În prima zi a anului 2026, când Biserica prăznuieşte Tăierea împrejur cea după trup a Domnului şi pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, la Catedrala Episcopală din Huși.
Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit, pornind de la un îndemn al Sfântului Vasile cel Mare, despre necesitatea dobândirii liniștii sufletești, ca sursă a regândirii priorităților:
«Și pacea lui Dumnezeu care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre întru Hristos Iisus» (Filipeni 4, 7)
Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre pomenire pe unul dintre Părinții Bisericii noastre care s-a impus în evlavia noastră ca fiind un mare ascet și un mare teolog. Am spus „teolog” având în vedere sensul primar al acestui cuvânt – anume că toți cei ce se învredniceau să-L vadă pe Dumnezeu, să aibă această părtășie directă cu El prin harul necreat, sunt numiți teologi.
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a îngemănat atât de bine această virtute a ascezei cu cea a teologiei. Ceea ce Dumnezeu îi descoperea, acest sfânt al Bisericii împărtășea credincioșilor. De aceea noi avem multe scrieri traduse în limba română și pe care le putem folosi spre hrană spirituală.
Așa cum îmi este foarte drag când sărbătorim un Sfânt Părinte al Bisericii noastre, recurg la un text pe care-l consider relevant pentru fiecare dintre noi, care să ne grăiască pe limba noastră, a celor ce trăim în acest veac, în acest context cu multă tulburare și cu foarte multe stări de neliniște și confuzie spirituală.
Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale adresate prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz, îi dă niște sfaturi legate de modul cum să trăiască mai adânc credința în Dumnezeu ca și comuniune cu El, și nu ca o simplă adeziune mentală, teoretică și abstractă.
Primul sfat pe care Sfântul Vasile cel Mare i l-a dat a fost cel legat de faptul că este nevoie să se angajeze în a câștiga liniștea sufletească, pe care o numește „începutul curăției”, al stării de puritate sufletească, al nevinovăției.
De ce o numește astfel? Pentru faptul că omul liniștit este un om desprins de grijile acestei lumi, nu se lasă cotropit, vrăjit de ele, sau, mai grav, doborât de ele.
Când grijile lumii acesteia devin centrul vieții noastre este un indiciu clar că ne pierdem, ne risipim și, evident, nu vom mai avea puterea aceea de a rămâne într-o stare de curăție și de puritate. Mintea noastră nu va mai sta în cele cu adevărat stabile, care ne împodobesc sufletul, ci va alerga din loc în loc trăind o permanentă instabilitate, o stare de fluiditate, de curgere în toate direcțiile, fapt care ne aruncă într-o viață fără sens.
Când omul a dobândit liniștea sufletească, se desprinde de cele care nu îl împlinesc și pe care nu le poate controla oricât s-ar strădui pentru ele. Sunt atâtea în viața noastră pe care nu le putem controla, dar pentru care ne consumăm extraordinar de mult, folosim multă combustie sufletească, prin gândurile care vin, gânduri care generează emoții negative, stări de tulburare și de neliniște.
Omul care ajunge la această stare de liniște sufletească se îndrăgostește de cele cerești și-și pune foarte mult încrederea în Dumnezeu. De acest lucru ne încredințează Sfântul Vasile cel Mare într-un text pe care i l-a adresat Sfântului Grigorie Teologul, pe care îl îndemna să-și pună drept primă treaptă a nevoinței sale dobândirea liniștii sufletești. Și ne descrie Sfântul Vasile cel Mare ce înseamnă ca cineva să aibă această stare de liniște sufletească:
„Când ai liniște sufletească atunci nici limba nu mai discută despre lucruri omenești, nici ochii nu se mai răsucesc să surprindă culorile frumoase ori simetria organismelor trupești, după cum nici auzul nu-l tulbură puterea sufletului din ascultarea cântecelor compuse anume ca să placă. Sau prin vorbe ale oamenilor ușuratici sau înfumurați lucruri care se știe că au o putere deosebită de a slăbănogi trezvia sufletească, căci mintea care nu se împrăștie și este liniștită și nu o ia razna prin simțuri spre lucruri omenești, se întoarce acasă întru ale sale și se ridică prin puterile sale ca să cugete la cele dumnezeiești, la cele cerești. Și cu cât este mai pătrunsă și mai luminată de aceste frumuseți dumnezeiești, cu atât își uită parcă și de cele trecătoare și nu dă prea mult pe hrană nici nu se îngrijorează de îmbrăcăminte, ci mintea și sufletul, libere de griji pământești, își îndreaptă întreaga râvnă spre dobândirea bunătăților celor veșnice, luptându-se numai după dobândirea înțelepciunii și bărbăției, după dreptate și cumpătare precum și după celelalte virtuți care izvorăsc din acestea și care dau putința creștinului să-și îndeplinească toate datoriile vieții.”
