“Toată viața lui nu a fost altceva decât o goană pentru cunoașterea modului tradițional de viață a poporului român. În puținele lui clipe de repaus nu avea timp decât să se gândească la prezentul și viitorul Muzeului Satului”.(Ioan Godea)
Fotografiile răzlețite prin reviste, ziare, arată un om mărunțel și firav, nici n-ai crede că un trup uscățiv poate ascunde imensă forță de muncă și tot atâta pasiune pentru ceea ce înseamnă viața satului românesc. A fost 30 de ani director al celui mai mare muzeu în aer liber din România(al doilea de acest fel în Europa, după cel din Suedia), și-a dat silința a-l aduce la stadiul de adevărată școală în domeniul transferării, reconstruirii, restaurării monumentelor de arhitectură rurală, asigurând prin aceasta “popularea” spațiului muzeal cu inedite case țărănești din diverse zone etnografice ale țării. Directorului Gheorghe Focșa i se datorează faptul că Muzeul Satului există și astăzi malul lacului Herăstrău și nu “izgonit” la Mogoșoaia conform dorinței cuplului prezidențial comunist. Prin grija lui Gheorghe Focșa muzeul etnografic bucureștean adăpostește nu doar monumente de arhitectură tradițională, gospodării, biserici, neobosita lui căutare prin comunitățile rurale salvând de la pieire valoroase piese etnografice și de artă populară.
Va fi știut prunc fiind că destinul său îl va așeza printre fondatorii Muzeului Satului și se va opune cu vehemență strămutării lui la periferia capitalei? Nu caut nicidecum răspunsul la această întrebare, e lansată doar cu rostul de a ne întoarce în satul de origine spre a-i cunoaște părinții. Tatăl Ion Focșa era descendent al unui neam de răzeși din timpul lui Ștefan cel Mare, mama Măndița era mândră că avea printre străbuni pleiadă de știutori de carte(polcovnic, preot, cântăreț bisericesc, dascăl, funcționar) dăruind bună zestre genetică vlăstarului ce avea să primească numele sfântului purtător de biruință. Părinți harnici, muncitori, pricepuți la muncile câmpului, curajoși în a accepta progresul și a investi puținii bănuți pentru achiziționarea unei mașini de treierat dovedită mai mult decât utilă în cătunul cu 80 de gospodării de plugari săraci și mijlocași. Părinți animați de gândul “luminării” copiilor, punând la dispoziția comunității o cameră a casei lor spre a servi drept sală de clasă, unde câteva generații de copii au prins tainele cititului și socotitului. Multe alte fapte nobile ar fi făcut tatăl Ion dacă întâiul război mondial nu i-ar fi curmat viața în 1917. Vrednică și răzbătătoare prin noianul privațiuni a fost mama rămasă cu 6 copii, reușind cu eforturi numai de ea știute să-i școlească pe toți. Șase suflete de hrănit în vremuri de după război, șase copii de crescut și de rostuit, de trimis măcar la școala primară nu era tocmai ușor pentru o mamă singură.
Gheorghe Focșa venea pe lume la jumătatea lunii octombrie a anului 1903, în cătunul Rășcani din comuna Găgești aparținând ținutului Fălciu de odinioară. Recunosc cu oarecare insatisfacție că nu am aflat de era primul născut, însă faptul că tatăl aduce școala la el acasă după ce băiatul termină patru clase primare la Jigălia, mă face să cred că majoritatea surorilor s-au născut după el. Se prea poate ca naveta istovitoare a micului școlar(nevoit să străbată zilnic prin vânt sau prin ploaie 12 kilometri până la școala din Jigălia) să-i fi pus pe gânduri pe părinți, așteptarea îngrijorată a întoarcerii dar și admirația, mulțumirea că băiatul mai găsea resurse a se pregăti pentru orele din ziua următoare, să-i fi determinat să-și dorească condiții mai bune pentru cei mai mici. Gândindu-se și acționând mai întâi pentru binele copiilor din bătătura lor, gestul lor s-a transformat în sublim dar făcut consătenilor pentru că mult mai lesne le-a fost tuturor copiilor din cătunul Rășcani să ajungă la școala primară din locuința familiei Focșa, scutiți fiind de chinul navetei zilnice în satul alăturat.
