Astăzi, cu respect și recunoștință, îl comemorăm pe marele domnitor Ștefan cel Mare, a cărui personalitate puternică și curaj de neclintit a consolidat pentru totdeauna identitatea și suveranitatea Moldovei.
La 521 de ani de la trecerea sa în veșnicie, ne aducem aminte cu mândrie de realizările sale monumentale în domeniul militar, cultural și spiritual, precum și de contribuția sa fundamentală la afirmarea națională a românilor. Prin aceste gânduri, păstrăm vie memoria celui ce a fost un adevărat simbol al rezistenței și al înțelepciunii, reamintindu-ne că valorile pe care le-a reprezentat trebuie să fie călăuze pentru generațiile viitoare.
Pentru români, figura lui Ștefan cel Mare nu reprezintă doar un nume în manualele de istorie; este, mai ales, un simbol viu, o emblemă a identității naționale, a credinței și a rezistenței în fața adversităților. De-a lungul secolelor, portretul său a fost pus în lumină atât de istoriografi, cât și de poeți, oameni politici și simpli credincioși, ajungând să devină o ipostază idealizată, dar și profund umană, a unui vizionar, a unui erou spiritual și a unui conducător cu slăbiciuni, dar cu o voință de neclintit.
Se poate afirma cu certitudine că unul dintre cele mai remarcabile episoade din personalitatea lui Ștefan cel Mare îl reprezintă abilitățile sale militare și diplomatice. Într-un peisaj geopolitic extrem de volatil, Moldova era adeseori confundată cu un stat fragil, vulnerabil în fața marilor puteri și a invaziei otomane, maghiare sau poloneze. În fața acestor mari puteri și forțe ale vremurilor, Ștefan a fost un conducător desăvârșit, capabil să păstreze independența și integritatea statului moldovean printr-o combinație de război, alianțe strategice și diplomație abilă. Victoriile de la Vaslui (1475) și Războieni (1497), precum și retragerea cu succes din multiple confruntări, au fost mărturii clare ale viziunii sale de a proteja și de a întări țara, așa cum spunea Paul Goma: „un om ce se deosebea prin inteligență, curaj și credință, dar și prin înțelepciune” .
Legătura dintre război și religie era foarte strânsă în gândirea sa. Până la urmă, cetățile cucerite, bisericile și mănăstirile ridicate erau și un spectru al apărării divine și al credinței ortodoxe. În aceste experiențe și decizii speciale, reasigurarea independenței Moldovei fusese nu doar o problemă de politică, ci și una de credință.
„Pentru mine, statul și credința sunt una și aceeași luptă, și pentru aceasta trebuie apărate cu prețul vieții,” spunea Ștefan cel Mare, întărind adevărul că „fără credință, nu există nici neam, nici țară.”
Dincolo de război și diplomație, Ștefan cel Mare a fost un mare ctitor spiritual și cultural al Moldovei. În timpul domniei sale, a edificat peste 40 de mănăstiri și biserici, acestea fiind cele mai valoroase monumente de arhitectură și pictură religioasă din secolul al XV-lea. Putna, Voroneț, Sucevița, Neamț și alte mănăstiri au devenit adevărate centre de cultură, de păstrare a manuscriselor și iconografiei ortodoxe, dar și simboluri ale rezistenței spirituale, spații de adunare religioasă, și de însușire a valorilor și identității naționale deopotrivă
Ștefan cel Mare, unul dintre cei mai mari domnitori ai Moldovei, a fost recunoscut nu doar pentru modul în care a consolidat și extins teritoriul, ci și pentru abilitățile sale militare extraordinare. Curajosul, strategul și liderul de oaste care a condus Moldova timp de aproape 47 de ani, s-a confruntat în numeroase bătălii împotriva celor mai puternice armate ale vremii: otomană, ungară, polonă, tătară și chiar cu forțele interne. Fiecare dintre aceste lupte a fost o încercare a rezistenței moldovenești, iar rezultatele au rămas în istorie ca fiind lecții de curaj, viziune și artă militară.
Bătălia de la Baia (1467)
Una dintre cele mai renumite victorii ale lui Ștefan cel Mare a fost cea de la Baia, din decembrie 1467. Într-o noapte friguroasă, armata moldoveană, numărând în jur de 12.000 de ostași, a atacat fortificațiile ungare care fuseseră cucerite și erau păzite de cel puțin 40.000 de soldați conduși de regele Matia Corvin. Campania ungurilor fusese una de represalii, motivată de sprijinul dat răscoalei din Transilvania și de alte acțiuni militare anterioare. În fața acestei invazii, Ștefan a decis să dea o lovitură rapidă și decisivă, provocând atacul surpriză asupra orașului Baia, un simbol al domniei sale.
