Miercuri, 6 August 2025
De Sărbătoarea Schimbării la Față, miercuri, 6 august 2025, Părintele Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din municipiul Huși, cu prilejul hramului sfântului așezământ.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Irimiea, părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.
Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că lumina în care l-au perceput Apostolii pe Domnul Hristos izvora din Ființa Sa:
Sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este una foarte îndrăgită de către ortodocși. Spun acest lucru pentru faptul că în inima tradiției ascetice filocalice a Ortodoxiei avem acest adevăr că omul prin rugăciune, prin împărtășirea cu Sfintele Taine poate deveni el însuși vas al luminii dumnezeiești , împărtășindu-se de această lumină dumnezeiască; ea poate deveni proprie omului în urma nevoinței, ascezei și, desigur, culminând cu momentul unirii noastre cu Dumnezeu-Omul în mod plenar prin Sfânta Euharistie.
Acesta este și motivul pentru care Sfântul Evanghelist Luca menționează foarte exact, că în timp ce Domnul Hristos Se ruga pe Muntele Taborului, chipul feței Sale a devenit altul, plin de lumina dumnezeiască. Altul, pentru că niciodată Apostolii nu L-au văzut în felul acesta, nu că Însuși Domnul ar fi fost altfel.
Sfântul Ioan Damaschinul, și toți Părinții Bisericii care au scris atât de frumos despre sărbătoarea Schimbării la Față, ne spune faptul că „Schimbarea la Față înseamnă arătarea a ceea ce Dumnezeu a ascuns atât de tainic prin întruparea Sa”, prin asumarea trupului Său din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – slava dumnezeiască, lumina necreată, cea care îi era naturală, firească, și care nu venea din afară.
Hristos este Dumnezeu din veșnicie, prin urmare această slavă a dumnezeirii, lumina pe care au văzut-o Apostolii, a avut-o dintotdeauna pentru că El Însuși este Lumina. Nu este ca unul care are lumina. Noi posedăm lumina ca cei care nu suntem lumină. Dumnezeu-Fiul este Lumina ființială, ipostatică.
De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul ne spune că Se schimbă la față «nu primind ceea ce nu era, nici transformându-se în ceea ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și făcându-i din orbi, văzători. Aceasta înseamnă „și S-a schimbat la față înaintea lor” căci rămânând El Însuși în identitatea Sa, a fost văzut acum de ucenici arătându-Se altceva decât Se arătase mai dinainte». Adică, Însuși Domnul este Cel care Se arată în lumina Sa dumnezeiască, ca Cel care este Lumina dumnezeiască. El Însuși este izvorul acestei lumini dumnezeiești; lumina aceasta a dumnezeirii Sale, unită cu firea noastră umană devine și slava și lumina trupului Său, se răsfrânge pe trupul Său. De aceea, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că veșmintele Lui s-au făcut „strălucitoare foarte, albe ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ, înălbitorul”. „Și fața Lui – ne spune Sfântul Evanghelist Matei -, strălucea ca soarele”.
Toate aceste comparații sunt luate din lumea noastră pipăibilă, văzută, dar nu că așa ar fi Hristos, ci noi nu putem exprima în cuvintele noastre omenești, prin niciun fel de comparație, pe cele dumnezeiești, neinteligibile. Atunci recurgem la niște comparații atât de sărace în raport cu ceea ce Însuși Domnul este. Ucenicii Lui L-au văzut strălucind, fiind plin de slava dumnezeiască – așa au găsit comparația, că era foarte strălucitor ca soarele. La soare noi nu ne putem uita, avem nevoie de lentile speciale, altfel ne putem pune vederea în pericol.
Apostolii, ne spune Sfântul Grigorie Palama, au putut vedea această lumină necreată pentru că au fost ei înșiși preschimbați, simțurile lor au fost făcute toate capabile să vadă cele nevăzute – lumina de pe fața lui Hristos. Am spune, mai degrabă, că ei înșiși vedeau ceea ce nu au văzut la Hristos până atunci, ceea ce El era dintotdeauna, din veșnicie.
În Cartea Ieșirii ni se spune că fața lui Moise, după ce s-a coborât de pe Muntele Sinai, unde primise Tablele Legii de la Dumnezeu, cu cele 10 porunci, era albă, strălucitoare. Această strălucire era exterioară, nu dinlăuntru, așa cum este orice fel de strălucire pe care noi o primim de la Dumnezeu.