În ceea ce-l privește pe elevul Gheorghe Focșa biografii afirmă că a terminat cursul primar în 1916, însă niciunul nu încearcă să explice durata de 5 ani necesară finalizării lui. E important de subliniat că pe timp de război altele erau prioritățile națiunii, e de înțeles că învățători, profesori au fost înrolați motiv pentru care posturile lor rămâneau neacoperite. Tocmai de aceea e lăudabil că la Jigălia învățătorul Tuchilă a ținut cursuri adunând copii din satele din împrejurimi punându-i în bănci și silindu-i a învăța carte. Lăudabilă este de asemenea voința părinților care înfruntând sărăcia și fricile și-au trimis pruncii la școala de peste deal. Eforturi, sacrificii colosale din partea tuturor, dascăli și părinți preocupați în egală măsură a asigura un viitor mai bun copiilor lor. Interesant totuși că în România rurală interbelică existau două concepții despre nevoia de școlarizare, una dintre acestea canaliza resursele familiei către un singur vlăstar, toți ai casei muncind din răsputeri pentru a-l sprijini pe cel ales să urmeze o școală superioară, astfel încât cel mai bun dintre ei să-i reprezinte social. Cea de-a doua practică apărea din nevoia suplimentării brațelor de muncă în gospodăria familiei, abandonul, retragerea de la cursuri fiind o practică des întâlnită, justificată de adulți prin cuvintele “nu-i trebuie școală că doar nu-l fac popă”. Familia Focșa face parte din prima categorie, din cei șase copii cel puțin doi reușind să finalizeze cursuri liceale sau universitare. Polixenia e sora despre care știm sigur că a trecut prin clasele liceale, viața așezând-o într-un post de funcționar al Poștei Române din București.
Revenind la elevul Focșa I. Gheorghe, abia în 1917 avea să fie înscris la cursurile inferioare ale unui liceu(mai degrabă gimnaziu particular, căci va deveni liceu în 1919) din Vutcani ce funcționa cu un colectiv de cadre didactice având în componență o mână de profesori, ofițeri rezerviști, refugiați. După un an de studii aici, se transferă la Școala Normală de băieți din Bârlad, cazat la gazdă, dar nevoit adeseori a se întoarce acasă la Jigălia pe jos, ceea ce presupunea un drum de aproximativ 25 de kilometri. Următoarele cinci clase(a IV-a de curs inferior și celelalte patru de curs superior) le parcurge la Liceul “Cuza Vodă” din Huși. Toată această peregrinare prin licee și internate, gazde, nu a fost dătătoare de clipe fericite, liceanul nostru resimțind greutățile financiare, strictețea regulamentelor interne, asprimea metodelor didactice dar și lipsa manualelor, a rechizitelor școlare. Evident nu pentru că ar fi fost foarte sensibil, ci pentru că la vremuri tulburi era nevoie de ordine și disciplină pe model militar, astfel încât contingente de liceeni(neomogeni ca vârstă) să-și orienteze atenția spre învățare și educație nu pe lipsuri materiale care oricum nu puteau fi acoperite la acel moment. Profesori precum Constantin Holban(română), Ion David(fizică, chimie), I. Popescu(matematică). D. Miron(franceză) au știut să-l încurajeze, să-i dirijeze avântul spre actul învățării ca prim pas spre accederea idealurilor de viață. Lista absolvenților clasei a VIII-a de la secția reală din anul școlar 1925-1926 cuprinde numele liceanului nostru, confirmându-se astfel prezența în sălile de studiu ale prestigiosului liceu. O altă dovadă certă atestând calitatea de elev al liceului hușean este diploma de absolvire a clasei a VIII-a, primind “Premiul I cu laudă pentru bună purtare”.
Nu am o explicație plauzibilă a faptului că studiile liceale sunt terminate abia în 1926, dar dacă mă raportez la informațiile lui Traian Necula din “Valori spirituale tutovene” reiese că termină liceul, se mută în București în 1925 și revine la Huși în toamna anului următor pentru a-și susține examenele de bacalaureat. Însă Costin Clit include în studiu monografic dedicat liceului “Cuza Vodă” o informație spectaculoasă, un “legământ” întocmit de Ghe. Focșa pe 28 iunie 1926 la Iași, invitându-și profesorii și colegii de an la o obligatorie revedere peste 10 ani în una din sălile de clasă. “Legământul” pare să contrazică spusele lui Necula, căci ce rost ar fi avut un asemenea act dacă cei ce au semnat n-ar fi făcut parte din promoția 1925-1926? Multe necunoscute, multe presupuneri, multe însăilări… Nici un ultim interviu al nonagenarului Focșa nu clarifică acest aspect, afirmația că a făcut liceul la Huși și își testa cunoștințele pentru obținerea diplomei de bacalaureat în toamna anului 1926, pliindu-se pe oricare din variantele menționate de cei doi biografi. Demn de remarcat este faptul că se prezenta la examen alături de 367 de candidați din Moldova și Basarabia, că dintre cei 167 de promovați Gheorghe Focșa se clasa pe primul loc.
