor, curățarea și ornamentarea acestora, aprinderea lumânărilor și oferirea de pomeni nu sunt simple gesturi de pietate individuală, ci acte colective care reafirmă continuitatea dintre generații. Hrana oferită – ouă roșii, cozonac, pască, vin – capătă o funcție simbolică de comuniune, sugerând participarea celor adormiți la viața comunității. În acest sens, cimitirul nu este perceput ca un spațiu al separației, ci ca unul al întâlnirii și al reactivării memoriei colective.
Un aspect deosebit de relevant îl constituie extinderea actului de pomenire dincolo de cercul familial, către morții uitați, neidentificați sau lipsiți de urmași. Această practică reflectă o etică a responsabilității colective, în care grija față de celălalt nu este condiționată de legături de rudenie, ci derivă dintr-o conștiință comunitară profundă. În același timp, intervenția preotului, prin oficierea slujbelor de pomenire, integrează aceste practici în cadrul liturgic al Bisericii, conferindu-le o dimensiune teologică explicită.
Pe lângă aceste forme de comemorare, tradiția conservă și o serie de credințe și interdicții asociate perioadei postpascale, care reflectă o viziune arhaică asupra echilibrului dintre forțele vieții și ale morții. Aceste reprezentări, deși pot părea contradictorii din perspectiva raționalității moderne, funcționează în cadrul unei logici simbolice coerente, menite să reglementeze comportamentele și să protejeze comunitatea de dezechilibre percepute.
În același timp, sărbătoarea include și practici de coeziune socială, precum ritualurile de înfrățire sau „însurăţire”, în care tinerii stabilesc legături simbolice de solidaritate și loialitate. Aceste ceremonii, desfășurate într-un cadru ritualizat, implică schimburi de obiecte, gesturi codificate și formule consacrate, consolidând relațiile interumane și transmiterea valorilor comunitare.
Privită în ansamblu, sărbătoarea Paștelui Blajinilor se constituie ca un exemplu elocvent de sincretism cultural, în care elementele creștine se împletesc cu structuri simbolice arhaice, generând o formă de spiritualitate specifică mediului rural tradițional. Ea reflectă nu doar o concepție despre moarte și viață, ci și o anumită raportare la timp, memorie și comunitate. În contextul contemporan, marcat de mobilitate socială și de transformări culturale accelerate, această tradiție cunoaște o diminuare vizibilă, însă nu dispare. Persistența ei, chiar fragmentară, indică existența unor nevoi profunde de sens, apartenență și continuitate, care depășesc conjuncturile istorice și se înscriu în structura de adâncime a culturii.
În contextul contemporan, această tradiție cunoaște un proces vizibil de diminuare, manifestat prin scăderea participării comunitare la practicile rituale asociate Paștelui Blajinilor. Prezența tot mai redusă a oamenilor în cimitire și caracterul grăbit al acestor vizite indică o transformare a raportării la memoria colectivă și la valorile tradiționale. Bucuria și dimensiunea comunitară care defineau odinioară această sărbătoare par estompate în prezent, fiind înlocuite de o atitudine mai rezervată și fragmentară. Cu toate acestea, persistența, chiar și în forme reduse, a acestor obiceiuri lasă deschisă posibilitatea unei revitalizări. Reintegrarea lor în viața comunității depinde, în ultimă instanță, de capacitatea noastră de a le conștientiza valoarea și de a le transmite mai departe ca parte integrantă a patrimoniului cultural și spiritual.
Dan HORGAN
– Adrian Fochi – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Arthur Gorovei. – „Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura, Grai şi Suflet – Cultură Naţională, Bucureşti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Elena Niculiţa Voronca – „Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Dumitru Bălăeţ – „Constituirea miturilor fundamentale. Aspecte ale folclorului literar străromân”
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşti 2005
– Ion Ghinoiu – „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an” Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Taloş – „Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas 1998
– M. Sadoveanu – „Nopţi de sânzâiene. Paştele blajinilor”, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, 1980
– Narcisa Ştiucă – „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, editura Cartea de Buzunar, 2006.
– „Proloagele de la Ohrida”, Editura Cartea Ortodoxă, 2005
– Romulus Antonescu – „Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tudor Pamfile, „Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.