Duminică, 8 Iunie 2025
Duminică, 8 iunie 2025, de Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Schitul Drăgești, cu prilejul hramului sfântului așezământ.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele stareț Vichentie Lupu.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat că prezența Duhului Sfânt în viața omului și a unei comunități generează unitate:
«Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi» (Fapte 2, 2-4)
Pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc asupra sfinților ucenici ai Domnului Hristos care se aflau în Ierusalim, este zi de mare sărbătoare pentru toți creștinii ortodocși.
Este de la sine înțeles faptul că atunci când noi ne aflăm în unitate, simțim o stare de liniște, de siguranță sufletească, de plinătate . În contrast cu această stare de unitate, dezbinarea, sciziunea sunt cele care aduc și strecoară în viețile noastre multă tulburare, neliniște, foarte multă nesiguranță . De cele mai multe ori, în asemenea contexte de dezbinare, pierdem starea de înțelepciune și de limpezime a sufletului nostru.
Apostolii lui Hristos, precum și toți cei ce erau adunați în Ierusalim, văzându-i pe aceștia plini de Duhul Sfânt, au trăit clipe de bucurie cum nu le-a fost dat vreodată să experieze. Unde vine Duhul Sfânt, este bucurie și foarte multă unitate. Unde este duhul cel rău, și unde intervine răutatea noastră, inevitabil și noi suntem aruncați în șuvoiul unei neliniști și a unei nesiguranțe spirituale.
Biserica, prin Pogorârea Duhului Sfânt, a fost constituită în această zi.
Toți cei ce au crezut în numele lui Hristos și toți cei ce credem în numele Lui, prin puterea harului Duhului Sfânt, formăm Biserica. Biserica nu înseamnă zidurile acestea. Biserica suntem fiecare dintre noi, toți cei ce venim să ne rugăm, să simțim prezența lui Hristos prin pogorârea Duhului Sfânt în viața noastră. Ar trebui să fie asimilat mult mai bine, la nivelul discursului public, că Biserica nu înseamnă numai preoții sau episcopii.
Biserica suntem cu toții; noi episcopii sau preoții, fără dumneavoastră, nu putem sluji una din cele mai importante slujbe, Sfânta Liturghie. Posibilitatea slujirii Sfintei Liturghii de către un episcop sau preot implică cel puțin prezența unui singur credincios. Dacă biserica este goală și nu vine nimeni la Sfânta și Liturghie, practic nu putem sluji, pentru că nu suntem constituiți în Biserica lui Hristos, adică nu formăm Biserica lui Hristos prin prezențele noastre. Încă din momentul în care plecați de acasă și vă puneți în gând, trezindu-vă de dimineață să veniți la biserică, este deja gândul că vreți, împreună, să formăm Biserica, noi, slujitorii Bisericii și dumneavoastră credincioșii.
La Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă noi suntem aici în fața Sfântului Altar nu înseamnă că dumneavoastră credincioșii vă aflați într-un plan secund sau nesemnificativ al slujirii în Biserică. Nicidecum! Orientarea noastră de slujire este către răsărit și toți suntem orientați într-o direcție, ca și cum am merge înspre ceva; călătorim înspre ceva duhovnicesc.
Noi nu stăm spate-n spate, cum spunea cineva, întrebându-se de ce la ortodocși se stă spate-n spate, și de ce preotul sau episcopul atunci când face slujba este în altar și stă cu spatele la credincioși. Nu, nu stăm cu spatele, ci toți împreună suntem orientați într-o direcție care este Hristos, pentru fiecare dintre noi.
Când avem ochii ațintiți înspre Hristos, chiar dacă mai sunt sincope în viața noastră, ne străduim să fim oameni buni, să eradicăm răutatea din noi, tendința de a calomnia și a macula pe cei din jurul nostru. Pentru că ne uităm la Hristos. În Antichitate, în filosofia neoplatonică este un aforism foarte frumos, potrivit căruia omul devine ceea ce privește . Ne uităm înspre frumos, înspre bucurie, devenim oameni bucuroși. Ne uităm înspre mizerie, înspre tot ceea ce ține de bârfe, de can-can-uri și de ceea ce desfigurează omul, vom deveni și noi în acest fel, oameni urâți sufletește.
