Duminică, 13 Aprilie 2025
În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, 13 aprilie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica localității Vadurile, filie a Parohiei Iana, Protopopiatul Bârlad, cu prilejul hramului sfântului locaș.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele arhimandrit Iustin Dragomir și părintele paroh Bogdan Pîntea.
Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat de ce oamenii erau entuziasmați și Îl ovaționau pe Hristos la intrarea Sa în Ierusalim:
«Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!» (Ioan 12, 9-13)
Fragmentul evanghelic ne furnizează una dintre explicaţiile pentru care mulţimile de oameni L-au întâmpinat pe Iisus Hristos cu bucurie, cu ovaţii și cu entuziasm, atunci când a intrat în Ierusalim. Parte dintre ei au auzit minunea învierii lui Lazăr, o minune pe care, probabil, în logica lor, nu au gândit-o ca fiind similară cu celelalte învieri pe care le-a săvârșit Hristos, în sensul că învierea fiului văduvei din Nain sau învierea fiicei lui Iair s-au întâmplat imediat după ce aceștia au trecut în lumea de dincolo.
Hristos se apropie de fiul văduvei din Nain sau de fiica lui Iair, chemându-i în mod atât de suav, printr-o simplă invocare a numelui acestora, din străfundurile morţii la viaţă. În ceea ce privește învierea lui Lazăr, lucrurile nu sunt atât de simple pentru logica noastră omenească. Sigur că este ceva uimitor și în cazul învierii fiului văduvei din Nain sau în cazul învierii fiicei lui Iair, pentru că, până la Iisus, nu a fost nimeni care să învieze pe cineva.
În cazul învierii lui Lazăr, lucrurile sunt mult mai complicate pentru logica noastră, în sensul că Hristos înadins zăbovește, Își permite răgazul să nu ajungă la timp, să nu vină exact în momentul în care a fost solicitat de surorile lui Lazăr – Marta și Maria – care I-au spus, într-un mod foarte explicit că Lazăr este bolnav și este nevoie ca Prietenul lui să vină să facă ceva, să preîntâmpine, într-un fel, moartea iminentă.
Hristos, Care are o altă logică decât logica noastră omenească, întârzie și ajunge la patru zile după ce Lazăr deja fusese prins de chingile morţii. Patru zile care, am spune noi, ar fi fost în defavoarea oricui și-ar fi propus să-l învieze pe Lazăr, însă nu în defavoarea lui Iisus, Cel care este Dumnezeul vieţii și Stăpân inclusiv peste moarte, Cel care este Însăși Viaţa fiinţială.
Pentru noi, în logica omenească, este mult mai simplu, dacă ai harisma de a învia pe cineva din morţi, să faci acest lucru imediat după ce ai constatat decesul cuiva, adică să nu fi intrat în stare de descompunere.
Lazăr, conform mărturiei surorilor Marta și Maria, era deja de patru zile în mormânt. Mai mult decât atât, deja mirosea – era mirosul stării de putrefacţie, al descompunerii. Cu alte cuvinte, el era deja transformat în pământ, din care a fost creat – așa cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi.
De aceea, învierea lui Lazăr a stârnit atât de multă emoţie, atenţie și uimire din partea contemporanilor lui Hristos. Domnul se apropie de mormântul lui Lazăr și îl cheamă pe nume: „Lazăre, vino afară!”, ca și cum n-ar fi fost în stare de putrefacţie, ca și cum trupul lui nu s-ar fi descompus. Hristos, Cel care este Viaţa absolută, îl cheamă pe Lazăr, ca și cum ar fi murit cu câteva clipe înainte. Nu era un obstacol faptul că a intrat în stare de putrefacţie.
Această veste a învierii lui Lazăr a circulat printre toți cei care au fost prezenți în Ierusalim.
