Luni, 14 Aprilie 2025
Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2025:
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Cuvios cin monahal,
Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,
Hristos a înviat!
Toate inimile iubitoare de Dumnezeu şi întreg văzduhul sunt copleşite de bucuria şi lumina Învierii lui Hristos. În această noapte sfântă, când Hristos ne încredinţează, în mod definitiv, de triumful vieţii asupra morţii, de triumful frumuseţii asupra urâtului spiritual, de triumful luminii asupra întunericului moral, sufletul fiecărui om care se deschide spre întâlnirea cu Iisus Hristos Cel înviat, care caută privirea dumnezeiască şi senină a Domnului vieţii, devine cer, iar îngerii îi şoptesc tainic în adânc de inimă: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 5-6) şi „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9).
Omul nu poate uita niciodată noaptea de Paşti, pentru că este noaptea în care inima, existenţa lui au fost impregnate de lumină dumnezeiască, de seninătate cerească, de putere duhovnicească, de şuvoiul unei vieţi fără de moarte şi de bucurie pascală, ca daruri nepreţuite ale Stăpânului vieţii, Care, prin Învierea Sa, „ ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”
. Este noaptea în care inima omului prin Învierea lui Hristos a devenit incandescentă, plină de vâlvătaia focului harului dumnezeiesc şi de fanta luminoasă a unei fervori duhovniceşti unice.
Iubiţi credincioşi,
În foarte multe circumstanţe ale vieţii noastre ne asemuim cu cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, care, copleşiţi de tristeţe şi dezamăgire, aveau lămpile sufletului stinse de faptul că Cel în care şi-au pus toată nădejdea şi pe care Îl iubeau atât de mult a fost răstignit în Vinerea Mare. Cu alte cuvinte, după mintea şi socoteala lor, le-au fost smulse Sensul şi Bucuria vieţii lor, iar credinţa lor era ghemuită în spaime şi neîmpliniri.
În drumul lor de la Ierusalimul răstignirii înspre Emausul regăsirii propriei lor fiinţe, li se alătură un Străin, Care mirat, nedumerit şi deconectat de la ştirile acelor zile sumbre, îi întreabă pe neocolite: care este noima a ceea ce voi grăiţi şi de ce sunteţi trişti? Aceştia, într-un fel deranjaţi şi debusolaţi de o asemenea întrebare, ripostează convingător şi mustrător către Străinul călător: Tu chiar nu ştii ce s-a întâmplat zilele acestea în Ierusalim? Chiar nu Ţi-a ajuns la urechi vestea unei întâmplări nefaste, că Iisus Nazarineanul, „proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24, 19), a fost „osândit la moarte şi răstignit” (Luca 24, 20), spulberând orice nădejde de-a noastră că El va fi Izbăvitorul nostru din robia politică a romanilor? Mai mult decât atât, am primit şi zvonul tulburător de la femeile noastre mironosiţe că trupul Lui nu mai este în mormânt, iar El este de negăsit, atâta timp cât nimeni nu L-a văzut încă (Luca 24, 22-24). Deci, asistăm la o adevărată cronică a disperării şi dezamăgirii.
Replica lui Hristos la toată această frământare, exprimată doar în înlănţuirea logică a evenimentelor petrecute în ultimele trei zile, a fost un diagnostic sever pus celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, diagnostic ce consta în aceea că aveau o inimă nepricepută şi lipsită de vioiciunea înţelepciunii, de vreme ce nu înţelegeau taina prorociilor despre Iisus, Care, conform Scripturilor, trebuia să pătimească, să fie batjocorit, să fie calomniat, să fie dispreţuit, să fie umilit şi să fie răstignit, iar a treia zi „să intre în slava” Învierii Sale (Luca 24, 26).