În 1926 ca an al descinderii în capitala țării cu diploma de bacalaureat în mapa de viitor student, Focșa visa studii de silvicultură, “din amorul pentru păduri, din dragoste pentru peisajul împăturit, căci pe acolo, la locul meu de naștere au fost pe vremuri stejari”. Din nefericire(sau dimpotrivă) ajunge în București după consumarea examenului de admitere, astfel încât pașii lui se îndreaptă spre învățământul particular al Institutului de Științe Tehnice Chimie Fizică condus de Dragomir Hurmuzescu. Anul I muncește serios în laboratoarele de specialitate, pasiunea lui pentru cercetare fiind “recompensată” prin atribuirea poreclei de Lavoisier. Interesul pentru studiul experimental s-a dovedit extraordinar de folositor în examenele de promovare în anul II, clasându-se printre studenții cu rezultate excepționale. Dar nu e mulțumit, sentimentul neîmplinirii este mult mai puternic decât aprecierile profesorilor sau admirația colegilor. După zile de introspecție concluzionează că aceste studii nu-l definesc ca profesionist(inginer), ceea ce-l mobilizează să “alerge” la diferite deschideri de curs ale noului an universitar, fiind prezent rând pe rând în aulele facultății de științe, de științe sociale, de istorie, de drept. Ajunge și la Facultatea de Litere și Filologie unde audiază cursul lui P. P. Negulescu vorbind studenților despre originile vieții pe glob și despre alte probleme de filosofie. Este captivat de prelegerea lui Rădulescu-Motru care făcea o introducere în psihologia generală. Avea să fie fascinat și de lectoratul lui Dimitrie Gusti rememorând personalitatea savantului Vasile Pârvan. Cuvintele, ideile marilor profesori universitari au avut deosebit impact asupra tânărului, Focșa trăind revelația aflării unei noi căi ce se deschidea în fața sa. Descoperea brusc și neașteptat un adevăr ce îi va schimba viața, nu în silvicultură, nu în inginerie fizică sau chimică era viitorul specialist Gheorghe Focșa. Altceva își dorea. “Și-atunci mi-am zis: asta-mi lipsește! Studiile umaniste”. Gândul ce l-a fulgerat în septembrie 1928 nu a rămas rătăcitor în neant, avea să se înscrie în aceeași toamnă la Facultatea de Litere și Filologie, să frecventeze cursurile de istorie a filosofiei, de psihologie generală, de sociologie și etică, de filosofie și gnoseologie, nu avea să renunțe încă la studiile tehnice, urmând în paralel cu seminariile, cursurile, laboratoarele specifice anului II ale institutului de pe lângă Facultatea de Științe.
Se remarcă încă din primul an căci începuse se facă experiențe simple, de sondaj a mentalităților oamenilor, a cunoștințelor acumulate, a modului în care ele erau raportate la realitatea înconjurătoare, era printre puținii studenți care avea priceperea de a folosi și interpreta testele Rorschach. Cu ajutorul acestor teste psihologice ce foloseau pete de cerneală simetrice și prin interpretarea răspunsurilor la imagini ambigue, Gheorghe Focșa reușea să evalueze personalitatea și funcționarea emoțională a unei persoane. Preocupările lui nu rămân necunoscute profesorilor universitari de la catedra de sociologie, Dimitrie Gusti lansându-i invitația de a participa la ședințele de organizare a campaniei de cercetare monografică de la Runcu(Gorj). Va răspunde chemării șefului de catedră, se va înscrie ca participant la seminariile pregătitoare de cercetare sociologică, se va alătura echipelor studențești cantonate la Runcu în vara anului 1930, fiind mândru a lucra în preajma unor nume precum savantul Rainer, Ion Conea, H. H. Stahl. Care era sarcina studentului Focșa? Profesorul Gusti îi va oferi posibilitatea aplicării în practică a cunoștințelor dobândite la cursul său de etică, stabilindu-i tema de cercetare ce avea să fie axată pe studii urmărind “Problemele vieții morale la Runcu”. Pentru a-și asigura suportul teoretic al cercetării la Runcu, Focșa va adăuga în bagajul minimal tratate de etică din biografia franceză, nopțile fiind dedicate aprofundării noțiunilor și metodelor de lucru științifice, ziua căutând informatori, localnici supuși unor interviuri, investigații sociologice, spre a descoperi concepția zonală despre bine și rău cu implicații pe termen imediat sau de lungă durată.
