Joi, 29 Mai 2025
Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a participat, joi, 29 mai 2025, de Înălțarea Domnului, în sobor de ierarhi, la hramul istoric al Mănăstirii Neamț. Praznicul Înălțării Mântuitorului Iisus Hristos a adunat și în acest an, cu prilejul hramului, sute de credincioși.
Înainte de oficierea Sfintei Liturghii, soborul de clerici și credincioșii au participat la slujba Sfințirii apei, oficiată în fața Aghiasmatarului mănăstirii. Aceasta a fost săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, împreună cu Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, și Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului.
După slujba de binecuvântare, cei prezenți au mers în procesiune cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului până în curtea Mănăstirii Neamț. Acolo, pe un podium special amenajat, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, împreună cu cei patru ierarhi, înconjurați de un sobor de slujitori.
Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de către Preasfințitul Părinte Ignatie, care a explicat care era sursa bucuriei ce i-a copleșit pe apostoli în momentul Înălțării Domnului:
«Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare» (Luca 24, 51-52)
Dumnezeu ne învrednicește ca, de fiecare dată când participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să reedităm, prin trăire, în viaţa noastră, ceea ce au experiat apostolii, când L-au văzut pe Domnul înălţându-Se la ceruri.
În mod paradoxal, ni se spune în textul evanghelic, ucenicii, văzându-L pe Domnul înălţându-Se la cer – practic, despărţindu-Se de ei, la modul fizic –, s-au întors în Ierusalim având o bucurie imensă în sufletul lor.
Conform experienţei noastre umane, ori de câte ori ne despărţim de cineva foarte drag, mai ales dacă această despărţire este definitivă, suntem triști – ceva se rupe din sufletul nostru; ecuaţia noastră, în relaţie cu cel care pleacă definitiv, fizic vorbind, prin moarte, din lumea aceasta, este disfuncţională, iar universul nostru este mai sărac. Este atât de firesc să ne întristăm.
Întristarea pentru cel care pleacă, dacă despărţirea este temporară sau definitivă, este o expresie a dragostei . Oare ucenicii Domnului nu-L iubeau pe Dumnezeu-Omul, pe Iisus Hristos, de vreme ce ei s-au bucurat și s-au întors în Ierusalim cu un entuziasm extraordinar?
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune că Înălţarea Domnului reprezintă suprema îndumnezeire a firii umane – intimitatea Fiului, ca Om, cu Tatăl, dar și capacitatea de a ne transmite nouă, oamenilor, puterea infinită a iubirii Sale și a vieţii Sale dumnezeiești.
Apostolii erau bucuroși, pentru că Hristos a devenit o realitate lăuntrică a lor . Nu mai era ceva exterior, ci era Cineva care a pătruns adânc în inimile lor , de aceea trăiau o bucurie extraordinară.
Forma cea mai autentică de iubire faţă de o persoană este atunci când ea ne devine interioară , devine atât de intimă, se așază atât de adânc în fiinţa noastră, încât nimeni, niciodată, nu o poate smulge din noi – devine, într-un fel, carnea și sângele nostru, metabolizăm dragostea faţă de persoana pe care o iubim foarte mult.
Acest lucru au trăit apostolii, văzându-L pe Domnul înălţându-Se la ceruri – au simţit că Domnul pătrunde adânc în inima lor, le devine lăuntric.
Preasfinția Sa a amintit de momentul întâlnirii ucenicilor Luca și Cleopa, cu Domnul pe Drumul Emausului, clipa când Acesta s-a făcut nevăzut dintre ei coincizând cu starea lor de foarte mare bucurie:
La fel au trăit și au ajuns la această experienţă extraordinară, și cei doi ucenici, Luca și Cleopa. În drumul lor spre Emaus, cu gândurile cernite de durere, dar și povârnite de dezamăgirea că nu L-au întâlnit pe Cel care a fost răstignit în Vinerea Mare, li se alătură un Străin, Care le-a vorbit cum nimeni, niciodată, nu le-a grăit.
Când sesizează ei că Cel care le-a grăit era Însuși Domnul, că nu mai era Străinul care îi acompania, la modul exterior al cuvântului, în drumul lor spre Emaus? În momentul în care L-au văzut pe Domnul așezându-Se, binecuvântând și frângând pâinea, când S-a făcut nevăzut. Atunci a devenit mai văzut în inima lor, în adâncul fiinţei lor.
Atunci au conștientizat – parcă s-a făcut o spărtură în conștiinţa lor – și au exclamat, spunându-și unul celuilalt – așa cum ne împărtășim noi, când suntem martorii unei trăiri plenare, extraordinare, care se revarsă din sufletul nostru și simţim nevoia să vorbim cu cineva care ne este apropiat – „Oare nu ardea în noi inima noastră, când El ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile?”. El le-a aprins inima și atunci au cunoscut că este Domnul, când El S-a făcut nevăzut și a pătruns în inimile lor.