Preasfinția Sa a
vorbit despre capacitatea oamenilor de a primi lumina harului lui Dumnezeu în viața proprie:
Așa cum trupul lui Hristos strălucea de lumină, și noi putem deveni oameni de lumină prin rugăciune . Sfântul Ioan Damaschinul ne spune că „mama rugăciunii este liniștirea, iar rugăciunea este arătarea slavei lui Dumnezeu”.
În timp ce Se ruga pe Muntele Tabor, Hristos i-a făcut părtași pe ucenicii Săi la vederea slavei dumnezeiești, care locuia în mod natural, în virtutea unirii ipostatice, în Trupul Său.
El Însuși devine pentru noi pedagog înspre a ne arăta cum trebuie să ne unim cu Dumnezeu și să devenim oameni de lumină. „Rugăciunea se face întotdeauna pricină a slavei dumnezeiești”, ne învață Sfântul Ioan Damaschinul. Cât adevăr este în acest enunț care nu e lipsit de consistență sau de temei practic.
Noi, care ne aflăm aici, am decis să ne rugăm, să ne desprindem de cele ale lumii, să încercăm ca mintea noastră să o atașăm de ceea ce auzim la Sfânta Liturghie, să intre în șuvoiul acesta de trăire duhovnicească și să nu lăsăm să ne distragă gândurile și ceea ce ne preocupă legat de lumea aceasta. Venim să ne lăsăm absorbiți de rugăciune. Noi nu reușim să ne vedem, dar să știți, chipul nostru devine unul plin de lumină.
Cu cât un om se roagă mai mult, cu atât chipul său se luminează . Am întâlnit, cu toții, oameni cu chipuri atât de luminoase, dar nu este lumina sau frumusețea fizică, ci ceva dincolo de această frumusețe fizică. Pot fi unii care să nu aibă o frumusețe răpitoare, dar să aibă o strălucire, o seninătate a chipului care ne domină în sensul cel mai frumos al cuvântului, și rămânem într-o stare de uimire.
Această lumină vine pe chipul omului mai ales din rugăciune. Ea este cea care-l face luminos pe om.
Oamenii care sunt întunecați, acri, ca niște murături, sunt cei care nu se roagă, nu au nimic spiritual în ei, nu se lasă pătrunși de cele duhovnicești; sunt atât de angrenați și afundați în mocirla răutății încât ei înșiși devin, prin chipul lor, oameni urâți, cu o urâțenie spirituală care înfricoșează.
Exact ca cei care se mânie, își pierd cumpătul, se schimbă la față și vedem că au un alt chip, o altă fizionomie, devin hidoși cu privirea, grimasele feței, toate sunt atât de urâte că ne înfricoșăm. Aceasta, pentru că păcatul mâniei ne face urâți.
În contrast, un om bun, blând, iertător, capabil de a înțelege ceea ce se întâmplă în jur și care are o anumită îngăduință față de slăbiciunile celorlalți, are un chip extraordinar de frumos, o privire în care ne putem odihni. E ceva similar cu faptul că atunci când este senin putem vedea ușor oglindirea cerului în apă și spunem că apa devine cer. Dacă este furtună și ceață, vreme rea, nu se mai poate oglindi cerul în apă, ci vedem oglindite furtuna, fulgerele . La fel este și sufletul celui care se roagă, ca apa limpede în care putem vedea cerul – putem spune că aceasta a devenit un cer.
Este atât de frumos omul când se roagă, ca atitudine, ca mod de gândire; toate se potolesc în ființa sa, și gândurile sale nu mai aleargă dintr-o parte în alta; simțirile, vibrațiile sale capătă toate o stare de liniște și pace.
Dacă oamenii s-ar ruga mai mult, ar fi mai puțină tulburare, mânie, răutate, și ură, s-ar potoli setea aceasta de a-i desființa pe cei de lângă ei . Un om care urăște, nu are rugăciunea ca și preocupare spirituală.
Hristos, Cel care ne este pedagog absolut, să fie Cel care să ne ajute să ne rugăm mai mult ca în acest fel noi să devenim oameni de lumină.