Preasfinția Sa a explicat de ce venirea Sfântului Duh a fost vizibilă sub forma limbilor ca de foc:
Apostolii s-au adunat în ziua de Cincizecime, a venit Duhul Sfânt în chip de limbi de foc deasupra fiecăruia; în momentul în care această limbă de foc s-a așezat deasupra fiecăruia apostol, ei au început să vorbească în limbi străine. Cei ce erau de față, veniți din toată lumea la o sărbătoare foarte mare, în Ierusalim, își recunoșteau limba lor natală. Unii care nu înțelegeau alte limbi pe care le vorbeau apostolii, s-au întrebat dacă nu cumva sunt amețiți de vorbesc în acest fel, neînțelegând nimic. Însă ei nu știau că fiecare dintre cei doisprezece apostoli vorbeau în limba acelor care erau de față și aceia recunoșteau cuvintele, vocabularul limbilor natale în care vorbeau apostolii. De ce Duhul Sfânt Se coboară în chip de limbi de foc sau, cum se spune în Cartea Faptele Apostolilor scrisă de Sfântul Evanghelist Luca, că Duhul Sfânt S-a pogorât asupra fiecărui apostol în limbi ca de foc?
Sfântul Grigorie Palama, unul dintre Părinții care a trăit în veacul al XIV-lea, ne tâlcuiește și ne explică de ce Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc sau „în limbi ca de foc”. Cel mai intim pentru limba noastră este cuvântul. Noi rostim cuvintele, le emitem prin limba noastră, prin modul cum articulăm. Hristos este numit, în Evanghelia de la Ioan, „Cuvântul ființial”, Cuvântul cel dumnezeiesc, Care este deoființă și de o cinstire cu Dumnezeu-Tatăl. Așa cum cuvântul este indestructibil legat, și într-o unitate perfectă, cu limba noastră, la fel Duhul Sfânt, Cel ce S-a coborât în chip de limbi de foc este de aceeași unitate de ființă cu Cuvântul cel dumnezeiesc, adică cu Iisus Hristos.
Prin urmare, această imagine a limbilor de foc exprimă aceeași dumnezeire, aceeași unitate de ființă indestructibilă dintre Cuvântul Iisus Hristos și Duhul Sfânt.
Un al doilea motiv este legat de faptul că noi, prin cuvânt, reușim fie să zidim sufletele oamenilor, fie să le distrugem. Cuvântul are această capacitate: distruge sau zidește, remontează viața unui om. De aceea avem în limbajul colocvial, când cineva rostește o vorbă foarte grea care rănește și parcă ne destructurează sufletește, expresia: „mai bine-mi dădeai o palmă decât să spui acest cuvânt care atât de mult mă doare, mă răvășește și mă dispersează ca om”.
Este nevoie de o maturitate duhovnicească extraordinară ca să iertăm cuvântul răutăcios al unui om care ne poate afecta atât de mult, care poate să ne schimbe imaginea, să o murdărească la nivelul vieții publice; este greu să-l iertăm. Acele cuvinte au o energie a lor.
Așa cum există o energie bună a cuvintelor bune, la fel există o energie rea a cuvintelor negative. Simțiți vreodată, în momentul în care folosiți cuvântul „frumos”, „iubire”, „lumină”, ceva negativ? Niciodată. Numai rostind aceste cuvinte, deja parcă devenim părtași stării de iubire, de bucurie, și de foarte multă lumină.
Duhul Sfânt S-a coborât asupra Apostolilor în chip de limbi de foc fiindcă ei au fost chemați să aibă o limbă de har în a propovădui învățătura de credință. Știm ce înseamnă ca cineva să fie cu mult har, ca cuvintele pe care le rostește să schimbe ceva în viața celuilalt, să disloce niște energii, să ne pună pe o traiectorie a unui sens, să putem spune: „acest cuvânt a fost pentru mine și din acea clipă în care l-am auzit, l-am metabolizat și am simțit că am înviat”. Câtă nevoie avem de astfel de oameni!
Trăim într-o societate unde există o adevărată inflație a cuvântului. Nu mai există niciun fel de respect față de cuvânt; mult mai ușor jignim, rănim, și nu suntem deloc atenți la modul în care folosim cuvintele.