În ciuda faptului că Cel care le grăieşte este exigent şi le aşează adevărul sub ochi în toată strălucirea lui, cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, insistă ca Străinul de pe cale să înnopteze în casa lor, pentru că Acesta avea un ceva dincolo de lumea aceasta, un har aparte, o atracţie specială, o capacitate unică de a tămădui sufletul de orice fel de inerţie şi de a da viaţă latenţelor bune din universul lăuntric al unui om.
Străinul care le-a hrănit inima şi mintea decide să rămână. În aceste momente se întâmplă ceva uimitor şi atât de imprevizibil pentru cei doi ucenici. Străinul Se aşează la cină, binecuvintează, frânge pâinea şi Se face nevăzut. Doar în clipa săvârşirii Euharistiei, Luca şi Cleopa
deplin că Străinul minunat de pe cale nu era altcineva decât Hristos, pe care ei nu au reuşit, doborâţi de durere şi dezamăgire, să Îl simtă şi să Îl cunoască.
Sfânta Împărtăşanie este cea care înlesneşte deschiderea ochilor lăuntrici ai celor doi ucenici, Luca şi Cleopa
. Este exact ca în situaţia în care din pricina unor cumpene şi destrămări sufleteşti, simţim că suntem aruncaţi într-o pâclă a incertitudinilor şi plasaţi pe spirala unor desincronizări existenţiale, şi dintr-o dată vine un licăr de lumină care risipeşte toată învălmăşeala minţii noastre, făcându-ne părtaşi unei revelaţii care ne surprinde şi ne locuieşte plenar viaţa. Suntem atât de absorbiţi de sensul descoperit, încât nimic din jurul nostru nu mai prezintă relevanţă, precum faptul de a fi găsiţi de frumuseţea şi autenticitatea vieţii. Simţim că inima noastră a luat focul limpezimii şi este pătrunsă de incandescenţa liniştii, fiindu-ne strămutată întreaga fiinţă pe direcţia seninului cerului şi bucuria de nedescris a harului dumnezeiesc
De aceea, Hristos, Care S-a făcut nevăzut, doar în momentul participării la frângerea pâinii, la Sfânta Euharistie, devine şi mai „văzut” în lăuntrul sufletului lor. Îl
şi Îi simt plenitudinea prezenţei Sale, aşa cum un iubit simte real şi autentic prezenţa iubitei sale, chiar şi atunci când nu se poate bucura de prezenţa fizică a acesteia. Adică, cele nevăzute devin atât de vizibile şi de reale, încât nu pot fi contestate de nimic. Când Hristos era prezent fizic şi îi acompania pe cei doi ucenici, aceştia nu L-au recunoscut şi nu ştiau Cine îi însoţeşte pe cale. Când a devenit nevăzut, odată cu săvârşirea Sfintei Euharistii, cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, au dobândit dintr-o dată claritatea şi percepţia deplină a prezenţei Sale
, fapt care i-a determinat să exclame şi să verbalizeze ceea ce trăiau atât de plenar în adâncul fiinţei lor: „Şi au zis unul către altul: oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).
Dreptslăvitori creştini,
Inima celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, a fost aprinsă, chiar incendiată, de focul bucuriei, al clarităţii şi al recunoaşterii a ceea ce era cu adevărat esenţial. Prin primirea Sfintei Cuminecături, inima lor a fost umplută de viaţa veşnică care „este mângâierea lui Dumnezeu. Şi cel ce a aflat mângâierea în Dumnezeu – ne spune Sfântul Isaac Sirul – socoteşte de prisos orice mângâiere lumească”
Acelaşi Sfânt Părinte amintit mai sus ne spune că „inima mânioasă este goală de tainele lui Dumnezeu. Iar cel blând şi smerit la cuget este izvor al tainelor veacului celui nou. Iată, cerul este înlăuntrul tău, de eşti curat; şi vei vedea îngerii în tine împreună cu lumina lor şi pe Stăpânul lor împreună cu ei şi înlăuntrul lor”
Nu credem că greşim dacă afirmăm faptul că Liturghia săvârşită de Hristos la cina din Emaus s-a mutat în inima celor doi ucenici care a devenit ca un rug aprins, dându-le posibilitatea de a vedea ceea ce era de nevăzut pentru alţii, aşa cum numai iubirea poate să vadă ceea ce este de nesesizat pentru alţii. Mai mult decât atât, conform mărturiei Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, aşa cum „noi mâncăm în Liturghia comunităţii Trupul lui Hristos, la fel în această liturghie interioară, Hristos mănâncă, adică îşi face proprie mintea noastră”
Cu alte cuvinte, Hristos pătrunde profund în noi, schimbându-ne fundamental şi structural viaţa. Din oameni temători, devenim plini de curaj; din oameni dezamăgiţi, devenim plini de sens şi bucurie; din oameni întunecaţi, devenim oameni luminoşi; din oameni ezitanţi în ale credinţei, devenim siguri de cele nevăzute pentru ochii trupului; din oameni neliniştiţi, devenim senini; din oameni panicaţi de gânduri negative, devenim încântaţi de trăirile pe care ni le oferă Dumnezeu în taina inimii noastre.
