Am trăit să o văd și pe asta!…

0

Zilele trecute primesc o hârtie de la Finanțe, o interpretez în diverse „consilii” și „comitete cetățenești” ad hoc, și rezultă negru pe alb (negru pentru ei, de data asta!), că trebuie să mă fericească cu vro niște mii de lei. Nu putui să cred, dar îmi ziseși că totuși o fi posibil. Ieri dimineață, în drum spre Finanțe, mă întâlnesc cu un prieten, care, imediat ce aude destinația mea și scopul, sare:
– Stai să-ți spun ce a pățit…
Îl întrerup brusc:
– …Nu vreau să știu! Ai să-mi zici că, până la urmă, a aflat acolo că de fapt trebuia să le dea… 
– …Da.
– Nu vreau să știu! Eu vreau să rămân pozitiv! 
Dar nu pozitiv, ci profund îndoit ajung la ghișeu în fața funcționăresei, care stodiază foaia mea cu o deplină mirare, după care se formează un grup de lucru de trei. Îmi cercetau formularul, se uitau unii la alții și bolboroseau, privindu-mă, din când în când, ca și cum aș fi vinovat de ceva. Îmi vine să le zic în apărarea mea: Dar voi mi l-ați trimis!:.. Dar tac. 
– Mda …Trebuie să primiți, spune vădit dezamăgită funcționăreasa, într-un final.
Zic: – Dacă tre’ să primesc, atunci să primesc! 
– Da’ nu o să-i primiți anul ăsta
Zic: – Bine, nu mă grăbesc.
– Trebuie să vă duceți la etajul unu, camera 13.
Îmi spun, pentru mine: Ptiu, drace! N-o fi cu ghinion… 
Ajung la camera 13 și mai să se adeverească. O altă cocoana ia foaia și o studiază, la fel de nelămurită ca și prima. Se formează un alt grup de lucru care se apleacă asupra documentului, toți uimiți: i se alătură o colegă de birou și un bărbat, care până atunci stătea tolănit pe un scaun între mese cu mâinele desfășurate pe ele. Când revin în poziția verticală, mă fulgeră cu niște priviri precum judecătorul un infractor pe care trebuie să-l elibereze prin lege împotriva voinței sale. Peste câteva clipe vine și verdictul din partea cocoanei, la fel de nemulțumită ca și prima: 
– Mda. Trebuie să primiți…
Mă repet: – Să primesc, atunci! 
– Da, dar nu la noi, la ghișeul 6, și faceți o cerere.
– Păi de acolo vin. M-au trimis la dumneavoastră.
– Nu. La ei.
O zi liniștită, vreau să le spun, dar chiar nu aveau nevoie de urarea mea pentru asta. 
Mă întorc pe scări la ghișeul 6 și îi pun formularul sub nas funcționăresei, calm, dar hotărât. 
– M-au trimis la dumneavoastră!
– Cum?! De la camera 13?!
– Da, de la camera 13…
E și mai bulversată. Ia hârtia și se duce la colega de alături. Apare și tolănitul de la camera 13, de data asta cu ochelarii pe nas și ceva mai implicat în activitate, după mimică. Vin toți trei cu foaia și caută ceva pe calculatorul primei. Funcționarul de sus, de la camera 13, tolănitul, jur!, era cel mai șocat uitându-se pe foaie …ca și prima dată când o văzuse. Deja vu-ul era deplin la mine. Nu mă mai pot abține și, după ce ridic o mână cu un deget în sus (arătătorul, nu altul) și rămân câteva clipe așa, uluit și eu, îi spun:
– Dar ați mai văzut formularul ăsta odată sus!
Se uită la mine printre ochelari și sprâncene, ca un profesor către elevul care a răspuns neîntrebat, dar nu mă onorează cu un răspuns. Mă pufnește râsul, cum altfel?!, privesc un spectacol comic… 
Funcționăreasa îmbufnată îmi spune să completez o cerere și să aduc un extras de cont.
– Nu aveți cereri tip? Trebuie să o scriu eu?, întreb mirat eu acum.
– Da.
– Păi și ce scriu în ea?
– Că vreți banii ăștia.
– Aha, spun. Păi îi vreau, de ce să nu-i vreau?!, mă completez, înainte să-i spun „Săru mâna!” doamnei. 
Mai târziu le scriu cererea și le aduc extrasul. Tot nu cred că statul o să-mi dea mie banii ăștia. Ceva trebuie să se întâmple!… Probabil când se vor dezmetici funcționarii… 
Dar am trăit să o văd și pe asta!… Finanțele mă cheamă să-mi dea înapoi bani, pentru că am exagerat plătind impozite statului… Eu?!😲 Care nu am un vis mai mare și mai frumos decât să trăiesc într-un vârf de munte și să nu am de-a face cu statul lor, să nu le dau și să nu le cer nimic! Nu știu cum s-a întâmplat asta, că nu o făceam nici în ruptul capului! Păi ca să aibă politrucii bani să dea copiilor pentru distracții prin intermediul salariilor babane de la stat?! …Nici gând! Să aibă statul bani pentru sportul de stres al unor funcționari tolăniți prin birouri și plictisiți de solitaire? …Niciodată! Nu am fost nicicând mai supărat când a fost vorba să primesc bani!🙂 Nu pot să-i refuz, dar tre’ să văd cum fac să nu se mai întâmple!! Nu pot suporta ideea că am dat bani în plus unui stat care nu merită nimic!! Când vor face o administrație pentru mine și ceilalți care nu lucrăm în administrație, când vom avea un stat care nu lucrează pentru grangurii corporatiști externi care finanțează și antrenează prin oengeuri politruci locali idioți, îi las acolo, măcar să nu se mai chinuie oamenii ăia cu asemenea dileme și angoase în care trebuie să mai și dea bani, nu numai să încaseze… Dar asta nu se poate întâmpla prea curând…

Loading...