Dacă pentru Gheorghe Focșa era prima campanie monografică în satele românești, profesorii universitari colaboratori de nădejde a sociologului Gusti se aflau deja la a șasea convocare de acest gen, scopul cercetărilor monografice fiind acela de a crea un sistem, o metodă de cunoaștere a realității sociale din satele interbelice. Cercetarea monografică inițiată și gândită de Dimitrie Gusti își propunea studierea manifestărilor economice, spirituale, juridice, politico-administrative specifice unei comunități rurale, cunoașterea integrală a realităților locale, cu specificul, cu problemele, cu necesitățile caracteristice. Intențiile erau de a cerceta starea culturală și de civilizație a satelor, studiul concentrându-se pe tradiții și obiceiuri, mentalitate rurală, elemente de folclor, rituri de trecere, componente vestimentare, raporturile interumane în viața satului. Campaniile monografice erau riguros organizate și prioritar orientate spre studiul complex al vieții rurale dar se dorea în egală măsură stimularea progresul material în satele aflate în obiectul cercetării. Trebuie amintit faptul că activitatea echipelor de cercetători nu se limita doar la adunarea de informații sociologice, participanții erau mobilizați să ajute administrația locală, iar împreună cu țăranii să pornească la construcția de drumuri, poduri, cămine culturale, școli, băi publice, organizarea de biblioteci, valorificarea fondului tehnico-material, revigorarea și reorganizarea îndeletnicirilor meșteșugărești. Altfel spus, monografia sociologică reprezenta o sinteză în timp și în spațiu a unui anumit colț de țară, o vedere de ansamblu menită să înglobeze într-un tot atât tradițiile trecutului cât și realitățile prezentului și posibilitățile viitorului. Campaniile acestea de cercetare monografică și sociologică au constituit temelia fenomenului ce s-a numit Școala sociologică a lui Gusti.
La astfel de cercetări complexe Gheorghe Focșa a activat ca membru component(perioada studenției) iar mai apoi în calitate de conducător-cercetător de echipă studențească. S-a format ca etnografi și muzeograf sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, fiind adeseori “ochii lui în teren”, supraveghind și coordonând cercetările aprofundate la Runcu. Cornova(Orhei, Basarabia), Drăguș(Făgăraș), Moișeni, Cuhea(Maramureș), Dioști(Romanați). Este autorul unor interesante studii despre cultura spirituală a satului tradițional, preocupat îndeosebi a clarifica particularitățile specifice individului și comunitatății din care face parte. Nici bine nu se finaliza campania de la Runcu și studiul său “Contribuție la cercetarea mentalități satului. Convorbire cu Grigorie Loghie din Runcu-Gorj” era trimis spre publicare în “Arhiva socială”. Rezultatele cercetărilor sale de la Cornova(1931) erau prezentate în conferința din 16 martie 1932, prelegerea lui Gheorghe Focșa detaliind tema despre “Etică și moralitatea”. La Drăguș avea posibilitatea de a interacționa cu trei informatori, oameni simpli de la țară care vor emite trei idei diferite despre același eveniment, funcție de capacitatea lor de înțelegere. Ploaia cu grindină afectând recoltele e într-o primă viziune pedeapsă de la Dumnezeu că “nu ținem sărbătorile”, e pentru alt sătean doar efect al faptului că satul se află la încrusișarea direcțiilor vânturilor, în timp ce al treilea localnic filosofează. Din perspectiva cercetătorului tipologiile umane identificate se încadrează în categorii comportamentale distincte având la bază “un plan de mentalitate bazat pe arhaismul superstițiilor îndepărtate și al credințelor religioase”, “un plan al mentalităților concrete, cu mai multă rațiune, explicând fenomenele din jur”, un plan al țăranului filosof ce citise câte ceva din opera lui Schopenhauer. Astăzi nu mai pare atât de spectaculos, dar la nivel de ani interbelici când analfabetismul atingea cifre îngrijorătoare, a descoperi în satele uitate de lume țărani cu o gândire logică sau chiar filosofând era un fenomen extrem de rar. Revenea aici în 1946-1947 în vederea pregătirii tezei de doctorat cu tema “Ceata flăcăilor din Drăguș – contribuții la sociologia unităților sociale”, obþinând titlul de doctor în filosofie și litere cu mențiunea magna cum laudae(25 iunie 1947), titlu echivalat cu acela de doctor în istorie de către Ministerul Învățământului(30 noiembrie 1947). Lucrarea este o analiză aprofundată a unui fenomen social, a grupului de flăcăi care dincolo de ritualul sărbătorilor de iarnă este pe tot parcursul anului un corp de elită cu un prestigiu deosebit în sat. Reușita acestui studiu era confirmată de aprecierile coordonatorului D. Gusti: “o lucrare de largă experiență de teren și de incontestabilă maturitate științifică; suntem siguri că dl. Gh. Focșa va fi consacrat prin teza sa de doctorat printre cei mai valoroși cercetători din domeniul nou și deosebit de important al sociologiei românești ”. Campania de la Moișeni se axa tot pe studiul mentalităților, volumul “Mentalitatea satului Moișeni din Țara Oltului” cunoscând lumina tiparului în 1935.
Cea din urmă localitate rurală are o poveste aparte, plină de tragism și emoție, satul Dioști arzând în aprilie 1938, joaca unui copil de cinci ani transformând în cenușă 28 de case și construcții anexe de la alte 115 gospodării. Timp de trei zile satul a fumegat mocnit, în văpaia focului mistuindu-se acarereturi, grajduri, animale, scoarțe, veșminte, provizii. Nu a putut fi salvat nimic căci adulții erau în câmp la semănat, iar vântul iscat a contribuit la propagarea focului cu repeziciune. Intervenția oamenilor din satul vecin și a echipelor de pompieri veniți de la Caracal și Craiova nu a putut stăvili furia limbilor de foc, apa din fântâni s-a dovedit insuficientă, oțetul și vinul gospodarilor fost-a zadarnic risipit în încercarea disperată de a stinge incendiul devastator. Jurnalele timpului mai păstrează imagini și impresii ale celor ce și-au riscat viața.