Ca o paranteză, astăzi, din păcate, circulă doar veștile rele, despre cele bune nu se scrie, și nici noi nu le răspândim în jurul nostru. Printr-un simplu like pe care îl dăm pe un cont de facebook sau o distribuire pe care o facem pe reţelele de socializare, a unei situaţii reprobabile, care nu face cinste, de fapt noi devenim niște agenţi ai multiplicării răului și urâtului în jurul nostru. Sunt foarte puţine cazuri în care binele să mai răzbată în societate.
Așa cum știm cu toţii, e suficient ca imaginea unui om să fie deformată printr-o minciună sau calomnie la nivelul opiniei publice. După ce se rostogolește o asemenea minciună și batjocură la adresa cuiva, este foarte greu să o mai oprim și, mai mult decât atât, nimeni nu mai este preocupat ca imaginea acelui om să fie reparată – nici măcar noi, care luăm act de ceea ce ni se spune despre o anumită persoană.
Oamenii din vremea lui Iisus au fost foarte impresionaţi de învierea lui Lazăr, iar acesta ar fi unul dintre motivele pentru care ei L-au întâmpinat ca pe un împărat, chiar dacă toate indiciile erau împotriva a ceea ce înseamnă primirea unui împărat – nu avea în jurul Său nicio gardă de corp sau să fie cineva care să-I deschidă calea.
În smerenia Sa absolută, Hristos s-a urcat pe un asin și singura Lui preocupare era să fie ascultător Tatălui Ceresc. Nu-L interesau nici ovaţiile, nici primirea cu care a fost întâmpinat – florile, hainele care au fost puse pe jos și care, în mentalitatea vremii respective, erau indicii că El este primit ca un împărat.
Pentru cei care sunt familiarizaţi cu textele Sfintei Scripturi, o asemenea primire era similară regilor lui Israel. Mai ales regele David a fost primit în felul acesta – cu multă bucurie și entuziasm, ca și Solomon, care a fost urcat pe mânzul unei asine, primit într-o manieră foarte triumfală.
Evreii știau aceste lucruri. Noi, cei de astăzi, nu mai reușim să decriptăm semnificaţiile unor asemenea gesturi. Ei L-au primit pe Hristos ca pe un împărat. Însă Hristos nu a acceptat – atât prin indicii, cât și prin atitudinea Lui – să fie perceput ca un împărat lumesc care vine și dezrobește poporul evreu de sub ocupaţia romană.
Preasfinția Sa a arătat că entuziasmul celor care caută spectacolul în actul de credință, se epuizează rapid; valoarea spirituală a unui om este dată de constantele pe care le are:
Așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Matei, o parte dintre cei care erau de faţă nu știau Cine este Iisus. Unii au auzit despre faptul că Iisus l-a înviat cu o zi înainte pe Lazăr, și erau foarte bucuroși și L-au primit în felul în care este descrisă această intrare triumfală în Ierusalim, cu cântarea specifică sărbătorilor iudaice: „Osana!”, care înseamnă: „Doamne, ajută-ne!” – era o cântare pe care evreii o cântau în timpul sărbătorii corturilor, în ziua a șaptea – era o rugăciune de implorare pentru ploaie care, ulterior, s-a transformat într-o rugăciune de bucurie și euforie a sufletului, o exuberanţă.
O parte dintre ei, neștiind Cine este, întrebau: „Cine intră în Ierusalim?”, iar mulţimea care știa Cine este Iisus răspundea: „Iisus Nazarineanul, Prorocul, este Mesia”.
Prin urmare, oamenii se lasă foarte ușor entuziasmaţi de minuni, de ceva care iese din obișnuitul vieţii cotidiene și care stârnește o stare de emoţie. Însă toate acestea dispar cu multă ușurinţă, nu ţin foarte mult. Ca dovadă, la câteva zile, unii au strigat „Răstignește-L!”, deși nu avem certitudinea că cei care au fost la Ierusalim au fost și în Vinerea Mare. S-a acreditat ideea că poate mare parte din mulţimea celor care au fost prezenţi la Ierusalim au fost prezenţi și în Vinerea Mare, însă nu avem nicio certitudine în sensul acesta, puteau fi cu totul alţi oameni. Nu acest lucru este relevant.
