Constantin Nottara a rămas în conștiința publicului drept unul dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc, un nume sinonim cu prestigiul și demnitatea scenei, într-o epocă în care actoria nu era încă privită ca o îndeletnicire onorabilă. Pentru generații întregi, el a întruchipat rafinamentul și rigoarea artei dramatice, respectul față de marile texte ale dramaturgiei universale și față de publicul iubitor de teatru.
Admirat până la venerație de discipoli și colegii mai tineri, adorat de spectatori, Nottara a impus, prin viața și activitatea sa neobosită, imaginea artistului autentic, a creatorului care dă sens și formă lumii prin arta sa. Avea o prezență impunătoare: statură potrivită, trăsături ferme, o voce amplă, capabilă să vibreze de la tonuri puternice, aproape tunătoare, până la inflexiuni calde și intime. Întotdeauna elegant și riguros în tot ceea ce făcea, își împărțea timpul cu o disciplină exemplară între repetiții, spectacole, cursurile de la Conservator și viața de familie. Astfel s-a conturat imaginea unui om de o rară noblețe sufletească, distins și echilibrat.
„Lui Nottara îi datorez – mărturisea Tudor Vianu – completarea înțelesului cuvântului clasicism, termen care desemnează grandoarea și noblețea în artă. Puțini au reușit, asemenea lui, să ofere un exemplu mai înalt și mai pur, contribuind în aceeași măsură la înălțarea spirituală a publicului din epoca lor.”
Născut la 5 iunie 1859, la București, Constantin I. Nottara a fost fiul lui Ion Nottara, consilier la Curtea de Conturi. Se spune că familia sa își are originea într-o veche spiță bizantină cu rădăcini grecești, din care ar fi făcut parte și Hrisant Notara, Patriarh al Ierusalimului în 1730. La vârsta de cinci ani și-a pierdut tatăl, iar dispariția mamei, în perioada adolescenței, i-a accentuat sentimentul de singurătate. Tutela a fost preluată de un unchi de gradul al doilea, Iacovachi Anghelovici, însă formarea tânărului s-a desfășurat în mare parte independent. A urmat școala primară la un institut privat, apoi cursurile Liceului „Sfântul Sava” din București, ca intern al pensionului, având parte de profesori de elită. Elev studios și pasionat de lectură, și-a cultivat totodată o puternică atracție pentru artă și scenă.
Încă din copilărie, teatrul i-a captivat imaginația. Spectacolele populare – „Tăierile” sau „Irozii” – l-au impresionat profund, trezindu-i dorința de a deveni actor. La doar cinci ani, reconstituia din memorie episoadele care îl fascinau, punând în scenă mici reprezentații de păpuși, iar mai târziu, jucând prin vechile grădini bucureștene – un semn precoce al talentului său artistic. Memoria remarcabilă, observată încă de atunci, avea să-i devină un dar prețios în cariera ce se va întinde pe aproape șase decenii, timp în care a interpretat sute de roluri și a dat glas nenumăratelor texte poetice și dramatice.
Moartea timpurie a părinților l-a maturizat înainte de vreme. Rămas orfan în adolescență, a înțeles devreme greutățile vieții și s-a dedicat studiului și muncii cu perseverență. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde i-a avut drept îndrumători pe marele Ștefan Vellescu și, între colegi, pe Agatha Bârsescu – viitoarea mare actriță a scenei românești.
A debutat pe scena Teatrului Național încă din anii de studenție, instituție căreia i-a rămas fidel până la sfârșitul vieții. Prin forța temperamentului, expresivitatea și profunzimea cu care și-a conturat personajele – mai ales cele de compoziție sau negative – s-a impus rapid ca una dintre figurile de prim rang ale teatrului românesc.
Constantin Nottara nu și-a îngăduit niciodată luxul de a aștepta inspirația. A muncit neobosit, acumulând experiență încă din primul an de studii la Conservator și de activitate pe scena teatrului. În această perioadă s-a remarcat prin interpretări de mare forță artistică, precum Don Salluste din „Ruy Blas” de Victor Hugo și Franz Moor din „Hoții” de Schiller.
La sfârșitul stagiunii, Comitetul de conducere al Teatrului Național i-a facilitat o deplasare în Franța pentru a se familiariza cu viața teatrală pariziană și a-și desăvârși formația artistică. Acolo, a studiat cu râvnă, tratând fiecare rol cu seriozitate și dăruire, urmărind nu succese trecătoare, ci rezultate durabile. Contactul cu școala și scena franceză a avut o profundă influență asupra sa, armonizându-se perfect cu temperamentul și sensibilitatea actorului român. Revenit în țară, și-a confirmat talentul printr-o serie de spectacole memorabile.
Noblețea intelectuală, energia interioară și forța de concentrare l-au purtat către repertoriul eroic, în care a interpretat cu măiestrie roluri de o amplă desfășurare: „Oedip Rege” din tragedia lui Sofocle, Marchizul de Posa din „Don Carlos” de Schiller, sau „Vlaicu Vodă”, eroul dramei lui Alexandru Davila.
Odată cu maturizarea sa artistică, a abordat cu îndrăzneală marile personaje ale dramaturgiei universale și românești: „Regele Lear” de Shakespeare, Ștefan cel Mare din „Apus de soare”, Luca Arbore din „Viforul” – ambele de Barbu Ștefănescu Delavrancea – și Horațiu, poetul înțelept din „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri.