Fără a fi reducţionişti, putem afirma cu maximă certitudine că aceasta era sursa unică şi sigură de bucurie şi fericire a celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, precum este şi a oricărui credincios care decide să Îl primească pe Hristos Cel înviat, împărtăşindu-Se cu Trupul şi Sângele Lui.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul Cel înviat,
Ştim cu toţii că inima „cunoaşte
”, aşa cum „îngerii cunosc
. Se uită şi au înţeles. Aşa «cunoaşte» şi inima: prompt, dintr-odată, «apucând» direct obiectul cunoaşterii. (…) Cunoaşterea inimii e lumină
Tot ceea ce vine bun din inima noastră merită să i se acorde atenţia potrivită. Doar iertarea venită din inimă poate restaura iubirea fărâmiţată de ură şi răutate. Doar iubirea născută din inimă se dovedeşte a fi durabilă şi de nezdruncinat. Doar darul oferit cu toată inima bucură inima celui care îl primeşte.
Prin urmare, inima este cea care validează totul în viaţa noastră. Sau imprimă calitate în tot ceea ce este trăit şi frământat în ea.
Inima celor doi ucenici, prin întâlnirea cu Hristos Cel înviat, a devenit foc care arde şi luminează, împărtăşind căldura cunoaşterii, străvezimea iubirii şi stabilitatea comuniunii cu Dumnezeu. Nu au rămas nici în punctul în care doar „blamează”, „reproşează” sau „acuză”, fiind aidoma unui„foc care doar arde şi nu luminează”
, nici în punctul în care ignoră „rigoarea învăţăturii” sau în care nu devoalează urâţenia păcatului, făcându-i asemenea unui „foc care doar luminează şi nu arde”
, ci s-au făcut purtătorii unei flăcări care îngemănează în sine „rigoarea” bucuriei comuniunii cu „lumina cunoaşterii”
conştiente şi simţite a prezenţei lui Hristos în viaţa lor. Au reuşit atât de admirabil să întrupeze adevărul că „Evanghelia scrisă în inimile oamenilor trece dincolo de textul scris”
, devenind viaţă şi experienţă.
Ceea ce atinge inima noastră, nu poate fi uitat niciodată. Fie că vorbim de bucurie, fie că vorbim de tristeţe. Din experienţa celor doi ucenici, ştim că atunci când ne inundă o bucurie de nedescris, tristeţea dispare definitiv, fiind restructuraţi în adâncul nostru cel mai tainic, pentru a putea deveni receptacole ale unei împliniri complete şi dătătoare de sens. Locuim în aceste experienţe minunate ale vieţii şi acestea ne locuiesc pe noi. Ne tragem seva din ele, asumându-le şi aprofundându-le permanent în drumul vieţii noastre.