Lovitura de surpriză s-a soldat cu un eșec pentru ungari, în condițiile în care orașul a fost incendiat în mai multe locuri, iar trupele regale au fost nevoite să se retragă în noaptea aceleiași zile. Regele Matia Corvin a fost rănit grav în luptă, iar situația a avut un impact psihologic major asupra invadatorilor. Chiar dacă partea sa a declarat victoria, realitatea de pe teren a demonstrat că victoriile nu trebuie doar câștigate prin număr, ci și prin ingeniozitate și curaj. Această acțiune a consolidat statutul lui Ștefan ca lider care știa să folosească surpriza și strategia pentru a învinge armate mult mai numeroase. Bătălia de la Baia a avut un rol crucial în întărirea autorității lui Ștefan, fiind percepută ca o dovadă a puterii și a ingeniozității sale militare. În plus, medicii și cronicarul contemporan au consemnat despre personalitatea sa ca fiind de un curaj nemaivăzut, iar această victorie a rămas în amintirea slavă și românească drept un moment de referință al rezistenței naționale împotriva invadatorilor străini. Pentru moldoveni, Baia a devenit simbolul luptelor pentru apărarea independenței și suveranității.
Lupta cu tătarii de la Lipnic (1469)
După victoria de la Baia, șirul confruntărilor a continuat, iar în 1469, Ștefan s-a confruntat cu o nouă amenințare, tătarii Crimeii. Acest popor nomad reprezentase de mult timp o forță de temut pentru Europa de Est, devastând teritorii și amenințând granițele Moldovei. În această luptă, Ștefan și-a evidențiat abilitatea de a combina tactici defensive și ofensive pentru a respinge incursiunile tătarilor. Armata moldoveană s-a organizat rapid și a înfruntat atacurile feroce și mobile ale tătarilor, surprinzându-i și obligându-i să se retragă.
Bătălia de la Războieni (Vaslui) – 1475
Una dintre cele mai vestite și semnificative confruntări ale lui Ștefan cel Mare a fost cea de la Vaslui, din ianuarie 1475. În acea vreme, pericolul otoman era extrem de mare, sultanul Mahomed al II-lea intenționând să supună definitiv Moldova și să-și extindă stăpânirea asupra întregii regiuni. Armata otomană, constituind cea mai puternică dintre cele întâlnite până atunci pe aceste meleaguri, s-a mobilizat cu zeci de mii de soldați.
Ștefan cel Mare, conștient de superioritatea numerică a turcilor, a adoptat o strategie de apărare și de atac, bazată pe terenul accidentat și pe capacitatea de a mobiliza o armată de rezistență. În ciuda faptului că forțele otomane erau mult mai numeroase, a reușit să organizeze o apărare extrem de eficientă, cu sisteme de poziții de așteptare, ambuscade și utilizarea terenului în avantajul său. Lupta s-a desfășurat cu o intensitate remarcabilă, rezistența moldovenilor fiind exemplară. În ciuda pierderilor grele, armata lui Ștefan a reușit să învingă și să disperseze trupele otomane, ceea ce a fost o adevărată lovitură morală pentru turci. Victoria de la Vaslui a rămas în istorie ca cea mai mare înfruntare a unei armate otomane împotriva unui domnitor român, afirmându-l drept un erou național.
Rezultatele acestei victorii au fost multiple: Moldova și-a păstrat autonomia temporar, iar curajul și tactica lui Ștefan cel Mare, care a reușit să învingă un dușman mai numeros, în condiții defavorabile, a consolidat legendele despre el, fiind văzut ca un militar de geniu, întărindu-i poziția de protector al creștinătății din estul Europei.
Înfrângerea de la Valea Albă (Războieni) – 1476
Puține bătălii au fost atât de dramatice în istorie precum cea de la Războieni, din iunie 1476. Ștefan a fost învins de turci, în urma unei contraofensive de amploare, conduse de sultanul Suleiman-Pașa, care adusese un număr imens de soldați otomani. Confruntarea a fost considerată un punct culminant al campaniei otomane de cucerire a Moldovei, dar și o dovadă a curajului și rezistenței domnitorului.