Gândul de a ridica pe urmele fumegânde un sat model a venit de la profesorul Dimitrie Gusti, proiectul inițiat fiind în fapt un amplu și complex program de sistematizare rurală, bazându-se evident pe un studiu prealabil de documentare tehnică foarte detaliat și complet. Conducerea întregului proiect de la studiu până la construcțiile de pe șantier a revenit lui Focșa, inspector al Fundației Culturale Regale la acea vreme. Nu s-a trecut imediat la construcția sau refacerea de case, s-a pornit de la întocmirea planului satului, Focșa solicitând fotografii luate din avion, s-a întocmit apoi planul de sistematizare a drumurilor vechi și au fost trasate altele noi, s-au făcut studii geologice pentru construirea rețelei de canalizare dar și pentru forarea de puțuri și fântâni cu apă potabilă, a fost făcute studii pentru realizarea electrificării satului Adoptând ca soluție optimă construirea unei uzine termice proprii(ce a permis și electrificarea satului vecin Radomir).
Conducerea efectivă a lucrărilor de șantier a revenit sociologului Gheorghe Focșa. A locuit în sat pe toată durata derulării lucrărilor, timp de doi ani a fost nelipsit din mijlocul oamenilor antrenați nobila misiune de refacere a localității căzute sub năpasta focului. A supravegheat îndeaproape fiecare etapă de lucru, s-a conectat la nevoile zilnice ale echipelor de constructori specialiști, a pus umărul la propriu la zidirea unei noi așezări rurale. Gheorghe Focșa, coordonatorul lucrărilor de la Dioști, a apelat la specialiști constructori pentru lucrări de calitate, dar s-a bazat și a stimulat participarea însuflețită a locuitorilor satului. Au fost terminate întâi gospodăriile populației, finisându-se cu atenție chiar și elementele de decor și detaliu specifice zonei. Pentru a găsi modelul de locuință adecvat, sociologul, etnograful Ghe. Focșa și-a pornit căutările de la tradiția locală dar și din întreg areal al Olteniei, preluând elemente de bază ale structurării spațiului de locuit dar și ale aspectului arhitectonic. Au rezultat astfel case cu mai multe camere, cu prispă, foișor de lemn și beci. Curțile au fost și ele judicios organizate, cuprinzând grădina de flori, grădina de legume, livada, grajduri pentru creșterea animalelor, anexe pentru uneltele agricole, magazii pentru produsele recoltate. Terenurile din câmp au fost măsurate, proprietățile individuale au fost reconfigurate, aliniate cu o deschidere de câțiva metri pe o lungime de 3-4 kilometri, preconizându-se posibila comasare a proprietăților într-o viitoare asociație agricolă. Satul nu fost demolat, pe vatra veche s-au refăcut parte din casele arse. S-a avut în vedere extinderea așezării prin construirea de noi case de-a lungul unui bulevard(800 metri lungime) asigurând accesul la șoseaua națională. În paralel s-a lucrat și la instituțiile publice, dimensionate după nevoile satului. În total s-au construit de către Fundație 38 de case noi, la care se adaugă instituțiile cu funcții sociale(primăria, școală, jandarmeria, căminul cultural, poștă, dispensarul), plasate în centrul sătui, creând astfel centrul civic al micii localități. Concept nou, preluat ulterior de multe alte sate din împrejurimi.
Ce reușise Focșa să clădească aici? Ce era Dioști în 1940? Un exemplu de modernizare radicală a satului românesc! Programul de modernizare cuprindea, oferea în mod concret toate liniile mari de refacere socială aplicabil tuturor satelor românești. Mândru de realizarea Fundației, Ghe. Focșa spunea că la Dioști s-a încercat “să se acopere o parte din multele și gravele lipsuri ale vieții satelor noastre cu un exemplu viu care să indice calea de urmat pentru munca generațiilor viitoare. Prin această înfăptuire, Fundația a înscris cea mai luminoasă pagină din istoria încercărilor de ridicare a satelor. Ea a dat un exemplu cu dorință de a fi generalizat. Dioștiul este doar un exemplu și un îndreptar pentru cele care vor să vină. El este un deschizător de drumuri”. Experimentul Dioști a fost unicul, a devenit cunoscut, o referință, într-adevăr un model de așezare rurală, depășind la vremea aceea cu cel puțin 100 de ani nivelul vieții sociale a localităților rurale românești. Dar din păcate nu a fost repetat, lipsind implicarea voită a statului pentru simplul motiv că spectaculoasa realizare era o creație a regimului antebelic. Mult trâmbițatele motive despre fonduri financiare insuficiente ascundeau în realitate ignoranța, incompetența, dar mai ales frica de a opune rezistență unui regim totalitar. Dioștiul așa cum arăta înainte de al doilea război mondial era rodul muncii unor oameni cu voință creatoare, oameni cu pasiune de lucru izvorâte din iubire adâncă de neam. Cu prisosință a dovedit acest lucru însuși Ghe. Focșa identificându-se cu proiectul “Dioști”, opera vieții sale!