Un om cu inima plină de focul sensului vieţii în Hristos Cel înviat, este un om împlinit, un om autentic, un om înviat, un om pătruns de lumina dumnezeiască, un om fără spaime şi fără frici, pentru că Însuşi Domnul va fi ceea ce a fost pentru Sfântul Simeon Noul Teolog: „foc care încălzeşte sufletul şi aprinde inima mea (Luca 24, 32) şi o trezeşte spre dorul şi iubirea Creatorului. Iar aprins fiind eu îndeajuns şi sufletul fiind în flăcări, zboară toată de jur-împrejurul meu ca o strălucire purtătoare de lumină şi aruncându-şi razele scânteietoare în sufletul meu şi luminându-mi mintea, făcându-o văzătoare, o arată în stare de înălţimile contemplaţiei”
Dragii mei,
Inima celor doi ucenici, după ce au participat la frângerea pâinii, la Sfânta Euharistie, a devenit o inimă isihastă, pentru că nu se afla în ea niciun fel de conflict cu mintea. Cei doi ucenici erau doar trăire, pentru că erau căliţi în focul experienţei harului dumnezeiesc. Iar experienţa nu poate fi zdruncinată de nimic. De aceea, Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează: „orice raţionament, se spune, e răsturnat de un alt raţionament; viaţa, însă, cine o răstoarnă?”
În felul acesta se explică faptul că doar cuvintele coborâte din mintea teoretizărilor în inima făptuirilor pot să fie credibile şi dătătoare de viaţă, pentru că sunt rodul conlucrării frumoase şi a unităţii de nezdruncinat dintre minte şi inimă. Acesta este şi motivul pentru care omul conştientizează cu atâta străvezime că a fost chemat să devină isihast, adică să lupte pentru o permanentă simfonie între minte şi inimă.
Dacă va acţiona altfel, va deveni o fiinţă ipocrită, fapt care coincide cu soldarea unui divorţ între ceea ce mintea gândeşte şi ceea ce inima simte.
Ipocrizia nu este doar despre minciună sau falsitate. Este mai ales despre o nesincronizare spirituală între minte şi inimă. Este mai ales un bruiaj spiritual la nivelul omului şi la nivelul societăţii. Este despre faptul că nu poţi complimenta pe cineva pentru un anume lucru, când tu de fapt crezi cu toată fiinţa ta că acea persoană nu este capabilă de nimic. Este despre faptul că te ascunzi în spatele vorbelor, amăgindu-te pe tine însuţi sau pe cei din jurul tău că ai o inimă de foc sau că ai fi în stare să salvezi un om sau chiar un popor, când în realitate tu eşti doar tăciune sau cenuşă care se chinuie să se aprindă, dar nu reuşeşte, pentru că se stinge repede din pricina crivăţului rupturii dintre minte şi inimă, din pricina faptului că este o inadecvare flagrantă între ceea ce afirmi şi ceea ce crezi, fiind incapabil să te salvezi chiar de sinele tău egoist şi orgolios.
Pe cale de consecinţă, duşmanul unei inimi pascale, al unei inimi aprinse de focul înţelegerii, al bucuriei, al comuniunii ca sudură trainică şi autentică între minte şi inimă, care are drept rodire liniştea, este o inimă ipocrită.
De aceea, nu cred că este o afirmaţie îndrăzneaţă, neîntemeiată şi prea tranşantă dacă spunem că orice ipocrit este un mare duşman al Învierii, aşa cum diavolul este duşmanul vieţii şi al fericirii omului. Diavolul doar teoretizează, abstractizează şi manipulează. Nu trăieşte nimic, pentru că nu crede în nimic. Sau crede doar în egoul său şi în ambiţia sa.
Aşa cum diavolul se plimbă nestingherit printre noi, corupându-ne viaţa, la fel suntem înconjuraţi la tot pasul de ipocriţi. Manifestându-se în variate ipostaze, sunt prezenţi peste tot. Aproape omniprezenţi. În societate, în viaţa politică, în familiile noastre, printre prietenii noştri, printre colegii noştri, uneori chiar şi în Biserică.