Ostașii moldoveni, deși depășiți numeric și tehnic, au luptat cu o hotărâre exemplară, iar liderul lor a sfidat cu bravură situația. În ciuda pierderilor și a faptului că a fost nevoit să se retragă, Ștefan cel Mare a reușit să-și păstreze o parte din oaste și să organizeze o repliere strategică.
Importanța acestei înfrângeri constă în demonstrarea limitei militare a lui Ștefan cel Mare și în evidențierea faptului că, uneori, chiar și cei mai buni lideri trebuie să accepte înfrângerea pentru a păstra resursele pentru viitor. Deși pierderea nu a fost completă pentru Moldova, acest episod a avut un impact profund asupra percepției despre domnitor: a fost cunoscut pentru demnitatea și curajul de a lupta până în ultimul moment, chiar dacă se afla în fața unui dușman invincibil.
Bătălia de la Târgoviște (1497)
În contextul eforturilor de consolidare a influenței în regiune, Ștefan cel Mare a luat parte și la conflicte împotriva foștilor săi aliați sau rivali, cum a fost și cazul Bătăliei de la Târgoviște din 1497. În acea perioadă, regele Poloniei, Ioan I Albert, a inițiat o campanie împotriva Moldovei, încercând să instaureze un domnitor favorabil și să-și extindă influența în regiune. Ștefan, hotărât să-și apere independența, s-a confruntat cu o coaliție formată din polonezi și unii domnitori vizați de influența regală.
Bătălia s-a dat pe câmpia de la Târgoviște, și chiar dacă forțele lui Ștefan au fost numeric mai reduse, a reușit să organizeze o apărare feroce. Atacul polonez a fost respins cu succes printr-o succesiune de strategii și manevre de închidere a zonelor de acces, folosind terenul în avantajul său. Tactica a fost aceea de a încetini și de a discredita forțele înamice, chiar dacă rezultatul final a fost, tehnic vorbind, o înfrângere pentru moldoveni.
Importanța acestei confruntări rezidă în curajul și rezistența dovedite, precum și în reafirmarea faptului că Ștefan nu accepta presiuni externe sau interese de dominare asupra Moldovei. În ciuda înfrângerii, a ieșit cu o imagine de lider hotărât și curajos, care nu a cedat presiunilor politice sau militare, bătălia întărind poziția Moldovei ca entitate independentă în fața marilor puteri ale Europei Centrale.
Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)
Una dintre cele mai importante lupte ale lui Ștefan cel Mare a fost cea de la Codrii Cosminului, din octombrie 1497, unde s-a confruntat cu o coaliție formată din forțele Poloniei și ale Lituaniei, conduse de regele Ioan I Albert. Motivul principal al acestei campanii a fost încercarea de a controla mai bine zonele de graniță, precum și intenția Poloniei de a înlocui șefii pe tronul Moldovei.
Forțele angajate în această bătălie s-au întâlnit într-o zonă împădurită, dificil de pătruns și de acționat, favorabilă apărării. Ștefan a folosit teritoriul pentru a atrage inamicul în capcane și pentru a-l împiedica să exceleze în manevrele de luptă tipice armatei europene a vremii. Lupta a fost extrem de dură, iar rezultatul a fost unul de o complexitate aparent în echilibru, dar cu un câștig moral pentru moldoveni.
Victoria de la Codrii Cosminului a fost strategică și a demonstrat că Moldova poate înfrunta, și chiar respinge, marile puteri europene. A fost un semnal clar că rezistența și tactica pot compensa diferența numerică și tehnologică, iar posibila influență a Poloniei în regiune putea fi contracarată cu succes. Această bătălie a consolidat poziția lui Ștefan în cadrul geopoliticii europene și a păstrat Moldova ca stat independent și apărător al creștinătății din estul Europei.
Luptele lui Ștefan cel Mare au reprezentat adevărate întreceri între curaj, strategie și viziune politică. Fiecare bătălie purtată și câștigată sau pierdută a avut un impact profund asupra istoriei Moldovei și asupra securității regionale. Aceste confruntări au demonstrat că, indiferent de adversar, un lider autocrat, cu tactică și determinare, poate schimba cursul evenimentelor și poate menține independența națională chiar și în fața celor mai mari puteri ale vremurilor.