Relevant este faptul că oamenii se lasă foarte ușor manipulaţi, fie de lucrurile neobișnuite din viaţă – observaţi cum căutăm, cu toţii, spectacolul în lumea credinţei. Dacă vă veţi uita puţin în zona știrilor din mass-media, se caută cu orice preţ spectacolul, ceea ce este ieșit din comun, conotând semnificaţii pe care, multe dintre gesturile Bisericii sau ale slujbelor noastre, nu le au.
În felul acesta, omul este ahtiat după spectacol, după ceva ieșit din comun. Sunt foarte puţini care să caute smerenia, tăcerea, liniștea trăirii credinţei. Cei mai mulţi aleargă după ceva ieșit din obișnuitul vieţii noastre.
De exemplu, dacă veţi auzi despre un preot care este mare făcător de minuni, veţi alerga cu toţii la el, la biserica unde slujește el. Nu veţi merge, sub nicio formă, la un alt preot, care slujește Liturghia; prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului este o minune, dar noi nu mai avem sensibilitatea de a mai înţelege ce înseamnă Liturghia și faptul că ea însăși este o minune. Căutăm doar ceea ce este ieșit din comun, și după asta ne ghidăm inclusiv viaţa noastră spirituală – după spectacol.
Sigur că nu ne putem permite să-i acuzăm pe cei care L-au primit pe Hristos în felul acesta. Şi ei erau entuziasmaţi de ceva, și era firesc, până într-un anumit punct. Dacă acest entuziasm faţă de Iisus ar fi rămas în continuare, era unul autentic, nu unul de moment sau de circumstanţă.
La fel și noi, ne lăsăm ușor impresionaţi de anumite persoane, a căror aparenţă ne poate induce în eroare – pot părea oameni deosebiţi, extraordinari, care au ceva aparte, pentru ca, ulterior, să ne convingem că oamenii nu sunt de calitate, ci pot fi și șarlatani, șireţi și foarte aroganţi în modul lor de a relaţiona cu cei din jur.
Eu cred că valoarea spirituală a unui om rezidă mai ales în constantele pe care le are. Faceţi următoarea probă – o persoană de mare calitate umană este cea care rămâne statornică în sentimentele sale, în ciuda faptului că pot apărea situaţii complicate, mici cutremure în relaţii, dar ea rămâne în aceeași iubire faţă de persoana de lângă el. Sigur, exceptând situaţiile în care celălalt pur și simplu nu te mai dorește în viaţa lui – atunci te retragi, discret, dar rămâi cu aceeași dragoste, chiar dacă nu mai ești prezent sau celălalt nu te acceptă și nu mai are nevoie de iubirea ta.
Sigur că am putea dezvolta la infinit, ce se întâmplă cu cineva care nici măcar nu știe să se comporte faţă de tine – să rămâi statornic în aceeași iubire? Eu zic că da, deși nu este simplu. Însă numai iubirea poate schimba un om, nimic altceva.
Sigur că este dreptul fiecăruia de a se retrage, de a impune anumite limite, anumite forme de a se autoproteja de ceea ce, cu adevărat, poate fi foarte dăunător sufletului. Însă cred că trebuie să ne uităm la Hristos, El este modelul nostru. Din păcate, nu reușim. Dar trebuie să-L avem întotdeauna ca model pe Hristos, și în ceea ce privește statornicia în iubire.