Dacă participi sincer şi fără interese obscure la viaţa cetăţii, ipocritul va avea grijă să îţi spună că eşti bântuit de păcatul vedetismului. Dacă ai opinii pertinente care deranjează mimetismul şi superficialitatea, ipocritul va avea grijă să-ţi pună în gură căluşul stigmatului că eşti disident. Dacă ai curajul să rosteşti elegant şi decent adevărul, ipocritul va avea grijă să îţi spună că eşti obraznic. Dacă denunţi minciuna şi falsul fără stridenţe nepoliticoase, ipocritul va avea grijă să te marginalizeze. Dacă eşti credincios, asumându-ţi public stilul de viaţă în Hristos, ipocritul va avea grijă să îţi amintească că relaţia ta cu Dumnezeu ţine doar de sfera privatului, de parcă cineva, în virtutea iubirii, îşi ţine soţul sau soţia doar în casă sau îi este ruşine să iasă cu prietenii în public. Dacă îţi mărturiseşti sincer neputinţele, ipocritul va avea grijă să te suspecteze de falsă smerenie. Dacă eşti recunoscător pentru calităţile pe care Dumnezeu ţi le-a dăruit, ipocritul va avea grijă să te acuze de mândrie. Dacă foloseşti cultura vremii în care trăieşti, ipocritul va avea grijă să te acuze că vrei să faci pe deşteptul şi pe pedantul. Dacă te porţi manierat şi cu bună cuviinţă, ipocritul va avea grijă să te aşeze în banca celor care practică o politeţe falsă. Dacă vei rosti critici întemeiate la adresa neamului din care faci parte, ipocritul va avea grijă să te înfiereze că nu eşti patriot adevărat. Dacă te apleci asupra suferinţei fiecărui om în parte, ipocritul va avea grijă să te eticheteze ca fiind populist. Dacă faci cunoscută lucrarea social-filantropică a Bisericii în societate, ipocritul va avea grijă să te învinuiască că eşti obsedat de publicitate. Dacă trăieşti firesc, în acord cu un statut material asimilat timpului prezent şi fără a te scălda în opulenţă, ipocritul îţi va aminti că Domnul Hristos folosea asinul pentru a se deplasa.
Deci, orice ai face, în faţa ipocritului nu ieşi bine, pentru că acesta nu este omul Învierii care să iubească bucuria, frumosul, lumina, comuniunea, cinstea, claritatea, îngăduinţa şi credinţa.
Oricât de sumbră şi de anostă am considera că ne este viaţa, trăim experienţa acestor doi ucenici în momentul în care ne întâlnim cu Hristos cel înviat: inima ni se aprinde de focul înţelegerii, de focul comuniunii cu Domnul şi de focul dorinţei de a ne schimba radical viaţa. Sau poate mai degrabă ne regăsim în cuvintele unui iubitor de Hristos din tradiţia occidentală a creştinismului care a mărturisit aşa: „Toată ziua am stat în aşteptarea Ta, cu facultăţile sângerând de otrava unei activităţi dezlănţuite … Am aşteptat tăcerea Ta şi pacea Ta ca să-mi oprească sângerarea şi să mă cureţe, o, Domnul meu. Tu îmi vei vindeca sufletul când vei voi, căci m-am încrezut în Tine. Nu mă voi mai răni singur cu gândurile mele şi întrebările care m-au înconjurat ca nişte spini: asta e pocăinţa pe care Tu nu mi-o ceri. Mi-ai făcut sufletul pentru pacea Ta, şi tăcerea Ta, dar e sfâşiat de zgomotul activităţii şi al dorinţelor mele. Mintea mea e răstignită ziua întreagă de propria ei foame după experienţă, după idei şi satisfacţii. Şi nu-mi stăpânesc casa [sufletului] în tăcere. Dar am fost creat pentru pacea Ta şi Tu nu vei dispreţui dorul meu după sfinţenia adâncii Tale tăceri. O, Domnul meu, Tu nu mă vei lăsa pentru totdeauna în durerea aceasta, căci eu m-am încrezut în Tine şi voi aştepta buna Ta voinţă în pace şi fără să mă mai plâng. Asta, pentru slava Ta. Sunt mulţumit că aceste rânduri mă arată aşa cum sunt – gălăgios, plin de larma imperfecţiunilor şi a patimilor mele şi de rănile larg deschise de pe urma păcatelor mele. Plin de propria mea goliciune. Şi totuşi. Aşa ruinată cum mi-e casa [sufletului], Tu locuieşti într-însa”
Doamne, vindecă-ne inima de răutate, de ipocrizie, de minciună şi de întunericul moral, ca să putem simţi bunătatea, sinceritatea, adevărul şi lumina Învierii Tale!