Numeroasele campanii de cercetare științifică au însemnat pentru Gheorghe Focșa și elaborarea de studii cuprinse în peste 100 de articole publicate în diverse publicații de specialitate, zeci de volume individuale sau în colaborare, 7 filme documentare, constituirea unei arhive fotografice cu imagini și clișee alb-negru. Trebuie să amintim câteva dintre cele mai apreciate volume: “Satul model Dioști”(1941), “Sate inundate în Argeș”(1941), “Le Village Roumanie pandant leș fete religieuses d’hiver”(1943), “Aspecte spirituale ale civilizației românești”(1944), “Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova”(1957), “Evoluția portului popular în zona Jiului de Sus”(1957), “Țara Oașului. Cultura materială”(1975), “Muzeul Satului din București”(1958, 1962, 1972, 1975), “Arhitectura populară din Gorj”. Activitatea cercetătorului științific pe teren a fost o simbioză perpetuă cu aceea cadrului didactic universitar, traseul profesional al lui Gheorghe Focșa înregistrând diferite grade didactice precum șef al cercetărilor de cadru psihologic la Institutul de Cercetări Sociale(1939), asistent la Catedra de sociologie a profesorului D. Gusti(1942-1947), asistent suplinitor la catedra de sociologie și etică a Facultății de Filosofie și litere(1945), asistent la Universitate din București(1948), colaborator științific la Institutul de Istoria Artei(1950), conferențiar la catedra de etnografie și artă populară de la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu”(1951-1953), cercetător la secția de artă populară a Institutului de Istoria Artei(1950-1962), membru în Consiliul științific la Institutul de Istoria Artei(1962). Ca profesor universitar, a fost apreciat pentru cursurile de etnografie românească, ținute în fața diverselor grupuri de studenți, în perioadele în care a condus seminarii, a susținut cursuri, a alcătuit bibliografii, a îndrumat și analizat lucrări de licență. Toate aceste funcții didactice i-au înlesnit relația directă cu viitorii specialiști, fiind preocupat de formarea unor generații de etnografi și miuzeografi, consolidând astfel o temeinică rețea profesională pe segmentul muzeal etnografic, înițiind organizarea unor schimburi de experiență, vizite de studiu și cercetări comparative pe teren, simpozioane cu teme aferente.
Muzeografia etnografică este partea de rezistență a vieții și activității lui Gheorghe Focșa, un corolar al întregii sale munci de cercetare științifică. Ampla activitate de cercetare sociologică din campaniile lui D. Gusti s-au materializat în organizarea unor expoziții pavilionare etnografice în țară sau străinătate. Acesta a fost primul pas, prima constatare că tot materialul documentar trebuie cuprins într-o instituție națională cu caracter permanent, dispusă într-un cadru natural, accesibil vizitatorilor și necesară schimburilor de experiență științifică. Iată cum s-a ctitorit Muzeul Satului, complex muzeal conceput și întemeiat ca muzeu de sociologie rurală de profesorul D. Gusti, iată cum la alcătuirea lui au colaborat V. I. Popa, Henri H. Stahl, Ghe. Focșa. În mai 1936 când muzeul se deschidea publicului românesc, contribuția lui Gheorghe Focșa era substanțială, prin grija sa fusese adusă și remontată gospodăria din Moișeni, 360 de obiecte de utilitate gospodărească între care componente de mobilă, obiecte necesare muncii rurale, vase din lemn, țesături de casă, piese vestimentare din portul popular, obiecte de ceramică, icoane pe sticlă. Dacă piesele de mici dimensiuni nu ridicau probleme deosebite în ceea ce privește transportul pe distanțe mari, aducerea casei de Moișeni a constituit o adevărată provocare. “Demontare, transport, remontare nu a fost un lucru de glumă. O casă de bârne, toate din stejar, dar atât de mari și de groase, încât două puse una peste alta fac un perete întreg. Fiecare bucată trece de 500 de kilograme, unele din ele trec peste 1000. Câte 20 de oameni abia le urnesc din loc. Aceste bârne trebuiau desfăcute din încheieturile lor, puse În căruțe care plecau pe drumuri, de-a dreptul peste câmp, iarăși descărcate, iarăși încărcate în vagonete mici de exploatare forestieră, iar descărcate, iar încărcate în vagoane de linie îngustă, apoi în vagoane de linie normale, etc..” (Henri Stahl – Amintiri și gânduri). De cinci ori aceste bârne au fost ridicate pe brațe cu grijă și teamă să nu se strice nici una dintre ele și nici să nu strivească trupuri de oameni. Numai cu o muncă de zi și de noapte s-a putut face această încercare nebunească de a aduce din creierii munților casa nemaivăzută de nimeni alții decât de oșeni.