Deși stilul său poartă amprenta retoricii romantice, jocul lui se distinge prin echilibru și prin atenția acordată caracterizării psihologice și sociale a personajelor. Prin acest efort conștient, el atenuează excesul de emfază și marchează tranziția către un stil realist, sobru și nuanțat. Fără a renunța la expresivitatea gestului amplu sau la bogăția timbrală a vocii, Nottara se sprijină mai ales pe profunzimea trăirii interioare, pe înțelegerea și redarea frământărilor sufletești ale eroului.
Deși consacrat prin rolurile tragice, cu puternică încărcătură dramatică, Nottara a dovedit aceeași inteligență și finețe interpretativă și în comedie. Memorabile au rămas creațiile sale în „Tartuffe” de Moličre sau în rolul lui Ștefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Remarcabile au fost și compozițiile sale în „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în rolul lui Luca, și în „Medicul în dilemă” de G. B. Shaw, în interpretarea personajului Sir Patrick Cullen.
Timp de peste trei decenii, Constantin Nottara a fost profesor de artă dramatică la Conservatorul din București, formând și sprijinind afirmarea a zeci de interpreți care aveau să ducă mai departe tradiția teatrului românesc. A fost, totodată, și regizor, într-o epocă în care conceptul modern de regie abia se contura. Actorii cu experiență și autoritate artistică erau cei care vegheau asupra spectacolelor, urmărind armonizarea ansamblului, coerența jocului și fidelitatea față de spiritul autorului dramatic.
Prin prestigiul său, prin talentul și sensibilitatea interpretativă, a contribuit decisiv la afirmarea dramaturgiei românești, jucând în numeroase piese autohtone aflate în premieră absolută. Legătura lui cu teatrul a fost una indestructibilă. Devotat artei pe care o considera o vocație ce „îți jertfește toate bunurile pământești”, Nottara a trăit pentru scenă. Fie că juca pe scena Teatrului Național, fie într-o sală improvizată dintr-un orășel de provincie, el a slujit cu aceeași dăruire idealul perfecțiunii artistice.
Prețuia munca asiduă, perseverența, modestia și seriozitatea, considerându-le virtuți esențiale ale actorului: „Artistul trebuie să meargă cu devotamentul până la jertfirea de sine; vanitatea și orgoliul sunt factori rău sfătuitori pentru propășirea unei instituții artistice.” Eforturile și sacrificiile sale izvorau dintr-o profundă conștiință a responsabilității față de teatru și public.
Într-o confesiune din 1932, spunea cu o modestie impresionantă: „Am 57 de ani de teatru. În acest răstimp nu s-a amânat vreun spectacol pentru că aș fi fost bolnav și nici un actor n-a fost nevoit să mă înlocuiască în pripă. Am jucat cu 40 de grade temperatură, numai pentru ca teatrul să nu sufere nici un prejudiciu.”
Om de o vastă cultură clasică și modernă, posesor al unei experiențe teatrale neprețuite, Nottara a știut să îmbunătățească piesele românești destinate repertoriului și să le ofere profunzime scenică. Pe scenă putea stârni lacrimi sau râsete, dar prefera comuniunea tăcută, deplină, dintre actor și spectator. A ales întotdeauna echilibrul și sobrietatea, rafinamentul formelor armonioase, evitând ostentația și căutând emoția autentică, profundă.
Artistul Nottara nu poate fi desprins de omul Nottara. Între cei doi a existat o legătură indestructibilă, cimentată de o uriașă putere de muncă și de o disciplină conștientă, care au înnobilat omul și au desăvârșit artistul. Întreaga sa viață este un elogiu adus muncii, o dovadă a rolului determinant pe care aceasta îl are în orice domeniu al creației umane.
Spre sfârșitul vieții, mărturisea cu o undă de melancolie, asemenea multor artiști, teama că „încetul cu încetul uitarea se va așterne peste înfăptuirile lui, val după val, cum se așterne țărâna peste trupul lui… că activitatea actorului este foarte fragilă și dăinuiește atât cât este el în viață.” Credea că doar opera de artă concretă, palpabilă, poate asigura eternitatea creatorului.
Totuși, își dorea ca „amintirea lui să dăinuiască atâta timp cât va exista teatrul românesc” — dorință care s-a împlinit pe deplin. Memoria sa trăiește prin tradiția teatrului românesc, întărită de nenumărate creații exemplare și de o etică profesională ireproșabilă.
Constantin Nottara s-a stins din viață în toamna anului 1935, dar imaginea sa a continuat să dăinuie ca o chemare la dăruire, la perfecțiune și omenie. Simbolul a supraviețuit omului și va rămâne atâta vreme cât va exista teatrul românesc. Nicolae Iorga scria la moartea marelui artist: „Constantin Nottara lasă un nume și o tradiție: numele nu se va uita, tradiția va trebui să rămâie.”
Tradiția a rămas vie, odată cu numele ce întruchipează pasiunea pentru munca creatoare, setea de desăvârșire și aspirația neîntreruptă către un ideal nobil. Iar poetul Tudor Arghezi avea dreptate când spunea: „Unul a fost Nottara și a rămas unicul.”
Astăzi, figura marelui actor strălucește nu doar pe frontispiciul unuia dintre cele mai importante teatre din Capitală, ci și în conștiința iubitorilor de artă, ca simbol al devotamentului, demnității și slujirii prin cultură. Spiritul său creator rămâne un reper de rigoare și noblețe, amintind generațiilor de artiști că adevărata măreție se clădește prin muncă, credință și dăruire totală scenei.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Amintirile din teatru ale lui Const. I. Nottara. Publicate și adnotate de Tatiana Nottara, Ioan Massoff. [s. l.]: Adevărul, [s.a.]. Constantin I. Nottara. Virgil Brădățeanu. București: Meridiane, 1966. Amintiri. C.I. Nottara; ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Mihai Vasiliu. București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960.