Fie-vă sărbătorile pascale pline de iubire, de linişte, de înţelegere şi de prezenţa delicată şi suavă a Celui înviat din morţi, Hristos, Dumnezeul nostru, Iubirea, Liniştea, Pacea şi Bucuria noastră absolute!
Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor
Slujba Învierii,
Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti
(Canonul Învierii, Cântarea 1, stihira a I-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 38.
Sfântul Efrem Sirul,
Imnele despre Paradis
15, 4, în Sebastian Brock,
Efrem Sirul. I. O introducere. Ochiul luminos. Viziunea spirituală a lumii la Sfântul Efrem Sirul
, traducere de pr. Mircea Ielciu, studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr
. II. Imnele despre Paradis
, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 258: „Pâinea a fost cheia / prin care li s-au deschis ochii / şi au cunoscut pe Cel atotputernic: / ochii întunecaţi au văzut / vedenie de bucurie / şi s-au umplut dintr-odată de fericire”.
Dumitru Stăniloae,
Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică
, în „Ortodoxia” 1-2/1978, p. 399: „Hristos este Paştele nostru prin excelenţă şi continuu. El ne trece în mod real şi continuu şi tot mai mult din planul vieţii pământeşti în planul vieţii îndumnezeite şi fără de moarte. Şi o face aceasta în mod principal prin împărtăşirea de El în Euharistie. Iar trecerea aceasta se arată în noi prin sporirea noastră duhovnicească continuă”.
H.-R. Patapievici,
Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării „ce se pierde atunci când ceva se cîştigă?”
, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 423-424: „De îndată ce prin
frîngerii pîinii cei doi
în omul din faţa lor pe Iisus cel trecut în Invizibil, ei Îl văd. Dar atunci devine din nou invizibil. Adică Iisus este invizibil cît timp nu e recunoscut; devine vizibil, cînd e recunoscut; şi redevine invizibil, imediat ce este văzut”.
Sfântul Isaac Sirul,
Cuvinte despre sfintele nevoinţe 38
(Filocalia X), traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 206.
(43), p. 221
, în „Ortodoxia” 1-2/1978, p. 396.
Andrei Pleşu,
Despre inimă şi alte eseuri
, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 25, 27.
Omilii şi adnotări la Exod
XIII, 4 (ediţie bilingvă), studiu introductiv, traducere şi note de Adrian Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 369.
Yves M.-J. Congar,
Tradition and Traditions
, San Diego, Needham, Basilica Press, Simon
Schuster, 1966, p. 348.
Sfântul Simeon Noul Teolog,
Imne, epistole şi capitole. Scrieri III
, introducere şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p. 104.
Sfântul Grigorie Palama,
Al treilea cuvânt din rândul întâi al aceluiaşi, pentru cei ce se dedică cu evlavie isihiei. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos
, în Prot. Dr. D. Stăniloae,
Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama
– cu trei [patru] tratate traduse
(Seria Teologică 10), Sibiu, 1938, p. XXV.
Thomas Merton,
Semnul lui Ioan
, traducere din limba engleză de Liana Gehl, Bucureşti, Editura ARCB, 2016, p. 74-75.
(1.18 MB)