Postul Paştelui, cunoscut în tradiţia populară şi sub denumirile de Postul Mare sau Postul Păresimilor, reprezintă cea mai lungă şi mai riguroasă perioadă de post din cadrul anului liturgic creştin. Acesta se desfăşoară pe parcursul a şapte săptămâni şi precede sărbătoarea centrală a creştinătăţii, Învierea Domnului. În plan spiritual, această perioadă constituie un timp de pregătire şi de purificare interioară pentru credincioşi, fiind marcată printr-o intensificare a practicilor religioase şi prin asumarea unor forme de disciplină ascetică. Tradiţia bisericească corelează instituirea postului cu exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, care, potrivit relatărilor evanghelice, a postit timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi înainte de a începe propovăduirea Evangheliei.
În concepţia tradiţională, această perioadă este structurată în două etape principale. Prima parte, numită în limbaj popular Postul Păresimilor, se desfăşoară până în Duminica Floriilor, în timp ce ultima săptămână, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, constituie momentul culminant al pregătirii pentru sărbătoarea pascală. Pe parcursul acestei perioade, credincioşii sunt îndemnaţi să se abţină de la consumul unor alimente considerate de origine animală, precum carne, ouă, lapte sau brânză. Totodată, dimensiunea spirituală a postului depăşeşte simpla abstinenţă alimentară, accentul fiind pus pe rugăciune, introspecţie şi purificare morală.
Rânduiala bisericească prevede, totuşi, anumite zile de dezlegare la peşte, acordate în două momente importante ale calendarului liturgic: Praznicul Bunei Vestiri şi Duminica Floriilor. De asemenea, tradiţia eclezială manifestă o anumită flexibilitate faţă de categoriile vulnerabile ale comunităţii, precum copiii, femeile însărcinate, lăuzele sau persoanele bolnave, care pot fi scutite de rigorile postului alimentar. Această dispensă nu exclude însă dimensiunea spirituală a postului, aceştia fiind în continuare îndemnaţi să cultive rugăciunea şi conduita morală.
În cadrul acestei perioade de pregătire spirituală, credincioşii sunt îndemnaţi să participe la Taina Spovedaniei, considerată o etapă necesară pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Spovedania presupune mărturisirea păcatelor şi exprimarea unei căinţe autentice, fiind practicată de obicei în apropierea sărbătorii pascale. În acelaşi timp, în bisericile ortodoxe sunt oficiate slujbe speciale cunoscute sub numele de Denii, desfăşurate în timpul serii în Săptămâna Patimilor şi caracterizate printr-un profund caracter meditativ şi liturgic.
În contextul calendarului religios al lunii martie se înscrie şi sărbătoarea dedicată Sfântului Alexie, numit în tradiţia creştină „Omul lui Dumnezeu”, prăznuit la data de 17 martie. În cultura populară românească, această zi este cunoscută sub diverse denumiri, precum Moş Alexa, Alexiile, Alexa cel Cald sau Ziua Şarpelui, reflectând complexitatea semnificaţiilor atribuite acestei sărbători.
Potrivit tradiţiei hagiografice, Sfântul Alexie s-a născut la Roma, fiind fiul nobililor Eufimian şi Aglaida. Crescut într-un mediu privilegiat, el a manifestat încă din tinereţe o înclinaţie puternică spre viaţa spirituală şi spre renunţarea la bunurile materiale. Deşi familia sa a aranjat o căsătorie cu o tânără de neam ales, Alexie a ales, în noaptea nunţii, să părăsească viaţa lumească şi să se retragă în taină la Edesa. Acolo a trăit timp de aproximativ optsprezece ani în apropierea unei biserici dedicate Maicii Domnului, ducând o viaţă ascetică, marcată de sărăcie, rugăciune şi milostenie.
După ce a început să fie recunoscut de comunitate pentru viaţa sa virtuoasă, Alexie a părăsit locul pentru a evita gloria şi lauda oamenilor, considerate de el o ameninţare pentru viaţa duhovnicească. În urma unui naufragiu, a revenit în mod providenţial la Roma, unde a decis să trăiască în anonimat chiar în casa părinţilor săi, fără a-şi dezvălui identitatea. Acolo a îndurat dispreţul şi batjocura servitorilor, locuind într-o colibă din curte şi trăind din puţină hrană, dedicându-se exclusiv rugăciunii şi pocăinţei. Potrivit tradiţiei, înainte de moartea sa, survenită la 17 martie 411, el a lăsat o scrisoare în care şi-a dezvăluit identitatea şi sensul vieţii sale ascetice. Descoperirea acestei scrisori a determinat recunoaşterea sfinţeniei sale, iar trupul său a fost înmormântat cu cinste, fiind ulterior asociat cu numeroase vindecări miraculoase.