Să știţi că acest final al Evangheliei de la Sfântul Luca noi îl trăim de fiecare dată, la Sfânta Liturghie. Dacă ne străduim, Domnul vine în inima noastră. Să căutăm să vedem și să simţim că El este cu noi, iar inimile noastre vor fi cuprinse de bucurie și vom sta, precum apostolii, toată vremea în templu, lăudându-L și închinându-ne lui Dumnezeu.
Darul minunat al sărbătorii de astăzi este că Dumnezeu intră în inimile noastre, ale oamenilor, și ne dă o bucurie pe care nimeni nu ne-o poate lua . Nimic din vicisitudinile lumii acesteia nu ne poate deturna de la bucuria de a-L avea pe Domnul.
Din păcate, nu reușim întotdeauna să sesizăm prezenţa Lui în inima noastră. Ne lăsăm acaparaţi de multe alte lucruri, care ne deturnează de la ceea ce înseamnă să-L vedem pe Domnul că ne blagoslovește, iar prin blagoslovenia Lui – așa cum se spune atât de frumos în slujbă – ne încredinţăm că El, Fiul lui Dumnezeu, este în inima noastră. Simţim că iubirea Sa, pacea și bucuria Sa vin toate în inima noastră.
Dacă vom ajunge la o asemenea trăire ori de câte ori participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – Domnul să ne facă vrednici de ea! – și ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, vom putea și noi să trăim experienţa apostolilor, care au fost părtași unei bucurii deosebite.
Iar dacă în viaţa noastră simţim că ne poticnim, că nu reușim să ne bucurăm în felul acesta de ceea ce Domnul ne dăruiește, să căutăm, prin pregătire lăuntrică, prin spovedanie, prin recunoașterea stării noastre de neputinţă și prin primirea Trupului și Sângelui lui Hristos, și nădăjduim că vom ajunge și la ceea ce au trăit apostolii.
Sfântul Nicolae Cabasila ne spune, într-o omilie dedicată Sărbătorii de astăzi, că Domnul S-a urcat la ceruri cu hainele înroșite, și îngerii s-au minunat și L-au întrebat: „Doamne, de ce ai hainele înroșite, înmuiate în sânge?”. Iar Domnul le răspunde: „Este semnul jertfei, al dragostei absolute faţă de întreaga lume.”.
Această dragoste este cea care pătrunde și străbate întreaga noastră fiinţă, ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel înviat. Şi nu există bucurie mai mare în lumea aceasta, decât ca omul să-L aibă pe Domnul în adâncul fiinţei sale.
Pe noi ne face fericiţi un om la care ţinem și care ne este drag. Ne bucurăm și simţim o stare de plinătate aparte, ori de câte ori rostim numele omului pe care îl iubim. Vă puteţi închipui ce fel de trăire ne poate da Domnul – la un nivel mult mai intens, mai profund – dacă noi căutăm chipul Lui, căutăm să-I simţim prezenţa în viaţa noastră!
Să ne învrednicească Domnul să-I simţim prezenţa în adâncul inimii noastre, și această prezenţă să fie sursă de multă bucurie!
La finalul slujbei, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan a adresat celor prezenți un cuvânt de binecuvântare:
Tot creștinul botezat este chemat să-L mărturisească pe Domnul Hristos.
– Unde ai fost astăzi?
– Am fost la Mănăstirea Neamț și am ascultat Cuvântul Evangheliei, m-am împărtășit, ne-am împărtășit cu Sfintele Taine, ne-am bucurat de Sfânta Sărbătoare.
Și aceasta este o mărturisire în calitatea noastră de martori, veșmânt cu care Domnul ne-a îmbrăcat înainte de Înălțarea Sa la cer.
În același timp, suntem chemați să înțelegem că sfârșitul va veni când va veni — Dumnezeu știe clipa — iar noi trebuie să ne străduim să împlinim toate cele ce țin de viața noastră aici, dar cu gândul că în fiecare ceas poate același Dumnezeu, Iisus Hristos, care S-a înălțat de pe pământ la cer, în același fel să coboare din nou la sfârșitul veacurilor.
Atunci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, la Ziua cea Mare a Domnului, El să ne găsească curați, fără poticnire, plini de roada Duhului, pentru ca El, Dumnezeu, să schimbe înfățișarea trupului smereniei noastre în chipul slavei Trupului Său.
Spre finalul evenimentelor dedicate hramului Mănăstirii Neamț, s‑a săvârșit slujba Parastasului pentru ctitorii așezământului monahal și pentru eroii neamului.
foto credit: doxologia.ro