Într-un pasaj ca acesta noi avem deja un mic program duhovnicesc sau o modalitate prin care putem dobândi liniștea sufletească.
Dacă ne vom strădui să ne desprindem de cele lumești, să le tratăm ca pe niște daruri ale lui Dumnezeu, fără ca să le idolatrizăm și să le transformăm într-un scop al vieții noastre, vom ajunge în punctul în care ne va înzestra Bunul Dumnezeu cu această virtute care lipsește omului de astăzi – moderația, faptul de a fi cumpătat, exact cum ne descrie Sfântul Vasile cel Mare.
Una din roadele liniștii sufletești este moderația, adică raportarea cu echilibru și înțelepciune la tot ce ține de lumea aceasta. Toate să fie folosite în mod chibzuit, nici să nu prisosească, dar nici să nu lipsească, adică nici prea mult, dar nici prea puțin din cele care țin de lumea noastră materială, de un anumit confort.
Noi adesea asumăm extremele, și una dintre ele este cea în care căutăm abundența, opulența, strângem foarte multe lucruri de care nu avem nevoie și pe care nici nu le folosim vreodată, însă vrem să le vedem acolo depozitate. Un indiciu concret după care putem fi diagnosticați drept oameni cărora le lipsește această virtute a moderației, a echilibrului, este atunci când mergem să facem cumpărături. Punem în coșul nostru foarte multe lucruri și ajungem acasă și ne dăm seama că de multe dintre ele nu avem nevoie sau constatăm că doar sunt puse în cămara noastră fără să le folosim.
Omul care are liniște sufletească se angajează deplin și responsabil să-și înfrumusețeze sufletul cu virtuți; acestea sunt amintite de Sfântul Vasile cel Mare: înțelepciunea, bărbăția, curajul, dreptatea și bineînțeles, moderația sau cumpătarea.
În felul acesta îl sfătuia Sfântul Vasile cel Mare pe Sfântul Grigorie de Nazianz și în mod indirect ne sfătuiește și pe noi, pentru că acest pasaj nu este adresat celor ce se retrag în pustie și celor ce vor să trăiască o viață singuratică, ci este adresat cu precădere creștinului care trăiește în cetate, în mijlocul oamenilor, al lumii.
Cine poate spune că nu are nevoie de liniște? Adesea, liniștea este mai de preț și decât sănătatea. Noi spunem că dacă avem sănătate este ca și cum am avea de toate, dar ar trebui să inversăm lucrurile. Dacă avem liniște sufletească este ca și cum avem de toate pentru că sunt convins că ați întâlnit oameni realizați din punct de vedere material, care se bucură de un anumit confort material, dar care nu au liniște și nu se pot bucura de cele pe care le posedă și la care s-au gândit că ar fi o sursă de liniște, de pace sufletească.
Când Îl dobândim pe Hristos în viața noastră atunci vine și pacea. El este pacea noastră și pacea care, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „covârșește orice minte”, orice fel de gânduri, de trăiri ale omului, ne așează în această stare de sens și de plinătate.
Să nu uităm, cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare, că liniștea este începutul curăției. Odată dobândită în inima noastră, ea ne va călăuzi să trăim o viață echilibrată, cumpătată, și un dar cu care să ne înfrumusețăm sufletul nostru cu virtuți.