Dincolo de dimensiunea religioasă, sărbătoarea Sfântului Alexie ocupă un loc important şi în calendarul popular românesc, fiind considerată un moment de tranziţie între anotimpuri. În imaginarul tradiţional, această zi marchează simbolic începutul primăverii şi trezirea naturii la viaţă. Sfântul Alexie este perceput ca protector al vietăţilor care au hibernat în timpul iernii, în special reptilele şi insectele, despre care se spune că ies la suprafaţă în această perioadă.
Tradiţia populară afirmă că, la şase luni după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, celebrată la 14 septembrie, Sfântul Alexie „încuie” pământul pentru a proteja oamenii de dăunători. În ziua de 17 martie, el ar „descui” pământul şi ar elibera vietăţile ascunse în timpul iernii, marcând astfel începutul ciclului agricol de primăvară. Această credinţă reflectă modul în care mentalitatea tradiţională a integrat ritmurile naturii în structura calendarului religios.
În folclor circulă şi o legendă potrivit căreia Dumnezeu ar fi adunat toate insectele într-o cutie şi i-ar fi cerut lui Alexie să o arunce în mare. Din curiozitate, acesta ar fi deschis cutia înainte de a ajunge la destinaţie, iar insectele s-ar fi răspândit din nou pe pământ. Ca pedeapsă pentru neascultare, Alexie ar fi fost transformat în cocostârc şi condamnat să adune insectele împrăştiate între 17 martie şi 14 septembrie. Această legendă reflectă simbolic revenirea berzelor şi a cocostârcilor din ţările calde în perioada începutului de primăvară.
În tradiţia populară, ziua de 17 martie este adesea asociată cu şerpii, motiv pentru care este numită şi Ziua Şarpelui. Se considera că această zi marchează momentul în care reptilele ies din hibernare, iar întâlnirea cu un şarpe era interpretată ca un semn cu valoare simbolică. Din acest motiv, numele şarpelui era uneori evitat în discursul cotidian, pentru a preveni apariţia reptilelor în gospodărie.
Sărbătoarea este cunoscută şi sub denumirea de Ziua Peştelui sau Retezatul Stupilor, deoarece în această perioadă peştii încep să devină activi în ape, iar albinele ies din stupi. Pescarii considerau că Sfântul Alexie este cel care aduce peştii la suprafaţă după iarnă şi obişnuiau să ţină post negru în această zi sau să consume ritualic un peşte prins în acea zi, în speranţa unui an roditor la pescuit.
În mediul rural, sărbătoarea era marcată şi printr-o serie de practici rituale legate de purificarea gospodăriei şi de protejarea culturilor agricole. Oamenii aprindeau focuri în livezi şi în grădini, gest interpretat ca un act simbolic de curăţire şi de regenerare a spaţiului domestic. Curţile erau măturate şi greblate, iar resturile vegetale erau arse, în credinţa că acest ritual contribuie la îndepărtarea insectelor şi a spiritelor malefice.
Tot în această zi existau şi anumite interdicţii de muncă, mai ales pentru femei, care nu aveau voie să toarcă, să ţeasă sau să folosească obiecte ascuţite, pentru a preveni apariţia insectelor în gospodărie. Practici similare se regăsesc în multe alte sărbători din calendarul popular, ilustrând rolul normativ al tradiţiei în organizarea vieţii comunitare.
Sărbătoarea Alexiilor era, de asemenea, un moment propice pentru observaţii meteorologice. Se credea că dacă broaştele încep să cânte înainte de această dată, primăvara va fi lungă şi instabilă, în timp ce apariţia lor în ziua de 17 martie era interpretată ca un semn al instalării vremii calde. Astfel de credinţe reflectă experienţa empirică acumulată de comunităţile rurale în observarea ciclurilor naturale.
În prezent, în numeroase comunităţi rurale din România, tradiţiile legate de sărbătoarea Sfântului Alexie continuă să fie păstrate, chiar dacă într-o formă adaptată contextului contemporan. Aceste practici ilustrează modul în care credinţele religioase şi tradiţiile populare s-au împletit de-a lungul timpului, generând un sistem simbolic complex care reflectă relaţia profundă dintre om, natură şi sacru.
Dan Horgan
– Adrian Fochi– ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.– Ion Ghinoiu,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Luna martie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.