Personalitate complexă a culturii române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Grigore G. Tocilescu se numără printre pionierii care au pus bazele arheologiei și epigrafiei moderne în România. Istoric, profesor, publicist și arheolog, el a contribuit decisiv la descifrarea trecutului antic al spațiului românesc și la instituționalizarea cercetărilor de profil. Prin activitatea sa didactică, editorială și de teren, Tocilescu a întemeiat o veritabilă școală de arheologie, orientând cercetarea dinspre romantismul diletant al epocii Bolliac către rigoarea științifică desăvârșită, mai târziu, de Vasile Pârvan.
S-a născut la 26 octombrie 1850, în satul Fefelei (astăzi Fefelei-Cârlogani), județul Prahova. Tatăl său, George Tocilescu, fusese ofițer, iar mama, Elena Brezeanu, provenea dintr-o veche familie românească. După școala primară la Ploiești, a urmat cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București, ca bursier al statului, avându-l coleg, printre alții, pe Spiru Haret. Apoi a absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București.
Pasionat de istoria antică și de filologia clasică, și-a desăvârșit formarea universitară la Viena și Praga, unde, în 1876, a obținut titlul de doctor cu o teză dedicată Daciei preromane. Lucrarea, apreciată pentru rigoarea și originalitatea sa, i-a adus recunoașterea mediului academic european și, în 1877, alegerea ca membru corespondent al Academiei Române.
În anul următor, a întreprins o amplă călătorie de documentare în Bulgaria și Rusia, cu scopul de a cerceta, descoperi și colecționa manuscrisele lui Dimitrie Cantemir și alte documente privitoare la istoria națională. Timp de patru luni, a studiat arhivele din Sofia, Moscova și Sankt Petersburg, descoperind numeroase izvoare inedite privind trecutul românesc.
Între 1879 și 1881, tânărul savant s-a aflat la Paris, într-o misiune similară celei din Rusia. Rezultatul cercetărilor întreprinse în bibliotecile și arhivele franceze s-a concretizat în volumul de documente franceze din colecția Hurmuzaki, contribuție valoroasă la istoriografia românească. Profitând de șederea prelungită în capitala Franței, a frecventat cursurile de istorie antică, arheologie și epigrafie de la Collčge de France, Sorbonne și École des Hautes Études, aprofundând cunoștințele care aveau să-i definească întreaga carieră.
Revenit în țară, Tocilescu și-a propus să dezvolte o cercetare arheologică și epigrafică solidă, menită să așeze istoria României pe baze științifice. În 1881 a fost numit profesor de istorie antică și epigrafie la Universitatea din București și, în același an, director al Muzeului Național de Antichități, pe care l-a condus până la sfârșitul vieții. Sub conducerea sa, muzeul s-a afirmat ca un centru activ de cercetare arheologică și de formare a tinerilor specialiști, devenind un punct de referință pentru studiul antichității românești. Și-a consacrat întreaga carieră sistematizării și aprofundării cercetărilor, punând accent pe documentare atentă, interpretare serioasă și construirea unei istorii fundamentate pe dovezi arheologice și epigrafice.
Opera sa, vastă și diversă, reflectă o concepție unitară și o rigoare exemplară. Tocilescu a pus întreaga sa energie în slujba științei românești, într-o epocă de trecere de la faza de început la maturitatea cercetării istorice. Domeniul în care s-a impus cu rezultate excepționale a fost studiul antichității greco-romane în raport cu istoria românilor. Debutul său științific îl constituie lucrarea „Dacia înainte de romani”, care, prin amploare și conținut, poate fi socotită prima sinteză a istoriei Daciei preromane. Meritul ei principal constă în îmbinarea organică a istoriei, filologiei și arheologiei, oferind o perspectivă modernă asupra lumii dacice.
Ca director al Muzeului Național de Antichități, a desfășurat o amplă activitate de identificare și strângere a monumentelor, pieselor de arhitectură, sculpturilor, inscripțiilor și monedelor. A concentrat cercetările asupra Dobrogei (Scythia Minor), unde a identificat peste 60 de cetăți grecești și romane și a adunat peste 600 de inscripții. Centrele principale investigate au fost Tomis, Callatis, Troesmis și Axiopolis.
Timp de 12 ani, a condus cercetările de la Adamclisi, dând naștere unui veritabil complex arheologic. Rezultatele acestor activități au fost publicate în volumul «Fouilles et Nouvelles Recherches Archéologiques en Roumanie», o lucrare de referință care reunește principalele centre arheologice cunoscute până atunci. Prestigiul său științific s-a consolidat și prin prelegerile susținute la Académie des Inscriptions et Belles-Lettres din Paris, iar volumul include o hartă arheologică a României realizată de inginerul Pamfil Polonic – o premieră pentru epoca respectivă.
Prin analiza comparativă a stilului sculptural, a inscripțiilor și a contextului istoric, Tocilescu a demonstrat că monumentul de la Adamclisi aparține epocii împăratului Traian, respingând teoriile unor cercetători străini care îl considerau o construcție augustană.
