Într-un sat din Vaslui, departe de birouri și proiecte pe hârtie, o femeie reușește ce instituțiile finanțate din bani publici par să fi uitat complet: păstrează viu un obicei. Rodica Bulboacă nu are buget și nici planuri pe termen lung. Are însă ceva mai simplu și mai rar: pricepere și răbdare. În curtea Muzeului Tradițiilor din Laza, îi învață pe copii cum se „boiesc” ouăle de Paști, cum se frământă aluatul, cum se țese și cum se trăia odinioară. Nu din cărți, ci direct, cu mâinile în lucru. În același timp, în instituțiile „de profil” din județ, unde salariile vin constant de la buget, tradiția pare blocată între vitrine și vorbe. Acolo unde ar trebui să existe ateliere vii, implicare reală și contact direct cu oamenii, găsești mai degrabă activități bifate, fără substanță. La Laza, copiii descoperă că o coajă de ceapă poate colora un ou mai frumos decât orice vopsea chimică. Află că o frunză pusă cu grijă lasă un model unic. Învață că tradiția nu e decor, ci experiență. Și, mai ales, învață că lucrurile simple au sens. În alte locuri, aceleași lecții rămân doar pe hârtie. Se vorbește despre patrimoniu, dar fără oameni. Se invocă tradiția, dar fără practică. Se consumă bani publici, dar rezultatele nu ajung la copii. Diferența e clară. La Laza, tradiția se trăiește. În instituții, de multe ori, se mimează. Rodica Bulboacă nu se oprește la ouăle de Paști. Atelierele ei adună copii în jurul războiului de țesut, al acului și aței, al rețetelor vechi și al meșteșugurilor uitate. Face, constant, ceea ce alții ar trebui să facă din obligație. Fără titluri, fără funcții, fără bugete generoase, reușește să transmită mai mult decât o întreagă instituție. Cultura reală nu stă în clădiri. Se vede în oameni. Iar la Laza încă există. În timp ce, în alte părți, se plătește scump doar pentru a păstra aparențele.