Câtă implicare, câtă insistență, câtă grijă ca mărturii ale vieții sătești să fie păstrate și expuse în Muzeul Satului! Din 1948 devenea director al acestui ansamblu muzeal, prima măsură aplicată a fost aceea de a scoate din muzeu familiile de refugiați basarabeni și bucovineni care locuiau în casele tradiționale. Chiar dacă ideea de populare a satului a dorit să imprime un plus de autenticitate, aducându-se(încă din 1936) pentru aceasta săteni din locurile de origine ale caselor expuse, chiar dacă mai apoi li s-a asigurat un cămin refugiaților din calea războiului, timpul a dovedit că locuirea ducea la accelerarea procesului de degradare a valoroaselor piese etnografice. Așadar măsura aplicată de Gh. Focșa a avut în vedere prelungirea vieții construcțiilor și anexelor gospodărești strămutate aici, redarea lor publicului vizitator. La scurtă vreme de la instalarea în funcție a trecut imediat la repararea, completarea interioarelor, recondiționarea arhitecturii exterioare, asigurând pentru aceasta personal de specialitate cu pregătire în etnografie, muzeografie, angajând și personal pentru administrarea muzeului. Va avea în vedere alcătuirea de principii de funcționare, de întreținere și dezvoltare a muzeului, una din cele mai importante direcții fiind gruparea monumentelor de arhitectură și de tehnică populară după criteriul vecinătății geografice a localităților de proveniență, ceea ce a permis organizarea patrimoniului în funcție de marile regiuni istorico-administrative, Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea. De la sine înțeles că nu a încetat nici o clipă să achiziționeze noi obiecte, orientându-se spre satele din regiunile Caracal, Secuime, Odorheiu, Ciuc, Gorj, Munții Apuseni, Turda, Bihor, Hunedoara, inițiind și conducând campanii monografice pe modelul Gusti. A adus în “satul din mijlocul Bucureștiului ” construcții rurale autentice, le-a dispus într-un ambient simplu, odihnitor, le-a completat cu obiectele de decorație interioară, uneltele de folosință gospodărească sau pentru îndeletnicirile din afara gospodăriei(păstorit, pomicultura, albinărit, viticultura), obiecte de ritual, toate suscitând constant un interes pentru vizitatorii din orice parte a țări sau a lumiii. O muncă uriașă de identificare și transportare a caselor țărănești, astfel încât între anii 1949-1965 a colecționat 245 de construcții, 3 biserici vechi de lemn și 15000 de obiecte etnografice diferite. Datorită lui, Muzeul Satului avea în 1977 peste 10 hectare cu 312 construcții autentice grupate în 69 de complexe, 27000 de obiecte etnografice rânduite în liste de inventare, 12-15 expoziții tematice temporare organizate anual la sediu și în afara muzeului. A ridicat 15 ateliere și instalații tehnice în care s-au recondiționat peste 18000 de obiecte etnografice și de artă populară.
Nu avea cum să-și uite locurile de origine, cercetările sale purtându-l și în zona Huși analizând din perspectiva etnografului aspectul gospodăriilor țărănești de pe Valea Lohanului din satele Curteni, Budești, Oltenești, Vinețești, Zgura, Cordeni. Orice vasluian ce are drum spre București trebuie neapărat să viziteze Muzeul Satului, acolo Gheorghe Focșa avea să îngrădească cu un gard de nuiele o casă și o anexă a gospodăriei din satul Curteni, acolo avea să găsească potrivit loc pentru o străveche căscioară din Zăpodeni. Casa din Curteni datează de la 1844, e construită pe temelie de piatră brută, cu pereți de cărămidă, cu prispă și patru stâlpi din lemn modelați artistic, străjuind semeț ușa de intrare. Acoperișul înalt și gros e din stuf așezat în solzi de pește, crama cu beci de piatră dar și coștereața pentru păsări au acoperiș larg de stuf aranjat după o tehnică mai arhaică, numită “la prăștină”. Impresionează particularitatea arhitecturii interioare, o tindă cu câte două încăperi de-a stânga și de-a dreapta, două sobe mari cu firide laterale și vetre largi modelate din lut, muruite( a murui – a acoperi pereți, pardoseli cu un strat neted de lut muiat în apă) cu humă, facând corp comun cu pereții despărțitori. Fiecare sobă separă și încălzește simultan două încăperi, oferind un cotlon călduros folosit iarna la dormit “după sobă”(vă spun cu mâna pe inimă că am regăsit acest mod de compartimentare și încălzire în casa bunicilor dinspre mamă, casă ridicată cu mult înainte de 1935 și păstrată așa până în ziua de azi). Casa din Zăpodeni e alcătuită din bârne de lemn, tot sub acoperiș de stuf, remarcabil e că s-a păstrat intactă ca la începutul secolului al XVII-lea. E o locuință cu o singură încăpere, e un document etnografic și social important. Tavanul jos, apăsător, ferestrele mici arată condiții grele de trai ale țăranilor săraci. Tot aspectul interiorului vorbește de vechimea acestui tip de locuință, cuptorul de formă alungită din împletitură de nuiele lipite cu lut, găurile deschise în perete ca doi ochi, astfel încât gospodarul de altădată să poată privi la cotețele din spatele casei…