Hristos, pe Cruce, nu a spus: „Acestea sunt limitele Mele. Nu vă mai apropiaţi niciunul dintre voi, sunteţi toxici în modul cum vă raportaţi faţă de Mine”. A rămas în aceeași dragoste, inclusiv pentru cei care L-au batjocorit, L-au defăimat și L-au dispreţuit. E adevărat, e dragostea dumnezeiască. Dragostea noastră, omenească, este atât de ciudată în circumstanţe de felul acesta și, de cele mai multe ori, surprinzătoare.
De aceea, cei care L-au întâmpinat pe Domnul Hristos în Ierusalim au fost simpatici, drăguţi, L-au primit frumos, cu flori, au pus hainele pe jos, crezând că este împăratul. Însă nu era ceva statornic în inima lor. Ca dovadă, unii dintre ei – nu știm exact care și câţi – L-au lăsat pe Iisus singur în suferinţă.
La picioarele Crucii au fost doar câţiva Apostoli. Nu mai era noianul de mulţime al celor din Duminica Floriilor, care să-I fie aproape pe Cruce, să-I împărtășească dragostea lor. Iisus a fost singur în suferinţa Lui pe Cruce , iar această singurătate are o anumită semnificaţie duhovnicească – singurătatea Lui avea conţinutul iubirii desăvârșite faţă de oameni . Hristos nu s-a schimbat, nici când omul s-a revoltat, nici când I-a reproșat ceva – a rămas Același în dragoste.
Acest lucru mi-l doresc în primul rând mie și sigur că și dumneavoastră – să rămânem statornici în dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de cei din jurul nostru, indiferent câte viforniţe complicate pot apărea , unele care chiar să ne răstoarne din toate temeliile fiinţei noastre și pe care să fie foarte greu să le ducem.
Cine rămâne statornic în iubire, avându-L pe Domnul Hristos ca model, indiferent ce poate surveni, este un om de foarte mare calitate umană. Din păcate, asemenea oameni sunt din ce în ce mai rari, foarte puţini – nu știu dacă îi putem număra pe degetele de la o mână, și nu sunt un pesimist.
Dacă stăm, fiecare dintre noi, să ne gândim și să analizăm care ne sunt prietenii cei statornici în iubire, care nu sunt entuziasmaţi numai de ceea ce suntem, de ce statut avem sau de ce funcţie ocupăm, îi vom cunoaște după cine rămâne lângă noi și într-o bucurie, dar și într-o suferinţă.
Observaţi că noi ne iubim șefii pentru funcţia pe care o au și îi lingușim, crezând că putem obţine ceva de la ei. Sigur că nu fac un apel sau o pledoarie pentru a se instala o anarhie, în ceea ce privește relaţia faţă de cineva care ne este superior, care are o anumită responsabilitate sau este într-o funcţie de conducere.
Pur și simplu, de multe ori, oamenii contează pentru noi prin funcţiile pe care le ocupă, și îi respectăm pentru funcţia pe care o au și pentru anumite interese de care am putea să beneficiem. Când nu mai au funcţiile și sunt pur și simplu dezgoliţi de funcţii, acei oameni devin niște anonimi, nu mai înseamnă nimic pentru niciunul dintre cei care aveau același entuziasm și încercau să-i copleșească cu laude – bineînţeles că și șefii fac marea greșeală de a crede în lingușelile și ploconelile unora și ale altora.
Indiciul trebuie să fie foarte clar – cu cât cineva te lingușește mai mult, cu atât să te gândești că este foarte periculos și să nu ai încredere în el, sub nicio formă, ci să ai capacitatea de a face distincţia între admiraţie, o apreciere care este absolut normală, și o lingușeală a unuia care este mai mic decât tine.
Să fim statornici în iubirea faţă de Dumnezeu, chiar și atunci când nu înţelegem ce se întâmplă cu viaţa noastră – căci multe lucruri încă nu le pricepem și poate că ni se pare că Dumnezeu este absent din viaţa noastră – și faţă de semenii noștri, pentru că calitatea unui om se verifică cel mai bine în această neclintire a dragostei faţă de cel de lângă el.