Lupta pentru supraviețuire și afirmare a Moldovei în acea epocă tumultoasă a fost marcată de curajul și inteligența lui Ștefan cel Mare, iar fiecare bătălie a contribuit la edificarea imaginii sale de legenda vie. Astfel, istoria acestor lupte ne transmite în continuare lecții despre curaj, patriotism și înțelepciuniune strategică.
Din documentele vremii, precum scrisorile, cronicele și mărturiile păstrate, reiese că Ștefan cel Mare a fost un lider conștient de rolul său politic și militar, dar și de importanța unirii și consolidării statului moldovean. În ceea ce privește viața personală, evidențele sunt incomplete și ambigue. În cronicile din epocă, sunt menționate trei soții oficiale: Maruşca, Evdochia de Kiev și Maria de Mangop.
Cadrul istoric rămâne însă clar: Ștefan cel Mare a fost un conducător înțelept, un om al credinței, un apărător al independenței naționale și un creator de stat, iar aspectele personale trebuie înțelese în contextul strict al epocii și al valorilor vremurilor. Moștenirea lui Ștefan cel Mare nu poate fi redusă doar la zidurile mănăstirilor sau la poveștile legendare. Ea a fost, și rămâne, un vehicul al simbolismului național, un bazin de valori și credințe în fața încercărilor istoriei. Ștefan a fost un protector al credinței și o figură de referință pentru întreg poporul român.
În secolul XX, figura lui a fost reinterpretată de ideologi și de lideri politici, care au văzut în personalitatea sa exemplul suprem al patriotismului, al credinței și al dârzeniei, Ștefan cel Mare devenind un simbol al unității și al apărării naționale.
Moștenirea culturală a domnitorului s-a reflectat în patrimoniul artistic, arhitectural și în spiritualitatea românească. Portretele, poeziile, amintirile și faptele sale devin parte a conștiinței colective, perenă și mereu actualizată, iar păstrarea și promovarea acestei moșteniri, fie prin monumente, fie prin educație, continuă să fie un act de suflet, un mod de a păstra viu spiritul național. Un exemplu clar al acestei moșteniri este spiritul său transmis din generație în generație, principiile de drept și dreptate promovate în actele și documentele sale. Acest set de valori este astăzi, mai mult ca oricând, ghidul nostru în fața provocărilor moderne: un simbol al rezilienței, al credinței și al iubirii pentru pământul natal.
„Ștefan a fost și va rămâne pentru întreg poporul român simbolul suprem al forței, credinței și iubirii de neam. În inima noastră, el continuă să ne fie ghid și apărător, nemuritor în conștiința națională,” spunea Nicolae Iorga.
Personalitatea lui Ștefan cel Mare reprezintă o sinteză de valori, aspirații și realizări. Un conducător universal, un ctitor spiritual, un simbol de unitate și rezistență în fața tuturor adversităților. A fost un om cu slăbiciuni, dar și cu vise mărețe, ale căror urme persistă nu numai în monumente și în documente istorice, ci mai ales în sufletele românilor. Între portretul de lider militar și cel de apărător al credinței, Ștefan cel Mare se dovedește a fi o personalitate complexă, ale cărei valori și idealuri continuă să ne inspire și astăzi.
Omagiul adus lui Ștefan cel Mare nu se limitează doar la comemorările oficiale sau la restaurarea monumentelor. În fapt, el este un simbol al identității noastre naționale, un element de bază al spiritualității și al luptei pentru păstrarea valorilor fundamentale. A fost, în același timp, un mântuitor și un războinic, dar și un om al credinței, al culturii și al înțelepciunii. Dar mai presus de toate, figura lui rămâne un ecou profund în conștiința colectivă, o amintire vie că destinul unui neam este, mai ales în momente de cumpănă, legat indisolubil de spiritul de sacrificiu, curaj și credință al personalităților sale de excepție.
La 521 de ani de la trecerea sa în neființă, Ștefan cel Mare continuă să fie un simbol al curajului, al demnității și al iubirii necondiționate de neam. Mihail Kogălniceanu spunea că „românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles”, dar dincolo de aceste percepții, personalitatea sa ne învață că adevărata măreție nu constă doar în cuceriri și în edificii, ci și în înțelepciunea de a păstra și transmite valorile care definesc un popor.
El rămâne, deci, nu doar un personaj istoric, ci o punte între trecut și viitor, între tradiție și modernitate, căci pentru atâtea generații, Ștefan cel Mare a fost și va fi mereu simbolul sufletului românesc, iubire de țară, credință și curaj etern.