Aruncăm așa de ușor cuvintele în spațiul public, în spațiul virtual, pentru că de fapt omul aruncă ceea ce se află în el. Nu putem să împărtășim celor din jurul nostru bunătate, dacă aceasta nu există. Noi vom scoate din inima noastră ceea ce este acolo . Dacă este noroi, noroi vom da peste tot și vom împroșca tot ce prindem în calea noastră și-n raza noastră de acțiune. Dacă suntem buni și țâșnim lumină și bucurie din inima noastră, de acest lucru se vor bucura cei ce se vor intersecta cu noi.
Părintele Episcop Ignatie a arătat că în spațiul Bisericii, fiecare credincios are parte de o Cincizecime personală:
Apostolii au primit Duhul Sfânt în chip de limbi de foc pentru că ei trebuiau să devină purtători ai harului care să schimbe viețile oamenilor . Focul luminează, încălzește dar în același timp și pârjolește, devastează tot ce prinde în calea lui. Cuvântul, plin de Duhul Sfânt, este cel care ne încălzește, ne dă un sens, multă bucurie, dar și pârjolește păcatul și buruienile patimilor pe care le avem fiecare dintre noi și pe care le cultivăm fiindcă nu avem grijă de grădina sufletului nostru. Nu ne dăm seama că noi cultivăm multe buruieni și plante otrăvitoare și cu acestea otrăvim și pe cei din jurul nostru.
Fiecare dintre apostoli a primit în chip de limbi de foc pe Duhul Sfânt, pentru că Acesta a fost dat fără măsură asupra umanității lui Iisus Hristos când S-a întrupat. Noi Îl primim doar în anumite harisme, daruri sau, în termeni laici, talente pe care le are un om. Cineva scrie frumos, știe să vindece suferința sufletească a unui om, cineva știe să se roage, cineva știe să împărtășească dragoste, bunătate, să ierte cu ușurință. Toate acestea sunt darurile Sfântului Duh așezate asupra fiecărui om.
Știți când a avut loc sărbătoarea Cincizecimii la nivel personal pentru fiecare dintre noi? Fiindcă și noi am trăit aceeași experiență ca și apostolii, în ziua Cincizecimii, când a venit Duhul Sfânt și din momentul respectiv au putut să-L predice pe Iisus Hristos. Nu era nimic care să-i înfricoșeze și, din oameni simpli, unii dintre ei au devenit foarte înțelepți, încât doisprezece dintre apostoli au cucerit lumea întreagă propovăduind credința, iertarea, iubirea, lumina, în Hristos.
Noi am primit darurile Sfântului Duh și pe Însuși Sfântul Duh în Taina Mirului . Imediat după ce am fost scoși din cristelniță, botezați, cufundați de trei ori în apa din cristelniță, preotul ne-a făcut o ungere cu un ulei foarte frumos mirositor, altul decât mirul cu care sunteți miruiți la slujbele la care veniți, și care nu are aceeași semnificație spirituală și teologică așa cum o are ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care este alcătuit din mai multe mirodenii. Acea ungere, la părțile importante ale corpului, la frunte, la ochi, gură, nas, urechi, piept, spate, mâini și picioare a fost pecetluirea a tot ceea ce este atât de vital pentru noi, pentru ca ele să primească lumina, bucuria Duhului Sfânt și noi să primim harismele Duhului Sfânt pe care suntem chemați să le punem în lucrare, să le înmulțim și să le împărtășim celor din jurul nostru.
Biserica suntem toți. Suntem și formăm Biserica lui Hristos ori de câte ori ne rugăm și chemăm numele lui Iisus Hristos sau ne împărtășim în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii – forma supremă, la superlativ prin care noi ne permanentizăm, ne actualizăm și conștientizăm că suntem membri ai Bisericii lui Hristos, că facem parte dintr-o comunitate care împărtășește aceeași credință în Iisus Hristos, același mod de a înțelege viața duhovnicească și ne asumăm la nivelul vieții personale, autenticitatea credinței ortodoxe.
Să chemăm în viața noastră pe Duhul Sfânt, fiindcă El înseamnă bucurie, bunătate, lumină, multă iertare și mai presus de toate, o capacitate extraordinară de a diminua pe cât putem, fiecare unde suntem chemați, răul – să nu-l lăsăm să se extindă, să nu contribuim la extinderea acestuia.
Unde este Duhul Sfânt în sufletul unui om deja este o șansă extraordinară ca răul să se oprească.