Personalitate complexă a culturii etnografice și muzeale românești, Gheorghe Focșa a pus în lumină valorile ființiale ale neamului românesc, muncind cu devotament pentru salvarea, conservarea a tot ceea ce ilustra în mod concludent și convingător modul de viață și de creație a poporului nostru. De la gospodării, biserici, ateliere meșteșugărești până la piese etnografice și de artă populară, ceramică, scoarțe, lemn, icoane, costume populare, silința lui Gheorghe Focșa de a le aduna într-un singur loc e mai mult decât sarcină cuprinsă într-o fișă a postului. Muzeul Satului a fost copilul lui de suflet, parte din viața lui! Când în vara anului 1977 buldozerele aliniate, își lăsaseră amenințător lamele pe pământ pregătite a distruge valorile tradiționale românești, Gheorghe Focșa directorul aflat în pragul pensionării, a dovedit impresionant curaj. Cu trupul său a baricadat întrarea în muzeu strigând celor ce gândiseră și hotărâseră asemenea act mișelesc:” Eu de aici nu mă mut! Ori treceți peste mine ori nu intrați!”. Gestul său a amânat strămutarea muzeului în mlaștină Mogoșoaiei, victoria definitivă venea după luni de zbucium, articole de susținere a specialiștilor din întreaga țară, scrisori deschise, memorii înaintate Ministerului Culturii, toate atrăgând atenția asupra consecințelor mutării, cea mai gravă fiind distrugerea parțială sau totală a monumentelor cu o vechime de 200-300 de ani. Pe masa de lucru a ministrului din acea perioadă ajungeau referatele lui Gh. Focșa, referatele colaboratorilor bine poziționați în Ierarhia ministerului, toți solicitând explicit a nu se lua decizii care să ducă la demolarea Muzeului sau la “retransportarea” lui în altă locație. “Nu. Nu se poate. E istoria națiunii! Rămâne unde este! ” era avizul consilierului ministerial care avea să decidă soarta valorilor naționale fundamentale, ignorând dorința cuplului prezidențial. Teribila nenorocire a fost evitată datorită rezistenței ieșite din comun a marelui apărător și păstrător al universului rural. Este și motivul pentru care lumea muzeografilor români îl consideră pe Gheorghe Focșa un reîntemeietor al Muzeului Satului din București, singurul muzeu etnografic ce se regăsește în inima vreunei capitale europene.
Nu care cumva să credeți că pensionarea la așezat în vreun confortabil fotoliu privind plin de dragoste către cei patru copii ai săi. Nicidecum! Gheorghe Focșa și-a reluat cercetările în Țara Oașului(1985), a revenit la Cornova(1991), a funcționat drept consilier la Muzeul Satului și de artă populară din București, atribuție de care a fost deosebit de mândru. Se poate spune că nu s-a despărțit de magia pasiunii sale de o viață, ducându-și somnul de veci în muzeu, la umbra unui imensului brad din stânga bisericii maramureșene(1722) din Dragomirești. Murea în 30 octombrie 1995, urmându-și mentorul la exact 40 de ani(Dimitrie Gusti murea la 30 octombrie 1955), veghind etern împreună la viața satului strămoșesc…
Mihaela Ochianu – Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Theodor Codreanu – Alma Mater Hussiensis(Editura “Ștefan Lupan”, Iași, 2008); Henri H. Stahl – Amintiri și gânduri din vechea școală a “monografiilor sociologice” (Editura Minerva, București, 1981); Petru Ioan – Școala literară de la Huși(Editura “Ștefan Lupașcu”, Iași, 2019); Costin Clit – Liceul Teoretic “Cuza Vodă”- studiu monografic(Editura Thalia, Vaslui, 2003); Revista de etnografie și folclor(Nr. 2/1992); Ioan Baban – Univers cultural și literar vasluian : Dicționar(Editura PIM, Iași,2008); ;Gheorghe Focșa – Muzeul Satului București(Editura Meridiane, București, 1972 ); Traian Nicola – Valori spirituale tutovene : biobibliografii(Editura Sfera, Bârlad, 2002) ; Revista română de sociologie(Nr. 3-4/1998); Elanul(nr. 21, 27/2003)