Articolele sale publicate în revista vieneză „Archäologisch-Epigraphische Mitteilungen aus Österreich-Ungarn” conțin numeroase inscripții grecești și latine din Durostorum, Capidava, Troesmis, Tropaeum Traiani, Callatis și Tomis, contribuind la conturarea unei hărți epigrafice coerente a provinciilor dunărene.
Cercetările sale în Dacia romană au dus la identificarea traseelor limesului și la localizarea unor castre și cetăți de frontieră, în special de-a lungul Oltului și al Dunării. A descoperit 27 de castre pe o distanță de 235 km și numeroase drumuri romane necunoscute până atunci, contribuind semnificativ la înțelegerea sistemului defensiv al provinciei.
Un moment de referință îl reprezintă publicarea volumului „Monumentele epigrafice și sculpturale ale Muzeului Național de Antichități din București” (1902–1908). Prima parte tratează colecția epigrafică, tradusă și comentată cu minuțiozitate, iar cea de-a doua, dedicată monumentelor sculpturale, dovedește rigoare științifică și intuiție artistică. În „Catalogul Muzeului Național de Antichități” (1906), inventariază cele aproape 2000 de piese ale colecției și prezintă stadiul arheologiei românești la începutul secolului XX.
Pe lângă cercetarea de teren, Tocilescu a fost un remarcabil pedagog. A publicat lucrări didactice, între care se remarcă „Res Gestae Divi Augusti” (1898), manual de istorie romană cu supliment epigrafic pentru studenții Seminarului Istorico-Epigrafic. A formulat și reguli de bună practică arheologică, dintre care una rămâne memorabilă: „Procură-ți un ciur cu care, în prezența ta, să se strecoare pământul, spre a găsi obiecte; nu dărâma vreun zid, nu sparge vreun obiect și notează zilnic ceea ce sapi și ceea ce se găsește.”
A fondat și a condus „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie”, abordând o gamă variată de subiecte – de la inscripții cuneiforme și hieroglifice, până la monumente romane și texte antice. De asemenea, a fost unul dintre cei trei redactori ai Dicționarului geografic al României, în cinci volume (1898–1909).
Membru al mai multor societăți de arheologie și epigrafie din Europa – la Paris, Roma, Atena și Moscova – cercetătorul s-a bucurat de prestigiu internațional. Prin descoperiri, editarea de cataloage și introducerea metodelor moderne, el a schimbat paradigma studiului antichității românești, transformând-o într-o disciplină științifică autentică.
Activitatea lui Tocilescu nu s-a limitat la cercetarea antichității daco-romane. El s-a distins și ca un neobosit apărător al bisericilor cu valoare istorică, arătând o profundă atașare față de tradiția și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe Române. Printre lucrările sale se numără „Biserica episcopală a mănăstirii Curtea de Argeș” și „Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri și biserici din țară”, completate de numeroase studii, articole și conferințe care consemnează rezultatele cercetărilor sale. Ca și Nicolae Iorga, Tocilescu a fost pasionat de inscripțiile vechi din biserici, texte care păstrează memoria domnitorilor, a ctitorilor și a istoriei locurilor. Prin aceste preocupări, el s-a afirmat nu doar ca istoric și arheolog, ci și ca unul dintre primii protectori ai patrimoniului ecleziastic românesc.
Grigore G. Tocilescu a fost un savant cu spirit critic, dar și un romantic al antichității – un deschizător de drumuri care a înțeles că trecutul se recuperează prin disciplină, dar se înțelege prin pasiune. Avea o cultură vastă, un umor subtil și o vervă polemică remarcabilă, fiind o prezență de neuitat în mediul universitar bucureștean. Viața i-a fost marcată de o neliniște creatoare continuă. A trăit modest, dedicându-se cercetării și predării, adesea în detrimentul sănătății. A continuat să publice și să coordoneze lucrări până la sfârșitul vieții.
Moartea sa, la 18 septembrie 1909, a fost resimțită ca o pierdere majoră pentru mediul academic românesc. În memoria contemporanilor, Grigore Tocilescu a rămas nu doar un savant, ci un om al pasiunii și al datoriei, care a știut să transforme știința într-un act de cultură națională. Prin opera și exemplul său, el rămâne întemeietorul arheologiei științifice românești – un magistru care a făcut din cercetarea trecutului o misiune de demnitate și conștiință națională.
Privită în perspectivă, activitatea lui se înscrie într-un moment de cotitură al culturii române moderne, când cunoașterea trecutului devenea un instrument de afirmare națională. Prin exigența sa științifică, a așezat cercetarea antichității pe baze metodologice solide, conferind istoriei românești un prestigiu academic comparabil cu cel european.
Dar, dincolo de rigoare și spirit critic, în el a ars mereu o flacără romantică: credința că, descoperind urmele trecutului, omul descoperă și o parte din sine. În acest sens, opera lui Grigore G. Tocilescu nu aparține doar istoriei arheologiei, ci și istoriei spiritului românesc – un spirit pentru care știința devine o formă de iubire și respect față de neam și memorie.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Enciclopedia marilor personalități : din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului: Geneze, 1999. Vol. 11, Scriitori și Filosofi. M-Z, 2009. Enciclopedia istoriografiei românești. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. Dicționarul general al literaturii române. Vol. 7, Ţ-Z. București: Univers Enciclopedic, 2009.